Ursa

ULTIMELE STIRI

Tendințele în mobilă, în lumina reflectoarelor BIFE-SIM 2017

BIFE – SIM, cel mai mare târg internațional de mobilă, ...

BIFE-SIM 2017 vă invită să descoperiți fascinanta lume a mobilei!

BIFE – SIM, cel mai mare târg internațional de mobilă...

FII DIFERIT! Alege acoperisul GERARD. Promotie pana la 31 iulie.

Final Distribution, importatorul  exclusiv in Romania a...

Novatik Slate si Novatik Wood – cele mai noi profile din portofoliul Final Distribution

Final Distribution, producatorul brand-ului Novatik, a lansa...



Jgheaburi și burlane - câteva repere istorice

Invelitori » Acesorii | 24 decembrie 2015

Cetate

Avantajele utilizării sistemelor pluviale au fost apreciate de toate civilizațiile, mai mult sau mai puțin dezvoltate, atât în zonele ploioase, unde apa meteorică trebuia îndepărtată de clădiri pentru a evita distrugerea lor, cât și în zonele secetoase, unde a devenit o metodă ideală de a colecta și stoca o apă de calitate bună, folosită pentru irigație, hrănirea animalelor și chiar a oamenilor. Vom face o scurtă incursiune în istoria acestor instalații, strâns legate ca amplasament, utilitate, proiectare sau estetică de acoperișul și fațada unei construcții. Vom vedea că povestea este deseori marcată de mituri și simboluri dintre cele mai interesante.


Mai vechi decât s-ar crede

Arheologii au descoperit cele mai vechi forme de jgheaburi în cadrul civilizațiilor din Valea Indusului din anii 3000 - 1500 î.Hr., acestea fiind realizate din piese de lut ars, nu deosebit de bine etanșeizate și concepute pentru terase, nu pentru acoperișurile în pantă. Erau doar niște mici canale, folosite pentru a transporta apa dintr-un loc în altul. Mai târziu însă, grecii, egiptenii și apoi romanii au conceput niște sisteme de jgheaburi și burlane (din ceramică, lemn și piatră) care îndreptau apa meteorică spre sistemele de canalizare. Trebuia totuși să se dezvolte tehnica realizării acoperișurilor, pentru a putea vorbi despre lucruri mai complicate. Templele grecești, construcții masive, cu acoperișuri ample, aveau la marginea acoperișului garguie masive, așa cum au fost descoperite la Templul lui Zeus din Atena – peste 100 de capete de leu din marmură, prin gura cărora se scurgea apa acumulată pe acoperiș.

Romanii au făcut pași importanți în direcția aceasta în secolul I î. Hr, , fiind cunoscută preocuparea și priceperea lor în construirea unor instalații elaborate (sisteme de drenaj, rigole), dar și a acoperișurilor bine etanșeizate din țigle/olane. În general, aceste sisteme pluviale erau realizate tot din lut ars, sub formă de piese mici care se înșirau una peste alta. Prin intermediul romanilor, au fost răspândite aceste metode în tot spațiul european, inclusiv în insulele britanice. Pe de altă parte, din vremurile străvechi se mai păstrează încă, în arhitectura tradițională, jgheaburile din lemn, realizate prin scobirea în ”V” a unui trunchi de copac, având același amplasament de azi – sub streașină. Din păcate, nu există prea multe referințe materiale care să demonstraze această tradiție, lemnul fiind un material perisabil.


Jgheab

Gloriosul Ev Mediu

Un pas important a fost dezvoltarea acestor sisteme sub influența stilului gotic, începând cu primele decenii ale mileniului al doilea al erei creștine, când au început să fie folosite pe scară mai largă parapetele și acoperișurile din piatră – înclinate sau tip terasă, în ambele cazuri fiind căutate soluții pentru îndepărtarea apei pluviale, mai ales că arhitectura gotică s-a dezvoltat în zonele nordice, umede.

Un aspect definitoriu este apariția garguiului, acel ornament adăugat în Evul Mediu sistemului pluvial (la preluarea apei din jgheab de către burlan), reprezentând de cele mai multe ori un animal sau personaj fantastic, înspăimântător. Mitul prin care acest element de construcție capătă denumirea respectivă spune că prin secolul al VII-lea, Sfântul Romanus, episcop de Rouen, a plecat să lupte cu un dragon care scotea flăcări pe gură și doar un condamnat la moarte, pe nume La Gargouille, a avut curajul să-l însoțească. Dragonul a fost, desigur, învins, iar condamnatul iertat de pedeapsă, motiv pentru care în fiecare an, până în secolul al XVIII-lea, episcopii catolici au iertat câte un condamnat, în onoarea Sfântului Romanus și a lui La Gargouille. Garguiul are au așadar o tematică legată de lumea dragonilor și a animalelor fantastice. Revenind în registrul practic, el a fost foarte util: acesta ieșind în relief, în afara planului fațadei, apa era aruncată departe de constucție, lucru benefic pentru protejarea ei. Cert este că în Evul Mediu și, mai apoi, în multe stiluri arhitectonice care au preluat modelul, s-a dezvoltat o adevărată artă în realizarea garguielor. Lucrurile au devenit mai complicate prin secolul al XII-lea, când unii clerici, în frunte cu Sfântul Bernard de Clairvaux, au început să protesteze împotriva acestor animale ”necurate” și consumatoare de resurse. Drept pentru care s-a revenit la lemn, ceramică și, lucru inedit încă pe atunci, plumb. Prima clădire care se pare că a beneficiat de asemenea jgheaburi și burlane este Turnul Londrei, în 1240, ca metodă de a păstra curată fațada de culoare deschisă.


