Ursa

ULTIMELE STIRI

Tendințele în mobilă, în lumina reflectoarelor BIFE-SIM 2017

BIFE – SIM, cel mai mare târg internațional de mobilă, ...

BIFE-SIM 2017 vă invită să descoperiți fascinanta lume a mobilei!

BIFE – SIM, cel mai mare târg internațional de mobilă...

FII DIFERIT! Alege acoperisul GERARD. Promotie pana la 31 iulie.

Final Distribution, importatorul  exclusiv in Romania a...

Novatik Slate si Novatik Wood – cele mai noi profile din portofoliul Final Distribution

Final Distribution, producatorul brand-ului Novatik, a lansa...



ACOPERIȘURI NEMAIVĂZUTE

» Mansarde si acoperisuri | 13 septembrie 2017

Prof. Dr. Arh. Ana Maria Dabija.
Vine toamna. Plouă. Și curge terasa. Și mucegăiește parchetul. Și se ”prăjește” instalația electrică. Și se strică mobila. Și se umflă ușile. Nu e un scenariu horror, e crunta realitate a multor apartamente din blocuri noi.

Cine e de vină? Arhitectul? Constructorul? Dezvoltatorul? Cumpărătorul?

Poate pe ultimul ar trebui să-l scoatem din cauză, singura lui vină fiind că și-a vârât capul în laț, s-a îndatorat la bănci pentru bună parte din restul vieții lui ca să aibă parte de senzații tari la fiecare ploaie (sau la fiecare baie a vecinului; după caz). Senzații... de toți banii.

Dezvoltatorul?

Da, e de vină, pentru că își dorește o casă în care să investească puțin, dar care să-i aducă profit maxim. Ca urmare se bucură la produse ieftine – prin produs înțelegem și constructorul și proiectantul, nu doar cărămizi și țigle. Și în general e mut, surd și orb când i se atrage atenția că ar putea face mult mai bine cu un efort financiar cu foarte puțin mai mare. E plin netu’ de forumuri cu cumpărători disperați, care dau în judecată dezvoltatori care, la rândul lor, zic că habar n-aveau că ar fi ceva în neregulă.

Constructorul?

Da, e de vină, pentru că folosește deseori forță de muncă necalificată pentru domeniul pe care îl realizează, apelând la ”meșteri” care se pricep la toate, calificați la locul de muncă, experimentând pe banii clientului, în loc să apeleze la firme de specialitate, în loc să școlească personal, în loc să angajeze necalificați care devin specializați în orice și în nimic.

Da, pentru că nu-l trage de mânecă pe arhitect, care nu i-a dat detalii de execuție și face cum știe el (constructorul), că a mai făcut.

Da, pentru că deseori nici nu citește documentația și nu observă că apar neconcordanțe între elementele proiectului.

Da, pentru că dă o garanție de un an – doi – trei pe lucrare, când legislația spune că răspunderea pentru elementele nestructurale este decenală.

Da, pentru că ar trebui să apeleze la specialiști: pentru acoperișuri, pentru pardoseli, pentru montajul pereților de gips-carton, pentru montajul gresiei, al faianței, pentru instalații...

... dar atunci i-ar crește costurile și ce ne facem?!

Proiectantul?

Oooooo.. daaaaa...

Pentru că deseori se oprește la faza PAC a proiectului, pentru că nu coordonează piesele scrise cu cele desenate și mai ales pentru că  faza de detaliere de execuție, cea mai substanțială ca volum de muncă și planșe predate... pe vremea mea (anii optzeci) aproape că a dispărut. ”Știe constructorul, de ce să mă bag eu?” Nu e chiar așa. Una din teoriile foarte la modă pe plan internațional în ceea ce privește comportarea în timp a clădirilor și componentelor acestora este că SINGURUL personaj (colectiv) obiectiv și care are în vedere binele clădirii în această horă proiectant-executant-beneficiar este proiectantul. Arhitectul. Acesta nu trebuie să-și pună problema costurilor, ci doar a alegerii celor mai bune SISTEME și a combinării lor coerente și corecte, pentru obținerea unui... detaliu de execuție care să arate și să se comporte impecabil. Nu degeaba marele arhitect Ludwig Mies van der Rohe spunea că ”Dumnezeu stă în detalii”[1].

