Ursa

Luxemburg, orașul ardeziei

Invelitori » Ardezie | 22 ianuarie 2020

 

De ani buni, Luxemburgul se clasează în mod regulat printre primele trei țări din lume ca PIB pe cap de locuitor, deși nu se poate spune că beneficiază, precum alte țări din fruntea clasamentelor oficiale, de resurse naturale importante. Mica monarhie cu doar puțin peste jumătate de milion de locuitori este condusă din orașul Luxemburg, una dintre cele trei capitale ale Uniunii Europene (alături de Bruxelles și Strasbourg) și gazda Curții Europene de Justiție; este considerată o sinteză a culturilor franceză și germană și un exemplu de conviețuire pașnică, după secole în care cele două civilizații europene au încercat să integreze ducatul, fără a reuși să-i șteargă identitatea cu totul specială. Să vedem, așadar, cum își construiesc casele și instituțiile cetățenii uneia dintre cele mai bogate țări din lume, cu o tradiție fascinantă în ceea ce privește industria și știința de a construi. Cât despre acoperișuri... ardezia este la putere.

 

Micul ”Mare Ducat”

Marele Ducat de Luxemburg a avut în primul rând o importanță strategică, între cele două mari puteri europene, Franța și Germania, care l-au folosit ca zonă tampon, dar l-au și ocupat, fiecare în câteva rânduri. A fost inițial, încă dinaintea erei creștine, zonă aflată sub dominație romană, în jurul unor cetăți. Aceastea au devenit apoi castele france, în timpul Evului Mediu Timpuriu, respectiv bastioane pe ”ruta spaniolă”, drumul care lega în secolele XVI – XVII centrul Europei de Spania, pe atunci cea mai puternică națiune, cu colonii în întreaga lume. Influențele au fost puternice din partea francezilor (monarhiști și republicani), germanilor aflați sub monarhiile de Hohenzollern sau de Habsburg (dar și în timpul celui de-Al Treilea Reich), Olandei care a ”scăpat din mână” acest teritoriu doar din cauza unor probleme dinastice. Nu este mai puțin adevărat faptul că unii dintre membrii Casei de Luxemburg au fost împărați ai Sfâtului Imperiu Roman de Națiune Germană, deci... disputele au fost cumva ”în familie”. Actualele granițe sunt mult mai restrânse decât cele din Evul Mediu sau de la începutul epocii moderne, ducatul cedând teritorii importante Franței, Prusiei sau Belgiei (Țărilor de Jos). Nucleul a rămas însă, în jurul orașului Luxemburg, construit începând cu anul 963, cu un castel, fortificații în stil Vauban de la sfârșitul secolului al XVII-lea și o arhitectură de sinteză pentru acea zonă a Europei. Indiferent de valurile istoriei, luxemburghezii și-au văzut de treabă, au fost preocupați să facă agricultură, dar și să construiască, să producă, să inoveze, să facă comerț. O decizie importantă a fost deschiderea către piața germană prin alăturarea Luxemburgului la Uniunea Vamală Germană (Zollverein) în 1842; drept consecință, aici s-a dezvoltat o puternică industrie siderurgică și o rețea de cale ferată care a făcut legătura cu marile zone industriale ale Europei. Industria siderurgică a reprezentat vârful de lance al economiei locale până în anii 1960, când investitorii s-au orientat și către alte sectoare, în special industria chimică, de cauciuc și servicii financiare,  bancare sau de asigurări, care în prezent sunt deosebit de profitabile. Luxemburg este în prezent al doilea mare centru de fonduri de investiții din lume, după SUA, respectiv cel mai important centru din domeniul privat bancar al Uniunii Europene. Nu este neglijat în prezent nici domeniul Internet - IT, aici avându-și sediul importante companii de profil. Luxemburg este, de asemenea, unul dintre cele șase state fondatoare ale Comunității Economice Europene, devenită apoi Uniunea Europeană. Toate aceste companii și instituții au avut un impact major asupra localităților luxemburgheze, până atunci predominant rurale; multe clădiri au fost renovate pentru a deveni sedii de firme, iar printre vechile edificii și-au făcut loc construcții noi, moderne, care au transformat aspectul zonelor urbane.


