Ursa

Biserica fortificată de la Viscri

Invelitori » Tigla Ceramica | 06 septembrie 2019

 

Să vorbim despre Viscri. Drumul principal al satului, neobișnuit de larg, mărginit de case tipice săsești, cu porți înalte, zidite, coșuri de gunoi din nuiele, chic-vintage-țărănești autentice, accesul abrupt spre cetate, cetatea însăși pusă astfel în valoare, cu săsoaica de la intrare îmbrăcată în port tradițional, muzeul amenajat la parter, cu obiecte autentice din sat... restaurantul din apropiere unde se mănâncă la un nivel greu atins și în orașe serioase de la noi sau de aiurea, turiștii preponderent străini și localnicii mulțumiți care-i cazează... sunt multe de povestit. Suntem însă singura revistă de acoperișuri din țara aceasta, așa că vom vorbi despre ceea ce (sperăm) știm cel mai bine, deși e mare tendința de a aluneca spre istorie și de a admira renașterea aproape miraculoasă a unei localități, scoasă din uitare și nepăsare. Și vom vorbi despre arhitectură, construcții și acoperișuri pentru că, har Domnului, aici chiar avem despre ce vorbi și învăța.

 

Prințul Charles are o casă la Viscri și, acestui fapt, retrasul sat brașovean îi datorează ieșirea din uitare și abandon. Sat săsesc situat aproape în centrul geografic al țării, într-o zonă cu relief splendid, deținătorul unei bijuterii medievale, cetatea și biserica fortificată, Viscri nu a avut acces pe drum asfaltat până foarte curând. Era chiar o frustrare a turiștilor că trebuie să treacă printr- reală aventură ca să ajungă acolo (cu o mașină de teren, de regulă) - și chiar ajungeau, vreo 15.000 pe an. Autorul rândurilor de față a vizitat locul de câteva ori în ultimii ani, e legat de zonă și a găsit cu plăcere acum un loc ce oferă o experiență completă de turism cultural. Viscri e exemplul cert că publicitatea schimbă în bine și cele mai încremenite și mai limitate mentalități și cutume.

 

O cetate țărănească

La Viscri avem de-a face cu una dintre cele mai interesante biserici fortificate săsești, una din cele 6 înscrise în patrimoniul mondial UNESCO. Ansamblul bisericii evanghelice fortificate păstrat până azi este format din biserica propriu-zisă, incinta fortificată, cu drum de apărare, două turnuri, două bastioane, turn de poartă și alte anexe. Charles, Prințul de Wales și moștenitor al tronului Regatului Unit, prin fundația pe care o susține și o patronează, Miha Eminescu Trust, a renovat biserica și câteva case din localitate redându-le frumusețea și pitorescul inițiale. Deși este evident o localitate cu tipic săsesc, puțini știu că inițial a fost fondată și locuită de secui, apoi colonizată de sași în secolul al XIII-lea. Este într-o zonă destul de retrasă față de drumurile principale, ceea ce explică și apariția sa relativ târzie în documente. Abia pe la 1400, ”Alba ecclesia” (Viscri) apare într-un registru al localităților pentru plata impozitului datorat episcopatului de Rupea (Kosd). Dar poziția retrasă a prezentat și avantaje de ordin arheologic și patrimonial - aici s-a păstrat cel mai vechi costum săsesc, cu piese din secolele XVII – XIX.

Pe la 1500, Viscri este enumerat printre comunele libere ale Scaunului de Rupea, cu 51 de gospodării, trei păstori, un dascăl și... doi săraci. Activitatea principală a locuitorilor era agricultura, cu foarte puține valențe urbane, ceea ce face locul și mai interesant. Aceasta nu înseamnă că meșteșugurile nu erau dezvoltate, sau că legăturile satului cu celelalte comunități săsești erau inexistente... ba din contră. Un asemenea ansamblu arhitectural denotă puternice schimburi economice și culturale cu comunitățile din jur. Prelucrarea pietrei nu era una dintre ocupațiile localnicilor, deci cineva trebuie să-i fi ajutat sau să le fi transmis această tehnică. Inscripţiile latine de pe ziduri dezvăluie numele unor meşteri - Johann Hartmann din Lovnic, David Zanko şi Stephan Schuller din Ungra.