Arhitectul însă nu e demiurg. El e un orchestrator, care adună laolaltă și coordonează o armată de specialiști, fiecare pe domeniul său, pentru ca în final obiectul imaginației artistului să devină realitate și... artă. Din nou trebuie să fac apel la Maeștri: aforismul conform căruia ”dacă o clădire devine arhitectură, atunci este artă”[2] îi aparține arhitectului danez Arne Jacobsen. Și multă dreptate are! Ne referim la repere majore din arhitectura epocilor trecute și uităm, poate, că ne-au parvenit doar acele clădiri care au trecut testul timpului privit din mai multe perspective: constructiv, funcțional, estetic. Oops! Iar m-am împiedicat de un titan; de data aceasta al teoriei arhitecturii: Vitruviu! Primul teoretician de la care ne-a rămas o operă scrisă: De architectura. Zece cărți.

Vitruviu definește o construcție ca trebuind să răspundă concomitent cerințelor firmitas – utilitas – venustas.

Mai este ceva interesant la Vitruviu. La Da Vinci. La Michaelangelo. La mulți alți mari arhitecți de-a lungul istoriei omenirii până relativ de curând: arhitectul era și inginer și sculptor și pictor și poet și filosof și... câte și mai câte. În felul acesta coordonarea între specialități era asigurată de la sine.

Dezvoltarea tehnologiilor și hiper-specializarea are părți bune și părți sensibile: domeniul științific și tehnic este mai bine stăpânit, dar în același timp este nevoie de un orchestrator care să știe că... nu știe și că trebuie să apeleze la specialiști. Să se consulte cu ei, să preia de la ei SISTEME, cum spuneam, nu elemente disparate considerând că ”știe Ilie cum să le pună, că a mai făcut așa ceva”, să le deseneze și să le predea, odată cu proiectul, ca fază de detalii de execuție.

Ar mai fi bine și ca arhitectul să nu fie permanent bănuit că are ceva de câștigat dacă propune anumite sisteme (foarte nostim: adesea arhitectul e bănuit de partizanat, dar constructorul nu) pe care le cunoaște, sau oameni / firme cu care a lucrat, pe care le-a verificat în alte lucrări, care îi asigură acea imagine, cu acele caracteristici, cu aceacomportare în timp, din acele motive.

Și poate că dacă am începe chiar să colaborăm cu toții, rezultatele s-ar vedea. Adică nu s-ar mai vedea mucegaiul la colțuri, apa care șiroiește prin poduri, în lungul cablurilor electrice, ”hărțile” de pe tencuiala tavanelor... Pentru că e toamnă și plouă. Și plouă. Și plouă.

Frank Lloyd Wright spunea că ”dacă acoperișul nu curge, înseamnă că arhitectul n-a avut destulă imaginație”[3].

Se pare că una din capodoperele arhitecturii americane – Casa de pe cascade a lui Frank Lloyd Wright – a avut foarte mari probleme cu apa care curgea la fiecare ploaie și era scoasă cu gălețile de fiecare dată. Cineva a râs amar: ”nu i se spune degeaba de pe cascade[4]

 

Doar că uneori – cel mai adesea – curge nu din cauza conceptului, ci din cauza lipsei detaliilor, a necunoașterii sistemelor, a alegerii soluției și executantului de minimă rezistență, a eliminării accesoriilor, a celebrului ”las’ că merge și-așa; legăm cu o sârmă, punem un chibrit, până plecăm de pe șantier, stă”.

 

Post Scriptum: tristețile de toamnă mi se trag de la expertizele tehnice realizate pe... acoperișurile numeroaselor clădiri de locuințe și nu numai...

 



[1]God is in the details

[2] If a building becomes architecture, then it is art

[3] If the roof doesn't leak, the architect hasn't been creative enough.

[4] They don't call it “falling water” for nothing. Arrol Gellner în ”Roof That Doesn't Leak Is the Prettiest”

150 de ani alaturi de profesionistii in acoperisuri
BifeSim 2017