Ursa

ULTIMELE STIRI

Novatik NATURA | Ţigle metalice cu acoperire de rocă vulcanică

Fie că vorbim de un cămin nou sau de renovarea unei locuin...

Mehler Texnologies® se alătură Grupului Freudenberg

Textile în Transformare – este ceea ce facem la Mehler T...

Mehler Texnologies® se alatura Grupului Freudenberg

Hueckelhoven, 12 Mai 2020. Textile in Transformare – este ...

Participă și tu la manifestările expoziționale home & deco ale anului 2020

În perioada 2 – 5 aprilie 2020, în cadrul Centrului Expo...

Novatik NATURA – o noua generație de țigle metalice cu acoperire de rocă vulcanică

Compania Novatik lansează un nou produs în gama sistemelor...

BIFE-SIM dezvăluie tendințele 2019/2020 în mobilier și design interior!

BIFE-SIM 2019, târg internațional de mobilă, echipamente ...




Hampton Court Palace

Invelitori » Invelitori istorice | 22 iulie 2020

 

Acest palat merită să fie menționat pe o listă scurtă a monumentelor de arhitectură britanice și europene, fiind un exemplu pentru dezvoltarea propriului stil de a construi al locuitorilor acestor ținuturi, stil care va deveni reper pentru tot spațiul anglo-saxon. Specifice sunt fațadele de cărămidă aparentă, elementele decorative din piatră Portland și, mai cu seamă, acoperișul cu șarpantă în manieră hammerbeam, ale cărui ornamente interioare sunt deosebit de spectaculoase. Este nu doar un monument de arhitectură, cum am mai menționat, ci și unul cu o valoare istorică aparte, din epoca dinastiei Tudorilor.

 

Nașterea barocului englez

Coroana britanică a avut de-a lungul se­colelor zeci, poate sute de reședințe, private sau asigurate de stat, existente încă sau dispărute. Una dintre cele mai faimoase este Hampton Court Palace, din Londra, care are marea calitate de a fi fost deținută de coroană încă din timpul dinastiei Tudorilor, de la Henric al VIII-lea. Căsătorit de șase ori, schismatic față de catolicismul papal, fapt care a dus la crearea Bisericii Anglicane, acesta a rămas în memoria colectivă drept unul dintre regii marcanți ai Angliei; este motivul pentru care palatul Hampton Court atrage irezistibil – toată lumea vrea să vadă și să simtă atmosfera medievală britanică în varianta ei originală, dinainte de apariția primelor semne de modernitate. Este un privilegiu să intri într-un spațiu unde au trăit acei regi sau nobili, dar și mii de oameni simpli care au pus umărul la consolidarea uneia dintre cele mai puternice monarhii ale lumii. Se spune că la curtea regelui trăiau în acea perioadă o mie de oameni, iar regele deținea peste 60 de case și palate. Foarte important, este singurul palat rămas din timpul domniei lui Henric al VIII-lea, alături de St James din City of Westminster, tot în Londra.

În sud-vestul Londrei, la circa 19 km de centrul actual, cardinalul Thomas Wolsey, favorit al regelui Henric al VIII-lea, construia în 1515 – 1525 pe malul Tamisei un palat în stil Tudor, cu influențe gotice și renascentiste. Era cel mai frumos palat din Anglia acelor vremuri, iar regele avea alocate mai multe apartamente pe care le-a ocupat cu satisfacție încă de la început. Construcția se caracteriza prin simetrie și detalii clasice, iar unii istorici ai artei regăsesc aici principiile de arhitectură consacrate cuprinse în manualul De Car­dinalatu a lui Paolo Cortese. Amestecul acesta de stiluri a fost armonizat de o echipă de meșteri italieni care lucrau în acea pe­rioa­dă la curtea Angliei, dintre ei remarcându-se sculptorul Giovanni da Maiano.

Peste ani, cardinalul a ieșit din grațiile regelui și a fost nevoit să cedeze palatul - așa a intrat Hampton Court Palace în posesia monarhiei britanice, care l-a prețuit și l-a dezvoltat în timp, începând chiar cu Henric al VIII-lea. Acesta a continuat să îl extindă după modelul lui Wolsey, definind astfel stilul „gotic perpendicular”, specificic britanic.

Atunci au apărut și multe anexe, în special bucătării pentru curtea tot mai mare a regelui, și Sala Mare, acoperită cu un plafon din lemn executat în stilul hammerbeam roof, specific de asemenea arhitecturii bri­tanice. Se spune că regele și-a dorit atât de mult acea sală, în care să își organizeze ospețele, încât meșterii au fost presați să muncească necontenit tip de 5 ani, în schim­buri, inclusiv noaptea, la lumina lu­mânărilor.

