Clujul este de câțiva ani buni în boom imobiliar, orașul cu cea mai accelerată dezvoltare și creștere din țară. Se vorbește tot mai mult despre metrou și de o populație care se va apropia de 1 milion de oameni, cu bunele și relele unei asemenea dezvoltări. Se construiesc deja blocuri pe orice parcelă liberă și iau naștere cartiere satelit în proximitatea orașului. Despre acestea s-a scris mult. Centrul, cu clădirile sale imperiale emblematice, a fost subiect nu o dată și în paginile revistei noastre. Încercăm să vorbim azi despre cartierele liniștite ale orașului, cu clădiri vechi și vile interbelice, obloane și străzi umbrite de copaci, care ascund comori de arhitectură, bun-gust și locuire confortabilă.

Ne­-am plimbat pe jos pe câteva străzi în centru, în spatele marilor bulevarde cu forfota lor. Case așezate, cu curți și grădini ample, cu liniște și confort. Nu ne propunem o analiză specializată, doar să punctăm câteva impresii pe care le poate avea orice om care se plimbă în zonă. Acest articol este primul dintr-o serie pe care ne-o propunem și în care vom prezenta câte un oraș… la pas. Am avut multe materiale și vom continua în mod firesc să scriem despre acoperișuri într-un mod specializat, despre fațade și stiluri de arhitectură, dar credem că uneori putem fi doar niște cetățeni la plimbare.. Încercând să surprindem cât mai mult dintr-o impresie a locului, am înțeles încă o dată că între păcatele omului modern la loc fruntaș e șofatul. De aceea, o plimbare pe jos în aceste zone splendide prin firescul lor ne aduce înțelegerea că oricât am alerga și ne-am grăbi, lucrurile care contează ne așteaptă în tăcere.

 În plimbarea noastră ne-au atras câteva repere. Întâi casele vechi care-și trăiesc a doua tinerețe, adăpostind astăzi magazine, restaurante, puburi. Ce ne-a impresionat la majoritatea e grosimea zidurilor, care în planul parterului se apropie de un metru. E adevărat că pe atunci structura de rezistență consta tocmai în zidărie portantă, clădirile neavând stâlpi și cadre din beton, dar și așa aceste ziduri cu grosimi foarte mari nu pot scăpa neobservate.

Apoi planșeele, multe din lemn, sprijinind pe bârne groase din stejar. Acest tip de case sunt foarte numeroase în Ardeal fiind în general durate de germani.

Porțile închise opac spre frontul stradal, tâmplăria  masivă, acoperișurile înalte învelite de regulă cu țiglă și podurile cu ferestre mici – iată câteva trăsături distinctive. Ca datare istorică, sunt printre cele mai vechi clădiri din oraș, multe având vechimi impresionante, de câteva sute de ani. Clujul nu face excepție, primele clădiri au fost durate de sași, care dețineau și monopolul breslelor. Dealtfel, primii locuitori ai orașului, atestați de documente, au fost sașii și apoi maghiarii – în secolul al XIII-lea orașul Cluj a fost colonizat de regele Ungariei, Ștefan al V-lea, cu locuitori de origine germană și maghiară, fiind al doilea oraș că mărime din Regatul Ungariei. Multă vreme orașul a avut trei părți, locuite de sași, unguri și români.   

Un farmec aparte al caselor vechi din Cluj este dat și de relieful orașului, cu străzi în pantă ce oferă perspective deosebite.

Tot­odată, multe case vechi renovate sunt colorate viu, în nuanțe naturale dar în ton cu funcțiunile actuale și cu dorința de a per­so­naliza acel spațiu, nu totdeauna în cel mai fericit mod. Am remarcat o terasă amenajată într-o asemenea zonă situată în vârful unui deal și de unde se poate admiră panorama asupra orașului.

Sunt interesante aceste vederi de sus mai ales pentru tema noastră a acoperișurilor, deoarece acest element de arhitectură nu se poate vedea niciodată complet din planul străzii. Și ne referim inclusiv la observarea unor erori de montaj care există mai mereu, dar și a tipurilor de învelitoare care dau nota distinctivă a zonei. 