 

Ardezia ca resursă locală

Începând cu Antichitatea, când pe aceste locuri trăiau o serie de triburi celtice, cucerite de romani, oamenii de pe aceste teritorii au construit temeinic. Fiind o țară cu relief variat, deluros, au fost necesare multe poduri și viaducte, care să faciliteze transportul mărfurilor și al oamenilor. Castelele și bisericile rămase le demonstrează încă o dată măiestria, iar prosperitatea economică din prezent stă la baza unei maniere de a construi care poate fi considerată de cea mai bună calitate, elegantă, chiar somptuoasă. Arhitectura este una de confluență, cu un puternic accent catolic (religia majoritară): clădirile gotice și baroce sunt întâlnite la tot pasul, chiar dacă au devenit victime ale funcționalismului din ultimele decenii, pentru a fi mai confortabile și mai spațioase. În privința acoperișurilor, nu trebuie să cercetezi prea mult, un fapt este evident: luxemburgezii adoră ardezia. Au și avantajul că o pot obține ei înșiși, din carierele proprii. Au chiar un muzeu al ardeziei la Martelange-Rombach, la granița cu Belgia, dedicat tradiției prelucrării acestei roci, chiar într-una dintre carierele de unde a fost extrasă pentru a acoperi casele localnicilor. Grupuri organizate de turiști văd cum se exploatează și se prelucrează plăcile de ardezie pentru a deveni elegantele acoperișuri ale clădirilor istorice sau moderne. Accentul se pune pe metodele tradiționale, conforme cu exploatarea durabilă, de fapt așa cum se proceda acum patru secole. Acest reper temporal nu este întâmplător, pentru că învelitorile de ardezie au apărut pe scară largă în Luxemburg începând cu secolul al XVI-lea. În Evul Mediu, incendiile erau frecvente. Cel mai puternic a fost cel din 1554, când orașul capitală a fost devastat, astfel că guvernatorul Peter-Ernest von Mansfeld, reprezentantul regelui spaniol Filip al II-lea, pe atunci suveran al Luxemburgului, i-a scutit de taxe pe toți cei care își acopereau casele cu ardezie. Acest lucru s-a întâmplat în multe dintre orașele Europei Centrale și de Vest, când edificiile au început să fie acoperite cu materiale incombustibile: ceramică, metal, ardezie sau alt tip de rocă. În aceeași perioadă, din motive de decongestionare a vieții urbane, au fost lărgite și pavate unele străzi – cele care și în prezent poartă nume precum Monterey, Philippe II, Louvigny etc. Ei bine, exploatarea ardeziei a devenit în scurt timp cea mai profitabilă industrie din zonă, cel puțin până la avântul siderurgiei din secolul al XIX-lea. Istoria carierei de la Martelange începe în 1789, când a fost deschisă de soldații francezi care luptau în acea regiune. Ulterior, a devenit principalul furnizor pentru Luxemburg, dar și pentru spațiul german, datorită căii ferate, fără de care nu se putea dezvolta nicio industrie. Minerii coborau în subteran și stăteau acolo uneori zile întregi fără să vadă lumina zilei, deoarece erau plătiți în funcție de greutatea blocurilor de rocă pe care reușeau să extragă; unii chiar ”păcăleau” supraveghetorii ascunzându-se în subteran și lucrând în afara programului, la lumină redusă, pentru a câștiga mai mult... De aici, blocurile mari de ardezie erau prelucrate de muncitorii de la suprafață, care erau plătiți în funcție de numărul plăcilor obținute. Un muncitor putea obține între 800 și 1000 de plăci de ardezie pe zi. Oricât s-ar fi străduit acești lucrători, date fiind proprietățile ardeziei și uneltele disponibile, cantitatea de deșeuri era destul de mare: circa 80%. Chiar dacă erau create mai multe sortimente, de diferite forme și dimensiuni, pierderile erau inevitable, prin urmare costurile rămâneau mari. Cu toate acestea, cererea a crescut constant, astfel încât în 1930, înainte de marea criză economică, se produceau până la 12 milioane de plăci pe zi! Producția a scăzut drastic în timul crizei, iar în ultimele decenii majoritatea acestor cariere au fost închise, devenind neprofitabile. Totuși, se fac eforturi considerabile pentru a demonstra că ardezia este o alternativă ecologică, naturală, durabilă.

 

Palatul Ducal  

Marele Palat Ducal are menirea de a fi reședința șefului statului din 1890, când a fost atribuit Ducelui Adolphe. Clădirea fusese mai întâi Primăria Luxemburgului din 1572 până în 1795, apoi sediul prefecturii Département des Forêts și sediul guvernului. După 1817, Palatul a devenit reședința guvernatorului, reprezentantul Regelui Olandei, care era și Mare Duce de Luxemburg.