Acoperișul de tip hammerbeam este con­si­­­derat de unii specialiști culmea meș­­­­teșugului medieval în acest domeniu, im­pli­când o adevărată artă a dulgheriei și tâmplăriei, care a devenit tradiție în acest spa­țiu geografic. Ingeniozitatea unei ase­menea structuri constă în faptul că acoperișul se sprijină pe niște grinzi scurte din lemn, care la rândul lor sunt susținute de o serie de stâlpi și arce, concentrând toată greutatea aco­perișului pe ziduri sau pe stâlpii de susținere ai construcției. Rezultatul este o structură complexă în trepte, cu un efect estetic deosebit, potențat de ornamentica ce poate fi adăugată pieselor din lemn. Astfel, nu mai sunt necesare grinzi de dimensiuni mari, care să traverseze întreaga lățime a incintelor, totul rezolvându-se prin acest caroiaj de bucăți scurte din lemn ce permite simultan crearea unui spațiu mai înalt, cu vedere direct spre suportul învelitorii, foarte potrivit ca aspect arhitecturii gotice. Se poate vorbi de variante simple, cu un singur rând  de „grinzi ciocan”, de variante duble (când este suprapus un nou rând de grinzi și stâlpi plus arce), sau de variante „false”, la care pe grindă nu se sprijină niciun stâlp – o variantă mai simplă. Se pare că primele asemenea structuri au fost realizate la sfârșitul secolului al XIII-lea, un exemplu fiind acoperișul sălii pelerinilor la Catedrala din Winchester. Alte construcții care au fost acoperite în sistem „hammer­beam roof” au fost Westminster Hall (sec. al XIV-lea), sala mare a Palatului Eltam sau sala castelului Stirling (sec. al XV-lea), sala Middle Temple din Londra (sec. al XVI-lea), sala Parlamentului din Edinburgh și sala castelului din același oraș, capela New College Oxford și multe altele. Britanicii s-au atașat atât de mult de estetica acestui tip de acoperiș încât au apelat la ea și în epoca industrială, rea­lizând structuri metalice asemănătoare, dar pe alte principii de rezistență a construcției – grinzile ciocan erau pur deco­ra­tive.     

Tot din acea perioadă datează poarta secundară (denumită și Anne Boleyn) cu ceas astronomic, un ceas pre-copernican, care arăta ora, luna anului, fazele lunii, chiar nivelul Tamisei – foarte important pentru cei care voiau să treacă râul spre centrul Londrei, folosind podul mobil.

În frământatul secol al XVII-lea, cu schimbări dinastice (venirea la tron a familiei Stuart), divergențe religioase și, desigur, sângerosul război civil englez, palatul a scăpat ca prin minune de distrugeri. Ba chiar au fost demarate noi lucrări de reconstrucție și extindere, în special ale regelui William al III-lea, faimosul William de Orania, care intenționa să se ridice prin aceste construcții peste notorietatea monarhiei franceze, glo­rioase pe continent, la Versailles. În cadrul acestor lucrări, a fost sacrificat parțial stilul Tudor al palatului, care a rămas până azi în două maniere distincte: Tudor și, în zona refăcută, baroc. Totuși, specialiștii vorbesc despre o oarecare unitate estetică a edi­ficiului, datorită simetriei și fațadelor de cărămidă roșie prezente la întreaga con­strucție. Ornamentica din piatră Portland și ancadramentele deschiderilor creează un contrast aparte, care va influența decisiv arhitectura anglo-saxonă. Părintele acestor reinterpretări a fost nimeni altul decât Sir Christopher Wren, faimosul arhitect căruia i se datorează și proiectul Catedralei Saint Paul  din Londra.

Alți specialiști vorbesc despre nea­jun­surile intervențiilor lui Wren, deoarece din perioada Tudorilor nu au mai rămas decât puține elemente decorative, cum este spectaculosul plafon de lemn și ipsos al capelei regale. Realizat pe structura unui acoperiș hammer­beam, este considerat cel mai important asemenea element de con­strucție din Marea Britanie. 


 

Viața la curtea regală

Împrejurimile rurale ale palatului s-au transformat de atunci, devenind azi cartierul Richmond upon Thames al metropolei engleze.

Grădinile dimprejurul palatului pe care le putem vedea azi datează de la sfârșitul secolului al XVII-lea, fiind concepute con­form manierei baroce impuse de Wren, sub influența arhitecturii de la Versailles (într-adevăr, desenele au aparținut unui elev al peisagistului lui Ludovic al XIV-lea, André Le Nôtre); nimic din spațiile amenajate nu mai amintește de vremea lui Henric al VIII-lea, în afară de o grădiniță reconstituită cu un secol în urmă și un pavilion pe malul Tamisei. Oricum, grădinile sunt conservate în cel mai înalt grad, fiind incluse la prima clasă în registrul parcurilor și grădinilor istorice.  