Aici, ca și în alte localități săsești, vechimea bisericii confirmă că așezarea coloniștilor germani a luat ființă la sfârșitul al XII-lea. Biserica-sală de factură romanică, cum mai există în zona Rupei doar în Homorod, (biserica-sală din Criț aparținea deja stilului de trecere de la romanic la gotic) a avut o predecesoare care a fost parțial inclusă în aceast edificiu. După piesele descoperite în mormintele dinăuntrul și din afara capelei, monede și cercei de tâmplă de la începutul secolului XII, aceasta datează între 1100 și 1120, ca aparținând unui grup de secui ce păzeau în acest punct granița statului maghiar feudal, înaintea sosirii coloniștilor germani. Se pare că sașii, chiar dacă se ocupau cu agricultura, și-au luat în serios rolul de păzitori ai graniței – împotriva turcilor, tătarilor, valahilor și a tuturor celor care deveneau ostili. 

 

Loc de refugiu și centru al comunității

Construită deci în secolul al XIII-lea pe baza unei vechi bazilici romane, biserica a fost fortificată în secolul al XV-lea și transformată într-un ansamblu cu turnuri, bastioane și două ziduri de apărare. Adaptarea capelei s-a efectuat în etape, în concordanță cu evoluția socială a coloniștilor și condițiile istorice, respectiv trecerea de la catolicism la protestantism, specifică majorității sașilor din Ardeal. 

Este greu de spus cu exactitate în ce momente au fost adăugate fortificațiile la nucleul romanic iniţial. Cu siguranță la 1494 se lucra la aceste fortificații, conform unor documente sibiene. Curtinele, adică porțiunile de fortificații dintre bastioane, sunt adaptate formei alungite a bisericii şi turnului din vest, combinând zone curbe cu sectoare drepte. Înspre est, fortificațiile au avut nevoie de mai multe contraforturi, protejate cu țiglă în partea superioară, ceea ce le dă și un aspect mai îngrijit. În partea de sus a acestor ziduri se presuspune că au existat mai multe sisteme de apărare (creneluri) sau coronamente, acum înlocuite de acoperișuri care protejează construcțiile și le fac mai ”domestice”. Și bastioanele au acum foișoare-galerii de lemn și acoperișuri de țiglă, deși se știe că în Evul Mediu, atunci când erau atacate, ar fi fost o eroare majoră să expui asediatorului un material (lemnul) care ți-ar fi incendiat cetatea. Pe timp de pace... lucrurile stăteau cu totul altfel, și era firesc să protejezi cumva aceste bastioane, care deveneau și spații utile pentru viața comunității.

Două turnuri cu planimetrie dreptunghiulară sunt amplasate în exteriorul curtinei, la est şi sud. În celelalte puncte cardinale, au apărut alte turnuri: la nord unul uşor trapezoidal, iar în vest, cel mai mic şi cel mai apropiat de forma unui pătrat. Orificiile de tragere din turnuri sunt potrivite doar pentru arme de calibru mediu şi mic – acestea au apărut în preajma mijlocului secolului al XVII-lea (1630-1647).

