Ursa

ULTIMELE STIRI

COILPROFIL a preluat denumirea celui mai puternic brand din portofoliu: METIGLA

Compania belgiană Coilprofil și-a schimbat din această va...

BIFE-SIM 2018 în casă nouă!

BIFE-SIM, cel mai important târg internațional dedicat ind...

Viitorul construcțiilor și tendințe în amenajări la Construct-Ambient Expo 2019

Romexpo redefinește târgurile Construct Expo și Ambient E...




Casele de piatră din Cotswolds

Invelitori » Tigla Ceramica | 07 martie 2018

 

Da, suntem mândri de patrimoniul nostru material și spiritual, dar... nu prea ne ocupăm de el. Cât timp vom mai avea meșteri care să știe cum se construiește un acoperiș din șindrilă, sau din stuf? E o întrebare retorică, la care răspundem din obișnuință cu scuze: viața modernă, statul care nu face, tineretul care nu învață etc. Vă arătăm că se poate și altfel, dând ca exemplu o regiune ce aparține unuia dintre cele mai moderne state din lume, Anglia. Bineînțeles, localnicii ar putea opta pentru orice material din lume, și totuși în Cotswolds, zonă protejată pentru arhitectura ei rurală specifică, majoritatea caselor sunt acoperite cu plăci de calcar. Nu sunt nici ieftine, nici ușor de obținut, pentru că totul de prelucrează manual – prețul unui metru pătrat de acoperiș, cu tot cu manoperă, sare de 1.000 de lire sterline. Dar să nu ne mai mirăm că, la o populație de nici 140.000 de locuitori, aici vin anual aproape 40 de milioane de vizitori, care aduc economiei locale cam un miliard de lire sterline. Dacă nu am reținut încă, ar fi cazul să învățăm că arhitectura poate produce nu doar satisfacție sufletească, ci și foarte mulți bani.

 

Cotswolds este o zonă din sud-estul Angliei centrale, la est de Oxford și nu departe de Canalul Bristol, care leagă estuarul râului Severn de Oceanul Atlantic. Un calcar vechi, de pe vremea dinozaurilor, stă la baza dealurilor domoale (maxim 330 de metri deasupra mării), înverzite aproape tot anul, creându-se astfel un peisaj rural specific, cu pajiști pitorești și case construite aproape integral din piatră, într-o manieră inconfundabilă. Datorită acestor aspecte, dar și faptului că este încă o zonă puțin populată (deși piața imobiliară a crescut în ultimii ani), Cotswolds a fost declarat ”peisaj protejat”, al doilea cel mai mai mare ca suprafață din Anglia. După apusul industriei textile, susținută de lâna produsă aici din abundență la începutul erei moderne, într-un orășel din regiune, Cipping Campden, a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea o amplă mișcare de arte și meserii, care a revitalizat unele ghilde medievale din Londra, dezvoltând domenii precum prelucrarea metalelor, producția de emailuri, tâmplăria și producția mobilei. Meșteșugurile bazate pe tradiții multiseculare au mare căutare în prezent și stau la baza unui turism tot mai înfloritor.

 

Doar piatră

Dar ceea ce ne interesează în mod expres este modul în care a fost și este folosită roca locală pentru construirea caselor, multe dintre ele ridicate în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, încă locuite de autohtoni sau devenite ”cottages”, pentru cei care vor să se retragă în liniștea unui peisaj rural.

În aceste pagini puteți vedea imagini din Bilbury, un sat din Cotswolds, amplasat pe râul Coln, într-o zonă cu porțiuni de mlaștină. Este o destinație majoră pentru turiștii britanici și din întreaga lume, care vor să înțeleagă adevărata Anglie. Aici, în Arlington Row, zonă care are construcții și de la 1380, a fost constituită cea mai cunoscută arie de arhitectură conservată, fiind reprodusă inclusiv pe pașapoartele britanice, la coperta interioară, ca un fel de ”brand de țară”. Designerul William Morris, promotor al mișcării de arte și meserii ”Arts and Crafts Movement”, de care am vorbit anterior, spunea că Bilbury este cel mai frumos sat din Anglia. Casele incluse în zona protejată, cu pereți de culoarea mierii și acoperișuri în pantă abruptă, au fost în secolul al XVII-lea țesătorii (apa era o resursă importantă, pentru spălarea lânii); apoi au fost convertite treptat în locuințe, respectiv pensiuni sau ceainării, pentru turismul care a devenit în sine o industrie. Casele marcate de specialiști sunt atât de fotografiate, încât este privită cu dezaprobare orice intervenție modernă asupra peisajului, de către localnici sau chiar de către turiști. Un reportaj BBC din 2017 descria cum o motocicletă a fost vandalizată de către turiștii cărora le erau compromise fotografiile, refuzând să aibă în cadru orice obiect care nu făceau parte din peisajul autentic...    

