Ursa

Bastionul Pescarilor din Budapesta

Invelitori » Tigla Ceramica | 14 martie 2019

 

Orice traseu turistic al Budapestei, chiar și unul de o zi, include la loc de cinste acest obiectiv. În orice anotimp este plin de turiști care vin să îl viziteze, pentru valoarea lui istorică și de arhitectură, dar și pentru faptul că acesta este unul dintre cele mai bune locuri în care se poate obține o panoramă asupra orașului. Construit între anii 1895 și 1902, Bastionul Pescarilor (Halaszbastya în maghiară) a fost dedicat aniversării a 1.000 de ani de existență a statului maghiar; noi vi-l prezentăm din perspectiva arhitecturii romanesque revival, dar și pentru interesantele acoperișuri realizate integral din piatră. Un calcar superb, scos la lumină din subteranele orașului.

 

Chiar dacă ai puține informații înainte de a vizita acest complex arhitectonic, cu adevărat spectaculos, îți dai seama în scurt timp că, în această formă, nu poate fi considerat o fortăreață, o construcție cu rol defensiv – sunt prea multe ferestre, ornamente, vulnerabilități. Este, așadar, un monument pur și simplu, cu rolul de a evoca un trecut glorios. În 1896, Ungaria, atunci parte a dualismului austro-ungar, aniversa un mileniu de existență în zona Europei Centrale. Data fusese stabilită de către Academie, luând în calcul de fapt descălecatul triburilor maghiare în estul Panoniei, după ce fuseseră împinse din nordul Mării Negre, către vest, de pecenegi. Pe la sfârșitul secolului al IX-lea, maghiarii au ocupat terioriul situat aproximativ la vest de Transilvania, până la Dunăre, creând în perioada următoare un mic principat. Regatul autonom propriu-zis, extins în urma cuceririlor teritoriilor învecinate, a apărut mai târziu, la anul 1000, sub conducerea renumitului Ștefan I. Între timp s-a definitivat și trecerea la creștinism, inițial sub influență bizantină; ulterior, după Marea Schismă, știm că maghiarii s-au orientat către vest, către catolicism.

 

Marea aniversare și problemele ei

Pregătirile pentru marea aniversare a mileniului de statalitate au început în anii 1880, Ungaria dorind să-și demonstreze forța prin acest eveniment – pe de o parte față de componenta austriacă (mai puternică) a conducerii imperiului, pe de altă parte față de numeroasele naționalități supuse dualismului, care deveneau tot mai agitate, cerând autonomie și chiar independență. Se poate vorbi în context despre o creștere a iritării acestor naționalități, dar și de o problematică religioasă - deteriorarea relațiilor dintre guvernul maghiar și Sfântul Scaun (pe de o parte, drepturile civile adoptate în Parlament afectau catolicismul, pe de alta Sfântul Scaun era acuzat de imixtiune în politica maghiară). Comunitățile românești au fost angrenate și ele în dispute, punându-se problema, mai ales în rândul greco-catolicilor, dacă să-și manifeste sau nu ”patriotismul”. S-a implicat inclusiv Papa Leon al XIII-lea - acesta a emis o enciclică prin care recunoștea importanța evenimentului, rolul civilizator al catolicismului adoptat în primul secol de la stabilirea maghiarilor în Panonia, dar și caracterul laic al manifestărilor de la 1896, pe care nu dorea neapărat să le gireze, riscând să-și ostilizeze credincioșii care nu erau doar maghiari...

Dincolo de toată această agitație, lucrurile au început să se miște la modul concret: construirea noii clădiri a Parlamentului (Dieta), un nou palat al justiției, un muzeu de arte frumoase, două poduri peste Dunăre, restaurarea Bisericii Mátyás (numită și a Încoronării) și construirea unui monument dedicat trecutului istoric. S-a demarat de asemenea construirea a 400 de școli pe întregul teritoriu al ”Ungariei Mari” - țările Coroanei Sfântului Ștefan, cuprinse în ceea ce se numea Transleithania din cadrul Imperiului Austro-Ungar. Pentru toate acestea, o comisie trebuia să administreze un buget enorm, de aproape 5 milioane de forinți.

De fapt, transformările Budapestei au fost mult mai mari în jurul acelui eveniment, în anii 1890 - 1910. Aici a fost construită una dintre primele căi ferate subterane don Europa (după metroul din Londra și cel din Atena), care poate fi văzută și azi. Au apărut piețe noi, largi, galerii comerciale acoperite, Monumentul Mileniului de pe Bulevardul Andrássy și multe altele...     