   Pe lângă clădirile istorice cu vechime mare, tipice pentru Ardeal, ne-au atras de­sigur cele interbelice, cu care, ca bucu­reșteni, suntem mai familiarizați.

Prima observație, de factură istorică – cartierele inter­belice din oraș au apărut într-o atmosferă multiculturală, după Marea Unire. Este adevărat că zonele rezidențiale – așa cum le-am numi astăzi –au început să fie vizate de urbaniști încă înaintea Primului Război Mondial, primele case fiind durate și în acest caz de maghiari și germani, iar unele sunt absolut impre­sionante. După război însă, entuziasmul noului stat victorios aduce în oraș numeroase familii românești, ma­ghiare, evreiești. Avocați, practicanți de profesiuni liberale, funcționarii noii  ad­minis­trații, universitari, intelectuali, genul de oameni care au re­vigorat toate orașele românești, care au ridicat casele interbelice pe care le admirăm astăzi și ne mirăm cum de le-au construit atât de bine, de rezistent și de frumos.

Unele elemente de stil sunt astfel apro­piate de cele întâlnite în orașele vechiului Regat, mai ales București, unde s-a construit foarte mult în perioada interbelică, dar și în Ploiești, Constanța, Iași.

Avem de-a face cu o arhitectură emi­na­mente rezidențială, cu unele vile în stil neoromânesc, desigur în cazul Clujului cu influențele Europei Cen­trale.

Pentru un bucureștean sosit cu treabă sau în vizită la Cluj, e zona din oraș cea mai apropiată de orizontul cultural cu care e obișnuit. Centrul administrativ al orașului, cu edificiile sale monumentale, este clar de factură imperială, apropiindu-se mai mult de Europa Centrală. În Clujul interbelic nu existau dealtfel prea multe clădiri înalte ci predominau cartierele de vile, iar epoca  Uniri marchează părăsirea monumentalității în favoarea influențelor Art Nouveau și Art Deco. 

În acest punct putem să notăm că, după Unire, a existat un flux însemnat de bani atât dinspre vechiul Regat spre Ardeal, cât și invers, care în arhitectură și urbanism s-a tradus printr-un transfer de elemente de stil specifice.

Clujul interbelic este un exemplu de oraș care, într-un timp relativ scurt a cunoscut o dinamică fără precedent, prin extinderea cu 80% a suprafeței intravilanului, insotită de creșterea considerabilă a numărului de construcții edificate.

 Totuși, deși neoromânescul există în exemple numeroase și multe de mare valoare, găsim și case în stil neomaur, mediteraneean, neobaroc, gotic, clasic, romanic – o varietate de forme, dimensiuni, genuri și finisaje. Puțină lume știe de pildă că la Cluj a activat mulți ani un arhitect elvețian ce a durat casele în stilul castelelor elvețiene.

 A doua observație pe care vrem să o notăm rezidă în spațiul util alocat. Casele au spațiu în jur, nu excesiv, dar destul pentru a izola cumva locatarii atât față de stradă, cât și față de vecini.

Nu sunt deloc înghesuite, cum din păcate se întâmplă astăzi prea des. Relativ la starea lor, vedem același fenomen ca la București, în ultimii ani se renovează tot mai multe, cu bun-gust și puține artificii noi – până la urmă, renovarea unui atare imobil însemnă să-l conservi în primul rând. După revoluție s-a construit mult, nu neapărat foarte fericit, dar s-a mizat pe clădiri noi. Au luat astfel naștere cartiere în zone izolate de oraș, cu problemele de trafic știute – Pipera e exemplul perfect din București, cu echi­va­lentul său clujean, Floreștiul. Se constată în ultimii ani tendința de a renova case vechi amplasate central, care altfel s-ar fi distrus iremediabil.

E desigur o afirmație subiectivă, dar credem că această opțiune vine cu avantaje certe; dacă ne referim doar la ambient și tot e destul.

Copacii sunt maturi, e altă umbră, străzile parcă mai largi. Punctele de interes social precum școală, medic, piață, magazine, bănci, restaurant, parcuri sunt mai aproape și accesibile pe jos. Nu în ultimul rând, în cazul Clujului mai ales, rețeaua de transport public permite fără probleme deplasarea în oraș fără a recurge la mașina personală, iar stațiile sunt apropiate. 