În mod normal, pe timp de restriște locuitorii stăteau la parter, iar deasupra erau amenajate galeriile de tragere. Astăzi aspectul galeriilor s-a schimbat prin acoperişuri oblice şi uniforme, probabil duse la o cotă mai înaltă, dar și continuate în jos, până deasupra parterului. Foișoarele de lemn construite astfel în partea superioară sunt sprijinite pe console, unele extinse mult în exterior, la mai bine de un metru. Este o metodă de a lărgi unghiul de observație asupra împrejurimilor cetății, dar și de a extinde suprafața acoperișului, care astfel îndepărtează suficient apa de baza turnului. Oricum, sistemul de acoperișuri este relativ recent - nu din Evul Mediu, ci din perioada în care asediile nu mai reprezentau un pericol major; Imperiul Austriac oferea de la începutul secolului al XVIII-lea suficientă protecție, cu excepția unor evenimente de anvergură redusă, precum unele incursiuni minore ale otomanilor sau revoltele cu caracter local... oricum, acest tip de construcții au evoluat în timp, devenind, din loc de refugiu, centru al comunității și depozit pentru diverse bunuri ale acesteia. De exemplu, pentru prepararea și conservarea cărnurilor, păstrarea cerealelor ș.a.m.d. Nu de neglijat este faptul că biserica fortificată era o mândrie locală, un mod al sașilor de a se identifica în mijlocul altor etnii cu moșteniri culturale diferite – unguri, români, evrei. Deși Transilvania a fost considerată tot timpul un spațiu al toleranței religioase, unde protestantismul (luteranismul) era acceptat fără probleme, existau tot timpul suspiciuni într-un imperiu care se dorea catolic, iar ciocnirile dintre comunități pe motive confesionale erau curente în Europa Centrală. Este de la sine înțeles că, dincolo de participarea unor meșteri din zonă, biserica fortificată este în principiu opera comunității, care a participat cu muncă efectivă și, ulterior, cu întreținerea de-a lungul secolelor.

Înteresant este și faptul că biserica gotică a fost integrată în acest sistem de apărare. Câteva coridoare de tragere sunt amplasate chiar sub cornişa acoperişului, pe ambele componente majore (altar şi navă), sprijinindu-se uneori pe arce care urcă din vechile contraforturi. Nava a fost unită cu vechiul donjon, care, la rândul său, a fost supraînălţat până la cinci nivele. Al şaselea nivel de turn este deja integrat în acoperiş, fiind dotat cu găuri de tragere.

Este într-adevăr destul de dificil de stabilit ce exista, la ce dată, pentru că au fost înregistrate numeroase reparaţii şi restaurări: 1715, 1717, 1743, 1845, 1930, 1970-1971, 2003, cele mai multe fără documentații clare. Din anul 1999, ansamblul este protejat de o calificare a UNESCO, deci intervențiile sunt atent supravegheate. Faptul că azi mai putem admira aceste construcții se datorează și faptului că au fost întreținute de comunitățile săsești în mod constant, până la dispariția acestora în diverse etape ale secolului trecut. În timpul ultimului război mondial, apoi în timpul comunismului și, ulterior, la deschiderea granițelor după 1989, sașii au emigrat spre spațiul german; o parte considerabilă a trebui să treacă prin deportări în Siberia, Bărăgan sau alte locuri neprimitoare. Până în clipa plecării, aceștia s-au îngrijit de bisericile lor și le-au lăsat în stare perfectă, ba chiar au încercat să le asigure continuitatea oferindu-le celor rămași, de alte etnii, să le utilizeze, cu rugămintea de a nu le modifica radical aspectul. Nu s-a întâmplat așa, din diverse motive – indiferență sau... incompatibilități dogmatice.

 

De o importanță majoră pentru istoria meșteșugurilor pe aceste meleaguri sunt ușile și porțile, batanţii de lemn întăriţi cu benzi de fier dispuse pe şiruri relativ regulate, orizontale sau verticale. Gradul de uzură indică vechimea lor considerabilă.

 

Soliditate, simplitate și stil

Vizitatorul cetăților fortificate săsești este invariabil și de la început impresionat de soliditatea așezărilor. Ziduri serioase, cu grosimi de câteva cărămizi cap la cap, scări multicentenare din piatră, o dorință evidentă de retragere, de apărare, de securitate. Inclusiv unele case sunt durate din piatră, de cele mai multe ori cu pivniță și poate încă un cat, cu poduri înalte, ”mansardabile” am spune noi azi, cu porți de acces din 2 rânduri de cărămidă și cu o proverbială înălțime care nu permite nicio privire indiscretă. Acoperișurile sunt clasice și ele, din țiglă ceramică bine arsă, cu secțiuni ale grinzilor generoase, contraforți și contravântuiri solide, excelent executate.

