Ursa

ULTIMELE STIRI

COILPROFIL a preluat denumirea celui mai puternic brand din portofoliu: METIGLA

Compania belgiană Coilprofil și-a schimbat din această va...

BIFE-SIM 2018 în casă nouă!

BIFE-SIM, cel mai important târg internațional dedicat ind...

Viitorul construcțiilor și tendințe în amenajări la Construct-Ambient Expo 2019

Romexpo redefinește târgurile Construct Expo și Ambient E...




Țigla ceramică: pământ, apă, foc

Invelitori » Tigla Ceramica | 09 ianuarie 2019

 

Prin secolul al VIII-lea î.Hr., templele lui Apolo și Poseidon din Corintul grecesc erau încă acoperite cu învelitori vegetale, probabil cu paie; dar cineva a venit cu minunata idee de a arde argila amestecată cu apă și a-i da forme care să permită îmbinarea, pentru a deveni un alt gen de protecție pentru lăcașul de cult, mai rezistentă și mult mai puțin perisabilă. Și marmura era un material utilizat uneori pentru acoperiș, dar greutatea mare și dificultatea prelucrării constituiau un impediment major pentru lucrări ample. În plus, oamenii aveau deja o experiență solidă în ceramică, prin care își obțineau vasele pentru alimente și ritualuri, așa că și-au folosit cunoștințele pentru dezvoltarea unei noi ”industrii”. Era unul dintre primii pași din istoria țiglei ceramice, în urma căruia această minunată inovație s-a răspândit rapid în tot bazinul Mediteranei, din Asia Mică până în coloniile din Sicilia, odată cu coloniile grecești. Tehnologia, încă primitivă, avea totuși câteva secole (mesopotamienii, etruscii și micenienii o cunoșteau), dar rămăsese o ciudățenie, fără a i se valorifica întregul potențial. Dacă mai ținem cont și de faptul că o singură placă avea circa 30 de kg... probabil obținerea și montarea țiglei nu era floare la ureche. Dar lucrurile au evoluat, dimensiunile s-au redus, odată cu tehnicile de montaj pe structură de lemn, iar metodele de fabricare au ajuns la un nivel greu de bănuit într-o epocă în care pământul, apa și focul erau zeități învestite cu puteri magice. Și poate chiar așa este...    

 

Țigla ceramică are o relație specială cu pământul, din care se naște. Omul s-a simțit totdeauna confortabil în prezența pămâtului care l-a hrănit și pe care l-a folosit inclusiv pentru a-și construi casa. De mii de ani, este cel mai generos material de construcție: cald, familiar, natural, maleabil. În vremurile pe care le trăim, și în care suntem copleșiți de artificial, de sintetic, o doză de natural este oricând bine-venită, pentru a ne reaminti cine suntem, ce ne face să ne simțim în largul nostru. Pământul și apa, transformate de energie, ne feresc de ploaie, zăpadă, frig, căldură sau lumină puternică, ne dau un sentiment de siguranță când știm că suntem protejați de un material solid, rezistent.

 

Țigla ceramică are o relație specială cu focul – acesta nu o afectează, din contră, o întărește, prin vitrificare. Când, la sfârșitul Evul Mediu, orașele Europei au început să se modernizeze, una dintre măsuri a fost renunțarea la acoperișurile din stuf, paie sau lemn, și înlocuirea cu țiglă. Incendiile făceau ravagii, atunci când izbucneau, din cauza materialelor combustibile, integrate în spații  înghesuite, în care focul se propaga extrem de rapid. Acoperișurile erau cele care răspândeau focul, de fiecare dată. Piatra era folosită pentru structuri importante, dar cel mai frecvent întâlnite materiale de construcție erau lemnul și paiele. Nu este de mirare așadar că orașele moderne s-au dezvoltat în apropierea fabricilor de cărămidă și țiglă, care furnizau pe bandă rulantă materiale incombustibile, rezistente, obținute cu materii prime comune: argilă și apă. Se poate spune că țiglăriile și cărămidăriile, alături de atelierele textile și furnale, au stat la baza epocii industriale.