O ultimă observație – casele vechi, situate pre­ponderent ultracentral îndeplinesc azi mai curând funcțiuni publice și comerciale, în vreme ce clădirile interbelice sunt folosite mai ales pentru locuire. Găsim astfel în casele vechi baruri, restaurante amenajate cu mult gust și cu terase ample, avantaj major vara și mai ales acum în timpul restricțiilor COVID. Multe sunt magazine, afaceri de familie, creative și dătătoare de culoare și ritm orașului. În plimbarea noastră am surprins un eveniment tip yard sale, cu haine deosebite și anti­chități, organizat într-o clădire datând din anii 1800 și care, în ciuda vârstei din buletin, arăta impecabil.

Discutând cu proprietarii, prezenți la ac­țiune, am aflat că nu au fost necesare consolidări deși au expertizat clădirea, sin­gura lor intervenție fiind edificarea unei supante în podul foarte înalt și repararea acoperișului.

Este adevărat că în acest punct Clujul are un mare avantaj, nefiind expus seismic decât într-o mică măsură, comparativ cu Bu­cureștiul de pildă.

  Ca aspect general, plimbarea noastră ne-a înfățișat de regulă acoperișuri frumoase, bine întreținute și solide. Învelitorile cele mai întâlnite sunt cele clasice, din țiglă ceramică, în nuanțe naturale de cărămiziu. Altele sunt din tablă, cu o mențiune pentru calitatea tablei faltuite manual identificate pe câteva imobile și care după patina și tipul execuției avea pe puțin 50-60 ani, poate mai mult.

Cele mai multe acoperișuri renovate păstrau natura materialului original de învelitoare, aspectul modern fiind dat de montarea în planul acoperișului a ferestrelor de mansardă, așadar spațiul de sub acoperiș era locuit. Sub aspectul fațadelor am remarcat păstrarea în multe situații a tâmplăriei originale din lemn în detrimentul omni­pre­zentelor termopane, ceea ce considerăm de asemenea un plus. Fără îndoială că tâmplăria termoizolantă are atuurile ei, dar măcar ca opinie o fațadă cu tâmplăria originală din lemn este incompa­rabilă. Cazurile cele mai fericite sunt cele în care geamul termoizolant e montat în ramele vechi restaurate în prealabil.  

Am început această serie de articole cu Clujul pentru că ni se pare orașul cel mai viu și mai urban din Ardeal, în care țesutul construit e pus în valoare de cele mai variate funcțiuni. Efervescența și creativitatea exis­ten­te aici potențează vechile clădiri și le conferă o a doua tinerețe, poate mai fericită decât prima, dacă ținem seamă de agresiunea din perioada comunistă asupra clădirilor vechi.  

Așa cum era firesc, piața imobiliară a pus accent pe dezvoltarea noilor cartiere, ridicate oarecum haotic și cu o infrastructură care își tot arată neajunsurile. Dar să nu uităm că ”poza de buletin” a unui oraș este dată de cartierele vechi, tradiționale. Aici se regăsește spiritul locului, aici te poți plimba pentru a-l întâlni, fără sentimentul artificialului sau al comercialului. La aceste case încă mai poți vedea cum locatarii au găsit soluții să își îmbunătățească traiul cu metode in­ge­nioase, la scară umană, învățând să împartă un spațiu cu cei din jur. Unii încearcă să descurajeze recuperarea acestor case. Într-adevăr, renovarea lor poate fi dificilă și costisitoare, dar satisfacția este pe măsură. În plus, se pare că și un pic de presiune din partea administrației locale nu strică. Supraimpozitarea câtorva clădiri din zona centrală a orașului a avut efectul scontat: mulți dintre proprietari s-au decis în sfârșit să-și renoveze fațadele.

Unde a fost vorba despre clădiri cu mai multe apartamente, locatarii au găsit calea să colaboreze. Străzile arată astfel mai bine, tencuiala rămâne pe locul ei iar proprietarii sunt mai liniștiți, poate chiar mai mândri de locul în care trăiesc.