Regele George al II-lea (domnia: 1727 – 1760) a fost ultimul monarh britanic care a locuit în palat. George al III-lea, nepotul și succesorul său, nu a mai călcat în interior din momentul încoronării, deși venea uneori să vadă vița de vie plantată de faimosul grădinar Lancelot Brown. Această viță există și azi, după 250 de ani, fiind considerată cea mai mare din lume: butucul are o cicumferință de 1,2 metri, iar cea mai lungă coardă are 35 de metri. În septembrie, doritorii pot cumpăra struguri din producția anuală de circa 300 de kg, cu satisfacția că au mâncat fructe din aceeași viță cu regii Marii Britanii.



Din 1760, palatul a fost folosit pentru a găzdui rezidenții favorizați ai Coroanei, eventual cei care aduseseră servicii deosebite Marii Britanii, dar la fel de bine au fost amenajate o serie de apartamente care erau închiriate pur și simplu, desigur celor care își permiteau asemenea extravaganță. Mai târziu, în timpul reginei Victoria (pe la 1838), Sala Mare a fost complet restaurată și palatul a fost deschis publicului, devenind imediat un obiectiv turistic major. În primele patru decenii, au fost numărați nu mai puțin de 10 milioane de vizitatori. Și astăzi palatul este deschis publicului, oferind ocazia vizi­ta­torilor de a vedea un număr mare de opere de artă din Colecția Regală.

De asemenea, într-o zonă limitrofă a proprietății, se organizează anual în iunie Festivalul Hampton Court Palace (un eve­niment muzical) și o expoziție de flori - Hampton Court Palace Flower Show, cel mai mare eveniment de acest gen din lume.

Trebuie spus că palatul se află în ad­mi­nis­trarea unei fundații independente, Historic Royal Palaces, controlate totuși de secretarul de stat pentru cultură (ca reprezentant al monarhiei), dar se susține financiar doar din donații, voluntariat, sponsorizări și, bine­în­țeles, biletele vândute pentru vizitarea obiectivelor, care nu sunt puține. Dacă so­co­tim că și alte clădiri istorice au același statut (Turnul Londrei, Kensington Palace, Banketing House ș.a.), iar interesul turistic este considerabil, avem imaginea unei ini­ția­tive de succes, datând din anii 1980, care numai în Marea Britanie putea să ajungă la această formă. Fundația respectivă își are sediul chiar la Hampton Court Palace. 

Dincolo de spectaculozitatea aparta­men­telor regale, vizitatorii palatului sunt atrași de viața de zi cu zi a curții, în special de ceea ce se petrecea în bucătăriile palatului, azi restaurate și aduse la aspectul din perioada dinastiei Tudorilor; în promovarea turistică se accentuează ori­gi­nalitatea spațiului și at­mos­fera specifică domniei lui Henric al VIII-lea, iar oaspeții sunt invitați să asiste și chiar să se implice în diverse activități des­fășurate după tipicurile curții și cu mijloacele secolului al XVI-lea.

Ca în cazul multor obiective turistice din insulele bri­tanice, vizitatorii devin imediat proactivi și sunt încântați să încerce tot felul de experiențe noi, realizând care erau provo­că­rile vieții de zi cu zi acum jumătate de mil­eniu.

Aceste bucătării, un adevărat labirint, erau cele mai mari și mai faimoase din Anglia acelei epoci, având peste 200 de bucătari, ajutoare, servitori și paji, care pregăteau masa pentru cel puțin 800 de persoane în fiecare zi. Hrana curții era o preocupare complexă, grea (desigur, fără facilități moderne, precum congelarea, prelucrarea termică controlată etc.); focul ardea continuu în cuptoare, consumând circa 1,3 milioane de bușteni anual. Aici trebuie adăugate câteva detalii. În acea epocă, încălzirea unei case și pregătirea alimentelor cu ajutorul unei sobe sau șemineu erau un lux rezervat aris­to­crației; majoritatea oamenilor făceau focul în mijlocul casei, umplându-și plămânii cu fum. Palatul însă a beneficiat din plin de aceste șeminee deschise, iar fumul era evacuat prin coșuri pe care constructorii le-au abordat într-o manieră decorativă demnă de menționat, cu modele geometrice și vege­tale executate minuțios de maeștrii că­ră­­midari și zidari. Realizate din cărămidă arsă, acestea se înalță zvelt deasupra clădirilor; chiar dacă palatul a fost refăcut în secolul al XVII-lea, coșurile au fost păstrate, astfel încât ele reprezintă acum cea mai mare colecție specifică – 241 de coșuri. În anii 1970 – 1980, au fost restaurate atent, ca elemente de patrimoniu autentic, folosind aceleași tipuri de cărămizi și mortare ca în Evul Mediu târziu. Coșurile de fum de la Hampton Court au devenit faimoase, astfel încât devenise o modă ca marile conace și palate să aibă ceva similar.