 

Țigla ceramică are o relație specială cu apa – odată evaporată în procesul de ardere, apa reușește cu greu să mai pătrundă ulterior în materialul extrem de dens și impermeabil. Suprafața ceramicii naturale este suficient de lucioasă pentru a permite evacuarea rapidă a apei de ploaie, dar suficient de aderentă pentru a menține zăpada un timp, fără a provoca ”avalanșe”. Picăturile apei de ploaie nu se aud din interiorul locuinței, ceramica fiind un material cu o masă relativ mare, care nu vibrează, ceea ce înseamnă că nu permite transmiterea sunetului aerian. Apa a fost totdeauna un element cheie în producerea țiglei: cele mai multe fabrici apăreau pe malurile râurilor, unde se găsea argilă de bună calitate, iar transportul era mult mai facil.

 

De-a lungul timpului, țiglarii au fabricat plăci ceramice de diverse forme, astfel încât să îmbine eficiența economică a obținerii cu eficiența produselor, în funcție de climatul în care erau utilizate. Formele tradiționale sunt diferite în spațiul mediteraneean, de pildă, față de cele din nordul Europei. Cea ce vedem azi ca ofertă pe piața acoperișurilor este de fapt o reinterpretare modernă a acestor forme tradiționale. Iată câteva exemple:

·        Plăci plate – sunt cele cel mai simple modele, concepute pentru a fi așezate în râduri suprapuse. Cea mai faimoasă este țigla Biberschwanz, originară (și întâlnită frecvent încă) în sudul Germaniei; de asemenea, este un tip foarte întâlnit în spațiul transilvănean, datorită influenței germane de aici.

·        Imbrex și tegula – concepute în spațiul grec și roman antic, pentru clădiri de tot felul; tegula era o placă simplă, cu marginile ușor ridicate lateral, care se așezau una lângă alta (pe orizontală) și ușor suprapuse (pe verticală). Pentru etanșeitate, rosturile erau acoperite cu alte țigle semicilindrice, numite ”imbrex”.

·        Țigle romane - plate în mijloc, cu o curbă concavă la un capăt și o curbă convexă la celălalt, pentru a permite îmbinarea. Ca aspect general, după montaj nu diferă foarte mult de ”imbrex și tegula”;

·        Pantile - cu un profil în formă de S, care permite îmbinarea laterală, iar învelitoarea rezultată arată ca un câmp arat. O variantă a apărut la finalul secolului al XIX-lea în spațiul anglo-saxon, țigla dublă romană, care îmbina două asemenea onduleuri într-o singură țiglă, permițând un montaj mai rapid.

·        Olane, cunoscute și ca ”barrel” sau ”mission”, sunt elemente semicilindrice așezate în coloane alternante, cu concavitatea în sus sau în jos, pentru a împiedica pătrunderea apei. Sunt des întâlnite și la noi în Dobrogea, sub influența arhitecturii balcanice și otomane.  Produse și în prezent în cantități mici, sunt folosite în general la arhitectura tradițională.

·        Țigle interconectate – practic, sunt un model la care se ține cont de îmbinările laterale, astfel încât vântul și apa să nu pătrundă. Aspectul contează mai puțin – poate fi plat, Pantile sau roman, importante sunt profilele laterale care trebuie să se îmbine perfect.

 

 

Țigla ceramică are o istorie îndelungată în România. Zone primare de dezvoltare au fost coloniile grecești, apoi orașele romane, bizantine și otomane din Dobrogea. O tradiție puternică este și cea din Transilvania, unde burgurile germane au crescut practic pe cuptoarele pentru cărămidă și țiglă. Toate s-au suprapus peste o tradiție autohtonă milenară a arderii lutului, începând cu ceramica de Cucuteni. Este o moștenire rămasă vie încă. Și azi, avem producători de țiglă ceramică a căror tehnologie avansată ține seama de tradiție, iar aceasta se vede în calitatea produselor, în textură și forme. Cel mai la îndemână exemplu este Siceram, cu fabrica la Sighișoara; istoria de peste un secol a fabricii are în urmă o tradiție mult mai veche, de acum două mii de ani, când pe aceste locuri se valorifica argila în cuptoare descoperite de arheologi, care pot fi văzute și azi.    

 

150 de ani alaturi de profesionistii in acoperisuri