 

Reînvierea trecutului

Arhitectura sfârșitului de veac XIX a fost marcată, printre altele, de curentul istorist, chiar dacă acesta se manifestase prima dată cam cu un secol în urmă. Așa cum am mai arătat, istorismul propunea valorificarea arhitecturii vechi, medievale, evocând perioade glorioase din trecut. Se păstrau elemente caracteristice construcțiilor romanice sau gotice, dar clădirile aveau funcționalități noi, adaptate nevoilor momentului. Palatul Dietei din Budapesta a fost abordat în stil neogotic, Palatul de Justiție (azi Muzeul de Etnografie) în stil neoclasic, iar Bastionul Pescarilor a devenit un bun prilej pentru o manieră neo-romanică, sau romanesque revival. Astfel se evocă foarte bine perioada creștinării maghiarilor, Evul Mediu timpuriu, când toate bisericile erau concepute în stil romanic. Monumentul a fost amplasat pe dealul ce se ridică în dreapta Dunării, în fosta capitală istorică Buda; împreună cu alte clădiri monumentale, închide o piață în mijlocul căreia se află Biserica Mátyás, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, construită (sub forma actuală, în stil gotic) în a doua jumătate a secolului al XIV-lea.  

De fapt, construirea bastionului a mers în paralel cu restaurarea bisericii, ambele lucrări fiind coordonate de arhitectul Frigyes Schulek (1841 – 1919). Mai mult decât atât, se poate spune că bastionul a fost gândit ca o extensie a bisericii, cu terase și turnuri care să pună în valoare lăcașul de cult și să reprezinte un punct de reper mai atractiv al Budapestei.

Bastionul are șapte turnuri – nici mai mult, nici mai puțin, pentru că triburile maghiare au ocupat Panonia sub conducerea a șapte căpetenii. În apropiere a fost amplasată la 1906 și o statuie a Sfântului Ștefan. Urcarea către vârful dealului, unde se află turnurile bastionului și biserica, se face pe niște scări monumentale, largi, conferind un anume dramatism ascensiunii. Ești întâmpinat de o statuie a lui Iancu de Hunedoara, de una a Sfântului Gheorghe învingând balaurul și de alte 10 reprezentări el unor soldați din vremea descălecării în secolul al X-lea, care ”păzesc” locul.

 

Vechile și noile fortificații

Panta dealului fusese consolidată de regii Ungariei de-a lungul secolelor cu ziduri groase de piatră și cărămidă, pentru a evita alunecarea terenului, dar mai ales pentru a ridica deasupra fortificații care să reziste la asediile din perioada medievală. Otomanii, habsburgii, pretendenții la tron, răsculații au distrus de câteva ori aceste ziduri. Ultimele întărituri datau din secolele XVII-XVIII, când turcii nu erau considerați pe deplin înfrânți, deși fuseseră alungați din Budapesta, după mai bine de un secol și jumătate de stăpânire. Cetatea era păzită de gărzi numeroase, iar o anumită poartă fusese atribuită breslei pescarilor pe Dunăre, foarte bine reprezentată în acea zonă a orașului apropiată de fluviu. Ei păzeau intrarea respectivă în cetate pentru a avea un acces sigur spre piața de pește, feriți de hoți și de tâlhari, dar și pentru a avea un control asupra breslei – nu putea să vândă pește oricine și oricum.

Noua construcție de la sfârșitul secolului al XIX-lea reușea să confere consolidărilor învechite un aspect mult mai atractiv, deodată cu noi trasee prin care dealul putea fi urcat mai lin. Era vorba și despre o abordare simbolică: Budapesta nu mai era un oraș asediat, ci un oraș cosmopolit, deschis, în care istoria se face, dar se și simte, ba chiar poate deveni motiv pentru o atmosferă de basm. Biserica Mátyás începuse a fi restaurată pe la 1873 în stil gotic, eliminând mare parte din adaosurile baroce de secol XVIII; după cum se poate vedea încă, majoritatea clădirilor înconjurătoare au păstrat stilul baroc, așa cum au fost construite.