 

Piatră Portland și ceramică arsă

Piatra a fost folosită din plin pentru ridicarea acestu edificiu; în epocă, dar și mai târziu, pentru marile edificii ale Londrei se apela foarte mult la piatra extrasă din Insula Portland (Dorset), un sortiment de calcar alb-cenușiu utilizat încă din epoca ocupației romane. Exploatarea a fost reluată în secolul al XIV-lea, urmând ca în secolul al XVII-lea să devină „standardul”, mai ales după ce Wren a folosit-o din plin pentru Catedrala St Paul (circa un milion de metri cubi!). Utilizarea pietrei a apărut și în contextul re­gle­men­tărilor din construcții – după incendiul major din 1666, era obligatoriu să fie prevăzute ma­teriale ignifuge. Piatra de Portland era extrasă din insulă, încărcată pe vase și adusă, pe mare și pe Tamisa, până la Londra.

Astfel, la Hampton Court, coloanele gotice ce se înalță din fundații, anca­dra­mentele deschiderilor, unele statui și ornamente, toate au putut fi executate din acest material avantajos ca rezistență și capacitatea optimă de a putea fi prelucrat. Specialiștii în construcții sunt familiarizați cu denumirea acestei roci prin intermediul așa-numitului „ciment Portland” (ciment hi­­draulic), a cărui textură și culoare sunt foarte asemănătoare cu cele ale rocii din insula britanică menționată, drept pentru care a și fost brevetat sub acest nume în 1824.

Cărămida arsă este un alt material întrebuințat din plin aici, marcând orientarea britanicilor de la gotic spre un stil eclectic, cu influențe renascentiste, care le va deveni caracteristic. În Evul Mediu, obținerea cărămizii era încă un proces costisitor, care avea de asemenea un control strict din partea monarhiei: fiecare cărămidă avea sigiliul regal, cu impozitul de rigoare, ceea ce făcea ca materialul să fie accesibil doar celor privilegiați. Totuși, regatul era prosper, astfel că au apărut multe case, conace și palate din cărămidă, preluând maniera de a construi de la curtea regală. Cărămizile erau realizate de cele mai multe ori de cărămidari itineranți, care își stabileau „cartierul general” în funcție de locul de extracție a argilei și șantier. Întrucât calitatea argilei nu era totdeauna optimă, aceasta trebuia „spălată” de sărurile care ar fi afectat calitatea cărămizilor, prin urmare, materia primă era de multe ori cu un conținut mare de apă; în urma arderii în cuptoare, cărămizile erau de dimensiuni variate, mai mici decât dimensiunile ma­trițelor din cauza evaporării apei.  Totuși, se încerca respectarea unor standarde și chiar erau fabricate cărămizi cu forme particulare, pentru decorațiuni, plinte, colțuri etc. Pentru a crea cărămizi de nuanțe diferite, prin care să se obțină anumite jocuri cromatice pe fațadă, se foloseau procedee elaborate de tratare a cărămizilor cu diverse soluții și pig­menți (ocru și var în principiu).

Arhitectura specifică a palatului, cu creneluri și aticuri, specifică atât zonei gotice, cât și celei baroce, nu oferă posibilitatea etalării acoperișurilor, cu excepția unor turnulețe și a spectaculoaselor coșuri de fum. Putem spune totuși că învelitorile, cu pantă mică, sunt realizate din țiglă și ardezie, care nu impietează cu nimic asupra aspectului general atunci când sunt observate de la mare distanță, așa cum se întâmplă aici.

În lumea arhitecților și istoricilor arhi­tec­turii se vorbește despre influența pe care a avut-o acest palat englez, cu piatră și cără­mi­dă apa­rentă, asupra modului în care au început să construiască ulterior britanicii, dar și a manierei în care și-au conceput pro­prietățile magnații americani de peste Oceanul Atlantic. Un exemplu bun este Florham, casa (mai degrabă palatul) familiei Vanderbilt din Madison, New Jersey, un reper american de primă mână. Pentru cei atenți, trecerea de la stilul Tudor la baroc reprezintă o evoluție a unei viziuni rurale, strict func­ționale, către una monumentală, rafinată, demnă de o curte regală europeană.

150 de ani alaturi de profesionistii in acoperisuri