Sub domnia Marelui Duce Adolphe, palatul a fost renovat în întregime cu o aripă nouă care conținea camere pentru familia domnitoare și pentru oaspeți. Arhitect a fost belgianul Gédéon Bordiau, asistat de arhitectul statului, Charles Arendt. În timpul ocupației germane din cel de-Al Doilea Război Mondial, Marele Palat Ducal a fost folosit ca sală de concerte și restaurant, fiind numit Schlossschenke. Odată cu revenirea Marii Ducese Charlotte din exil în 1945, palatul a devenit din nou sediul monarhiei luxemburgheze. O renovare internă și externă completă din 1992-1996 a readus clădirea la fosta splendoare, dar a fost și ocazia de a introduce o modernizare radicală a edificiului. Partea mai veche dintre cele două turnuri este în stilul renascentist din 1572, iar partea de mijloc este în stil baroc, dar modificat în stil renascentist în 1891.

 

Notre-Dame de Luxembourg

Catedrala romano-catolică Notre-Dame din orașul Luxemburg, singura catedrală a orașului, a fost inițial o biserică iezuită belgiană, construită începând cu 1613 în stil gotic târziu, dar cu unele ornamente renascentiste. Constructor a fost un anume Ulrich Job, din Lucerna, care a decorat și coloanele; ulterior, au fost adăugate sculpturi ale germanului Daniel Muller. Hramul bisericii a devenit în secolul al XIX-lea cel al Sfintei Maria, datorită unor apariții miraculoase, care a devenit totodată protectoarea orașului și a națiunii, iar în 1870 Papa Pius al IX-lea a consacrat-o drept Catedrala Notre-Dame, pentru Luxemburgul devenit episcopie. Unele extinderi ale edificiului datează din perioada 1935 – 1938, sub supravegherea arhitectului luxemburghez Hubert Schumacher. Reconstrucția arhitecturii exterioare a catedralei în stil gotic a prezentat o provocare, deoarece obiectivul a fost integrarea armonioasă a bisericii cu clădirile din jur, cum ar fi fosta clădire Athénée din secolul al XVII-lea, biblioteca națională, o biserică veche (devenită acum Ministerul de Externe), precum și vechile clădiri rezidențiale.

Catedrala are trei turnuri: vechiul turn de vest al bisericii iezuite, care găzduiește și clopotele, turnul de est și turnul central, care stă deasupra transeptului, acestea două din urmă adăugate când catedrala a fost extinsă în 1935-1938. Turnul central, care este doar la o treime din înălțimea celorlalte turnuri, are o bază largă, în formă de piramidă, și un vârf ascuțit acoperit cu cupru. Acoperișul în sine este realizat pe o structură de oțel, formată din două grinzi impresionante produse de industria siderurgică locală. În Vinerea Mare din 5 aprilie 1985, chiar în timpul unor lucrări la acoperiș, turnul de vest a luat foc, clopotele originale fiind distruse. Când turnul s-a prăbușit, a fost deteriorat și acoperișul culoarului central, ceea ce a impus un efort considerabil de renovare rapidă – în 5 luni totul a fost gata.

 

Fortul Thügen

Începând cu 1684, Marchizul de Vauban a început să ridice o serie de fortificații  în jurul orașului Luxemburg, după ce francezii îl cuceriseră. Printre construcțiile importante realizate în sistemul Vauban se numără Fortul Thügen, amplasat în partea de nord-est a orașului, la o altitudine de 324 m peste nivelul mării (unul dintre cele mai înalte locuri din zonă). Istoria fortului se poate împarți de fapt în trei perioade: vaubaniană, austriacă, prusacă și contemporană. În perioada austriacă (1732 - 1733) a fost construită de fapt cea mai mare parte a fortului, înglobând și reduta ridicată inițial de Vauban. Inginerii militari au decis să ridice două noi forturi exterioare, printre care și Fortul Thüngen.  Acesta din urmă a fost construit ca un bastion cu două fațade. Accesul către interior a fost strâmtat și apărat de două turnuri laterale, așezate lângă podul din lemn. În fort se află un tunel care putea adăposti peste 10 tunuri în buncărele sale. Acesta a suferit câteva modificări în perioada prusacă (1815 - 1867) datorită introducerii unui sistem pluvial de colectare a apei, însă în mare parte fortul a rămas neschimbat. În perioada contemporană arhitectura fortului a suferit câteva modificări importante, în sensul că pe locul redutei construite de Vauban a fost ridicată noua clădire a Muzeului de Artă Modernă din Luxemburg. Clădirea impresionează prin fațada și acoperișul din sticlă, special făcute să contrasteze cu vechea arhitectură a fortului și istoria locului. Cu toate acestea, construcția, proiectată de celebrul arhitect Ieoh Ming Pei, reprezintă un dialog minunat între mediul natural, modernitate și istorie.

150 de ani alaturi de profesionistii in acoperisuri