În general, se remarcă prevalența materialelor naturale, lemn, ceramică, piatră. Așezările săsești au rezistat sute de ani și sunt și azi confortabile, mărturii ale unui stil de viață bine organizat. Românilor din Ardeal le-a ramas și un  proverb: ”E curat ca la sas în pivniță”.

Cetatea, centrul comunității, este o estență a modului de a construi al sașilor; de fapt se pare că sașii au început să își construiască locuințele din piatră și cărămidă abia pe la jumătatea secolului al XVIII-lea. Până atunci, cetățile erau singurele lor construcții din zidărie, casele fiind atunci încă din lemn. Utilizarea pe scară largă a cărămizii obținute în sistem semi-industrial se datorează reglementărilor imperiale care cereau evitarea materialelor inflamabile. Prin urmare, cărămida și țigla ceramică au devenit regula, nu excepția.

În majoritatea situațiilor, la biserica fortificată din Viscri a fost folosită piatră, cu excepția unor anexe de dată mai recentă, zidite din cărămidă. Mortarul este folosit judicios la zidărie și la tencuieli, dând un aspect îngrijit pereților; turnul a rămas netencuit, lăsând la vedere piatra care, chiar dacă nu a fost cioplită paralelipipedic, precum la cetățile marilor orașe, a fost așezată cu grijă în ziduri trainice, care au rezistat secolelor.

Între etaje, au fost construite planșee de lemn masiv, pe grinzi groase, solide, din lemn local, unele dintre ele multiseculare, în mod vizibil. Țigla de la acoperișuri este amplasată pe lațuri echidistante, dese, astfel încât construcția inspiră soliditate și siguranță. Este model biberschwanz (solzi), tradițională pentru Ardeal, mai ales pentru localitățile locuite de germani, rămasă în memoria locului sub denumrea de ”țiglă săsească”.  Și în prezent este apreciată, inclusiv cea veche, care a devenit vandabilă pe piața liberă. Ar fi interesant cine și de unde face rost de această țiglă...

Cumva și saxonii germanici au îndulcit goticul lor caracteristic în acest spațiu de deal-vale, ca să-l cităm pe Blaga, născut nu departe de Viscri. Barocul, care a influențat arhitectura caselor, se regăsește și aici în unele ornamente, mai ales la biserică. Senzația persistentă e de confort, de familiaritate, de stil bine definit prin simplitate, dar departe de a fi sărăcăcios, ci mai degrabă masiv, trainic. Lucrurile au făgașul lor, nu se doresc schimbate, au dovedit deja că rezistă și sunt superioare multor artificii moderne. Nu e forțată o comparație cu lumea orologeriei – ceasurile high-end, de la branduri cu adevărat valoroase, așa-numitele ”dress watches”, sunt în fond neașteptat de simple, fără inutile brizbrizuri și paiete care frizează kitschul și prostul gust. Marile branduri ale industriei cultivă aspectul redus la esențial, accentuând unele linii de stil definitorii devenite icon. Chiar dacă respectiva piesă este din metal prețios și diamante, simplitatea rămâne cuvântul de ordine.  

Trebuie spus că în ultimul timp se remarcă un interes tot mai mare al investitorilor pentru zona săsească, mulți orășeni realizați financiar achiziționându-și case săsești pe care, dincolo de unele investiții în finisaje, nu trebuie să le repare amplu structural, pentru că nu e nevoie. Parafrazând o reclamă din deja amintita lume a orologeriei elvețiene, nu deții propriu-zis o casă săsească, doar o păstrezi cum se cuvine pentru a o preda urmașilor tăi.

 

 

 

150 de ani alaturi de profesionistii in acoperisuri