 

Material cu specific local

Piatra de Cotswolds este un calcar galben, care a luat naștere în jurasic, bogat în fosile (în special arici de mare). Când este pregătită (șlefuită) pentru construcții, această rocă capătă culoarea mierii, devenind ușor aurie, ceea ce dă un aspect particular fațadei unei clădiri. Există ușoare variații de nuanță, care ajung la alb perlat, pe măsură ce cariera de extracție este mai aproape de mare, dar cu timpul toate sortimentele capătă o patină ce se închide odată ce mușchii și lichenii încep să se dezvolte pe suprafața calcarului, mai ales în zonele umede și mai puțin expuse la soare. La acoperișurile vechi, adevărata culoare a pietrei se arată uneori în zonele ciobite sau recondiționate.

Acoperișurile au de regulă o volumetrie simplă, cu pante între 47 și 55 de grade, dar sunt și cazuri în care învelitorile se ridică la 90 de grade, din rațini estetice, de continuitate, ceea ce a impus soluții tehnice inovatoare. Plăcile sunt mai degrabă de dimensiuni mici (cam 150 mm lungime), comparativ cu ardezia clasică, pentru că se fisurează mult mai ușor, dar pot fi întâlnite și piese de 750 mm, folosite în general la streașină, unde există mai multă umiditate.  

Cunoașterea materialului local este importantă, pentru că autoritățile, alături de mulți membri ai comunităților, care doresc păstrarea specificului local, în scop turistic sau pur estetic, recomandă (și impun, dacă este vorba de arii protejate) folosirea calcarului de Cotswolds, atât pentru fațade, cât și pentru acoperișuri. Din cauza dezvoltării imobiliare a zonei, unele case au fost construite, în același stil, dar cu piatră de Horton (o localitate ceva mai depărtată, tot în proximitatea Canalului Bristol). Acestea sunt contestate de localnici, nefiind considerate tradiționale, piatra de Horton având o culoare mai roșiatică, din cauza conținutului mare de oxizi de fier.

Ce-i drept, la acoperișuri este mai dificil de păstrat profilul; uneori este preferată ardezia, mult mai simplu de prelucrat și de montat, dar aceasta nu este considerată specifică locului. Se produce ardezie nu departe de Cotswolds, în Țara Galilor, unde există așa-numita ”Welsh slate”. Ardezia este o rocă metamorfică (a luat naștere prin acțiunea factorilor fizici și chimici din subsol), pe când calcarul este o rocă sedimentară. Ambele materiale pot fi desprinse în plăci, dar calcarul de Cotswolds este mult mai pretențios, plăcile obținute sunt mai groase, mai friabile și mai neregulate. De aceea, calcarul este și mai dificil de folosit ca învelitoare; totuși, este considerat din start ca prima opțiune, mai ales pentru zonele care se promovează ca având o arhitectură tradițională. În prezent sunt deschise 5 cariere pentru piatra de Cotswolds, amplasate în zonele cu cererea cea mai mare. În orice caz, pentru acoperiș se folosește doar rocă, orice alt material fiind interzis... totuși, cu o mică excepție: paiele. Există încă și acoperișuri de paie, care în timp capătă o patină asemănătoare cu cea a pietrei, nefăcând deloc notă discordantă în acest peisaj parcă desprins din povești.

 

Doar prelucrare manuală

Principala problemă în păstrarea tradiției este faptul că nu mai există prea mulți meșteri care să știe să prelucreze calcarul pentru a-l folosi ca placă de învelitoare, orice instrument mecanizat nefiind permis. Roca este furnizată în plăci nestandardizate pe șantier, pentru a fi prelucrată din nou la fața locului, iar acoperișul obținut este unul absolut personalizat. Vechile meșteșuguri sunt totuși reînviate prin popularizarea lor și chiar prin cursuri de meserii, iar rezultatele nu se lasă așteptate – apar tot mai multe firme care furnizează acest tip de piatră. Chiar și așa, un producător nu poate furniza mai mult de câteva sute de metri pătrați pe lună.

Interesante sunt metodele tradiționale de obținere a plăcilor. Conform informațiilor păstrate de la vechii pietrari, există două tipuri de calcar de Cotswolds, cu denumiri poetice și modalități diferite de extracție: ”Marmura de pădure” (Forest Marble) și ”Ardezia de Stonesfield” (Stonesfield Slate). Prima variantă, obținută din mici cariere de suprafață, datează din vremea romanilor și constă în prelucrarea pietrei imediat după extracție, când umiditatea este încă ridicată. Ardezia de Stonesfield, mai fină și mai apreciată, se obține din cariere mai adânci, materialul fiind adus la suprafață și supus intemperiilor. În timp, după mai multe cicluri îngeț-dezgeț, roca își dezvăluie planurile de-a lungul cărora trebuie despicată pentru a obține niște plăci uniforme, perfecte pentru acoperiș.