Industrializarea și epoca noilor materiale

Prin anii 1700, dezvoltarea tehnologică a permis obținerea de jgheaburi și burlane din fontă, un materiale tot mai ieftin (dar greu în același timp, dacă luăm în calcul grosimea pereților). Nu cu mult mai târziu, au început a fi folosite sistemele pluviale din plumb, cupru și zinc, devenite materiale standard pentru lucrările de arhitectură. Sistemele pluviale au căpătat popularitate, observându-li-se avantajele, prin urmare au început a fi utilizate progresiv în marile orașe. Mai mult sau mai puțin anecdotic, se spune că în aceste orașe, tot mai înghesuite din cauza unui urbanism dezordonat, cele mai frecvente disensiuni între cetățeni erau ”litigiile de jgheab”, deoarece toți încercau să îndrepte sistemul pluvial către vecin...

În același timp, lemnul a revenitca material pentru jgheaburi (uneori placate în partea concavă cu metal, pentru a nu se deteriora prea rapid), fiind întâlnit mai ales la locuințele celor care și le permiteau, deoarece de data aceasta erau frumos ornamentate, adevărate opere de artă – au fost relativ frecvente inclusiv până la începutul secolului trecut.

Secolul al XX-lea a fost momentul în care au fost implementate noi tehnologii și materiale, de la tabla laminatădin diverse metale (cea de oțel galvanizat a devenit foarte ieftină) la materialele plastice, în special PVC și polietilenă. O etapă importantă a fost inventarea mașinii de jgheaburi din aluminiu fără sudură, din anii 1960, fapt care a generat folosirea frecventă a acestui metal – este utilizat intens și în zilele noastre, mai ales în America de Nord (circa 70% dintre sistemele pluviale în SUA!) și în țările care preferă construcțiile și acoperișurile ușoare. Sistemele pluviale din mase plastice au avut de asemenea o istorie interesantă. A trebuit să treacă aproximativ trei decenii de la realizarea primelor țevi din PVC, în anii 1930, pentru ca materialele plastice să fie folosite și în domeniul sistemelor pluviale, deși între timp acestea fuseseră folosite pentru instalații sanitare, de canalizare, drenajul drumurilor și multe altele.

În prezent, piața europeană este dominată de sistemele din oțel acoperit cu mai multe straturi metalice sau din polimeri, respectiv aliaje de cupru, zinc și plumb, ceva mai scumpe dar cu o durată de viață mai lungă. Principala lor provocare, dincolo de rezistența la factorii mecanici și de climă, este etanșeitatea, orice defecțiune care permite scurgerea apei pe fațadă având ca rezultat pătarea acesteia cu oxizi metalici corozivi sau chiar deteriorarea severă.

O altă provocare pentru cei care proiectează și montează sistemele de jgheaburi și burlane în zilele noastre este modul în care se rezolvă problema estetică, numeroși arhitecți evitând să prevadă burlane pe fațadă. Întrucât secțiunea unui burlan sau jgheab (ca și numărul acestora) este proporțională cu suprafața acoperișului, dimensiunea poate fi cu atât mai importantă în compoziția acelei fațade. Probabil ar trebui să luăm exemplu de la modul în care a fost rezolvată problema în trecut, când aceste instalații erau adevărate opere de artă, acordându-li-se toată atenția arhitecților, într-o epocă în care materialele erau puține și greu de prelucrat. Erau integrate perect în sistemul de acoperiș și în ornamentica de fațadă, fără a trezi nicio suspiciune estetică. Și în prezent, acolo unde există o preocupare reală, clădirile cu valoare istorică sau de arhitectură beneficiază de o abordare specială a temei, reușindu-se o integrare perfectă, de regulă cu concursul producătorilor sau montatorilor. Dar, repetăm, pentru aceasta este necesară o minimă preocupare în găsirea soluțiilor, nu un refuz ”din principiu”, sau pentru că efortul este prea mare. Pentru sistemele pluviale, efortul chiar merită, beneficiile sunt importante.

150 de ani alaturi de profesionistii in acoperisuri
BifeSim 2017