Pentru a face loc noilor construcții și terase, au fost demolate câteva clădiri care erau lipite de biserică, precum o fostă mănăstire iezuită. Bastionul care ”îmbrățișează” biserica pe latura estică a căpătat atunci elemente romanice, foarte la modă în acei ani în arhitectura clădirilor publice. În timpul săpăturilor, a fost descoperită chiar o mică capelă subterană, care a fost integrată în bastion.

Ansamblul arhitectural a fost distrus în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar a fost restaurat rapid, chiar de către fiul lui Frigyes Schulek. După război, comuniștii au instalat pe zid o imensă stea roșie care putea văzută de peste Dunăre – nici nu se putea face o fotografie de ansamblu fără a prinde în cadru și simbolul comunist. Zona a început totuși să schimbe după ce a apărut un modern hotel Hilton de 5 stele (în anii 1970, în plină eră comunistă!), existent și azi, cumva contrastant cu arhitectura medievală a zonei. După aproape jumătate de secol, încă se discută oportunitatea acestei construcții. În prezent, biserica și bastionul sunt excelent întreținute, cu piatra de calcar curată de parcă abia a fost extrasă din carieră. Până în anii 1980, clădirile deveniseră cenușii din cauza poluării urbane, multe dintre statui erau degradate, unele chiar distruse; dar restaurarea din 2006 – 2013, care a vizat și lăcașul de cult, și bastionul, a scos la lumină frumusețea acestui monument intrat în Patrimoniul UNESCO.

 

Carierele subterane Kőbánya

Mulți se întreabă probabil cum a fost obținut calcarul ce aduce superba nuanță alb-gălbuie a bastionului, respectiv a Bisericii Mátyás. În cazul bastionului, plăcile de calcar acoperă nu doar zidurile, ci și acoperișul, fiind atent rostuite cu mortar pentru a crea o suprafață impermeabilă. Puțini știu că secretul se află chiar în subteranul Budapestei, unde au fost săpate tuneluri enorme, piatra scoasă fiind folosită pentru construcții. Pentru edificii precum Parlamentul Ungariei, Podul cu Lanțuri Széchenyi, Podul Margit, Opera de Stat, Citadela și, desigur, Biserica Mátyás  cu Bastionul Pescarilor, s-a extras calcar din cariera Kőér, activă de la începutul secolului al XVII-lea și până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Multe clădiri refăcute după inundația devastatoare din 1834, multe vile de pe Bulevardul Andrássy au beneficiat de acest material, astfel că Fehér út, o stradă din oraș (numele înseamnă ”Drumul alb”) semnifică praful de pe drumul de la carieră până la șantierele din Pesta.

Rețeaua de cariere Kőbánya a Budapestei este enormă, fiind asimilată uneori unui alt oraș subteran. În urma extragerii rocii, din Evul Mediu (secolul al XIII-lea, ba chiar mai demult) până în prezent, a luat naștere cel mai mare complex de pivnițe din Ungaria: peste 200.000 mp, o lungime însumată de aproape 35 km, cu coridoare largi de 3-6 m și săli de până la 10 m lățime. Galeriile coboară până la adâncimea de 30 m, uneori fiind invadate de mucegai și chiar inundate. Inițial, în spațiile uscate erau păstrate vinurile podgoriilor din zonă (la vremea aceea, districtul respectiv era încă o zonă rurală), apoi butoaiele de bere ale fabricilor din oraș. În timpul ultimului război mondial, se ascundeau acolo civilii de bombardamente, iar într-o arie anume se asamblau avioane. În prezent există încă pivnițe pentru vin și bere, dar se fac și vizite pentru turiștii amatori de inedit.   

Roca este perfectă pentru construcții, fiind vorba de un calcar sarmațian format cu 12 milioane de ani în urmă, pe fundul Mării Panoniene din Miocen. Din acest material au ieșit superbele arcade romanice și ornamentele bastionului, precum și ogivele bisericii alăturate. Postamentul statuii de bronz a Sfântului Ștefan a fost realizat din același calcar, ca și numeroase alte clădiri din zona istorică Buda. Este, în orice caz, un material mai bun decât mortarul – chiar dacă se schimbă la culoare, nu se degradează atât de rapid. Dunărea creează, prin imensa capacitate de evaporare, un microclimat mai umed; acesta afectează probabil monumentele istorice din zonă, dar grija statului pentru conservarea lor este permanentă și consistentă.

 

 

150 de ani alaturi de profesionistii in acoperisuri