 

Reguli stricte

Pentru conservarea patrimoniului construit, trebuie respectate câteva reguli de bază. În primul rând, nu este încurajată refolosirea plăcilor pe altă clădire decât cea de origine; învelitoarea veche se reutilizează doar pe casa de pe care a fost îndepărtată pentru renovare. Se încurajează producția de plăci noi nu atât pentru a dinamiza piața locală, dar și pentru că în urmă cu cîteva decenii, a apărut un fenomen de ”canibalizare” (transferul plăcilor bune de la o casă la alta, uneori prin furt), ceea ce mai mult a dăunat arhitecturii, cu efecte negative și asupra pieței de materiale.

În al doilea rând, plăcile înlocuite trebuie să fie cât mai apropiate de cele originale ca textură, culoare (deci inclusiv din punct de vedere geologic), dimensiune și grosime. În al treilea rând, niciodată nu este înlocuit calcarul cu ardezia și acestea două nu au ce căuta împreună pe același acoperiș. În al patrulea, nu se folosesc decât plăci despicate, nu șlefuite după grosime. Ar mai fi punctul cinci, dar pare inutil de specificat: nu se folosește niciun alt material de substituție, care ar reproduce aceste roci - beton, rășină, piatră reconstituită etc. Doar calcar, inclusiv pentru zonele de dolie, de trecere între versanți, unde sunt interzise elementele metalice. 

Învelitoarea astfel obținută are o durată medie de viață de circa o sută de ani, până la o renovare cu refolosirea plăcilor. Totuși, specialiștii apreciază că prin curățarea regulată (anuală) de mușchi și licheni, această perioadă poate fi dublată sau chiar triplată; multe acoperișuri din Bilbury sunt considerate originale, pentru că în ultimele două secole nu sunt semne că ar fi fost schimbate.     

 

Grija față de patrimoniu

Pe unele case sunt fixate plăcuțe metalice pe care scrie ”The Property of the National Trust”. Imobilele respective aparțin (efectiv cu titlu de proprietate) unei fundații importante din Marea Britanie, care gestionează îngrijirea a sute de mile de coastă, sute de mii de hectare de pământ, sute de case istorice, castele, monumente, grădini, parcuri și rezervații naturale. Statul sprijină aceste fundații, prin facilități de ordin economic, dar ”nu le bagă și-n traistă”, așa cum se așteaptă mulți de pe la noi când e vorba de salvat obiective de patrimoniu. Fondurile guvernamentale sunt nesemnificative, aproape totul se face prin voluntariat și inițiativă individuală, beneficiind desigur de o societate deschisă și generoasă în donații când știe că are în față un proiect onest. Majoritatea fondurilor vin din activități comerciale, care includ parteneriate cu agenți economici agreați, organizarea de călătorii, catering, vânzări de bilete și, foarte important, închirierea clădirilor din patrimoniu. Aceste clădiri, care au intrat în proprietatea fundației prin diferite căi, inclusiv achiziții, nu pot fi vândute decât cu acordul Parlamentului, dar pot fi amenajate parțial pentru a primi oaspeți – ce poate fi mai interesant decât să locuiești câteva zile în atmosfera unei case de secol XVI – XVII, dar cu toate facilitățile vieții moderne? Practic, clădirile și comunitățile din care ele fac parte sunt salvate chiar de către cei care vor să le viziteze, să exploreze, să cunoască locuri noi, pitorești. Întrucât turismul nu este nici pe departe ieftin în Marea Britanie, fundația (care are peste 120 de ani de existență) reușește să atragă prin facilități și discounturi pentru donatori și clienți fideli, astfel încât strânge anual bugete de peste 100 de milioane de lire sterline, sumă considerată totuși insuficientă pentru câte proiecte noi are – alte clădiri, sate, opere de artă, zone naturale de protejat.

Am menționat în aceste pagini mai multe idei despre cum se procedează în țările dezvoltate pentru a salva un patrimoniu de arhitectură, fără ca statul să facă eforturi masive – doar o legislație încurajatoare, o cultivare a valorii (care oricum trebuie făcută în școală) și o promovare eficientă. În plus, se dezvoltă comunități și sunt revitalizate domenii economice multiple. Credeți că se poate și la noi?

150 de ani alaturi de profesionistii in acoperisuri