Ursa

ULTIMELE STIRI

COILPROFIL a preluat denumirea celui mai puternic brand din portofoliu: METIGLA

Compania belgiană Coilprofil și-a schimbat din această va...

BIFE-SIM 2018 în casă nouă!

BIFE-SIM, cel mai important târg internațional dedicat ind...

Viitorul construcțiilor și tendințe în amenajări la Construct-Ambient Expo 2019

Romexpo redefinește târgurile Construct Expo și Ambient E...




Milano – istorie și prezent

Invelitori » Ardezie | 24 decembrie 2015
Milano

Este greu de spus ce reprezintă Milano în zilele noastre, ce primează: istoria unui oraș - capitală a unei provincii bogate, aflat în primele rânduri ale civilizației și culturii europene încă din zorii Evului Mediu, sau modernitatea industrializată, care oferă simultan imaginea de capitală a designului, dar și exemplul indezirabil de poluare? Vom prefera să ne aruncăm privirea în ambele direcții, chiar dacă trecutul pare mult mai interesant.


Ancorarea în prezent a orașului este evidentă, iar pentru aceasta putem doar să dăm ca reper faptul că Milano a fost gazda Expoziției Universale 2015, o ”vitrină globală” la care au venit să-și afirme modernitatea circa 140 de țări de pe toate meridianele Pământului. Aici se desfășoară de asemenea faimoasa Bienală de Arhitectură, un reper în domeniul nostru. Saloane de mobilă sau automobile, lansări ale unor noi colecții vestimentare, Carnavalul Ambrozian, festivaluri de film, spectacole la Scala, evenimente sportive, toate acestea compun o imagine care depășește cu mult profilul unui oraș (turistic) obișnuit. Milano este principalul oraș al nordului Italiei, capitala tradițională a Lombardiei, o regiune disputată de prea multe imperii, de la romani, care au integrat anticul Mediolanum, până la spanioli, francezi sau austrieci. În ciuda tuturor, Milano a reușit să își păstreze prosperitatea, indiferent de autoritatea sub care se afla, și să dea tonul în arhitectură, design, stil de viață. În prezent este locuit de 1,3 milioane de locuitori (mult mai puțini decât în anii ’70 ai secolului trecut, ca urmare a exodului din zonele sudice), dar regiunea metropolitană ce o înconjoară depășește cifra de 7 milioane. Poluarea atinge uneori cote alarmante, smogul dând bătăi de cap autorităților; este vorba nu doar de poziția geografică, la întânirea dintre nordul alpin și sudul mediteraneean, ori umiditatea din lunca râului Pad, ci și de industrializarea masivă a regiunii. În tendința lor de a-și afirma identitatea, milanezii au inclusiv un altfel de catolicism – ritul ambrozian, cu unele diferențe la celebrarea liturghiei, mesei sau la stabilirea calendarului. Ceea ce trebuie să înțelegem aici este că Milano nu mai înseamnă doar Domul, faimoasa clădire gotică de la anul 1400, care a rămas un monument oarecum singular. Mult mai reprezentative pentru ceea ce înseamnă azi acest oraș sunt zorii capitalismului, tendințele lor de a se autoguverna fără aristocrație, entuziasmul cu care au construit în manieră renascentistă, neoclasică, eclectică, Art Nouveau sau industrială. Totul sub o mare de acoperișuri mediteraneene din olane, ca orice oraș italian ”de bun simț”.


Castello Sforzesco

Castelul Sforza,cunoscut de către localnici sub numele de ”Castello Sforzesco”, este una dintre cele mai vechi clădiri din Milano, fiind construit ca fortăreață lângă vechiul zid roman, inițial de către Galeazzo Visconti, în anul 1368, iar apoi extins ca reşedinţă regală de către moştenitorii săi. Distrus parțial în timpul unei mișcări populare republicane, reacție a localnicilor împotriva familiei conducătoare, castelul a fost reconstruit de Francesco Sforza la jumătatea secolului al XV-lea, după proclamarea sa ca Duce de Milano, iar apoi în timpul domniei lui Ludovico Sforza, care a apelat la serviciile unor artiști de seamă precum Bramante sau Leonardo da Vinci. În 2013, în timpul unei restaurări, a fost scoasă la iveală o nouă pictură murală aparținând lui da Vinci, care fusese acoperită cu nu mai puțin de 17 straturi de var. Din această etapă datează și galeria de tuneluri săpate sub castel, ca variantă de evadare în caz de asediu. Arhitectura renascentistă primează în construcția acestui edificiu, cu toate intervențiile și adaosurile ulterioare, în special din secolul al XVI-lea și al XVII, când, sub dominaţia spaniolă, castelul a fost extins, devenit una dintre cele mai mari fortificaţii europene. Nu mai puțin adevărat este că această fortăreață a fost propusă deseori pentru demolare, din motive politice în perioada de glorie, iar mai târziu, în secolul al XIX-lea, pentru că devenise o ruină. La începutul secolului al XX-lea, după o perioadă de câteva decenii în care au fost efectuate lucrări de restaurare sub supravegherea arhitectului Luca Beltrami, castelul a fost deschis publicului, ulterior luând naștere aici o mulțime de muzee și galerii de artă: Muzeul de Artă Antică, Muzeul Egiptean, Muzeul de Preistorie şi Protoistorie, Muzeul de Arte Decorative, Muzeul de Instrumente Muzicale, Pinacoteca Castelului, Muzeul Mobilei, Colecţia Achille Bertarelli sau Colecţia de Fotografie. Lui Beltrami i se datorează de fapt reînvierea aestei construcții, care a pus-o în valoare demolând efectiv fortificațiile spaniole pentru a scoate în evidență elementele autentice: a redimensionat turnul central, a restaurat turnurile cilindrice și frescele, a redeschis ferestrele gotice și a reproiectat curțile interioare. O serie importantă de renovări a fost efectuată și după Al Doilea Război Mondial, când a fost avariat serios de către bombardamentele aliate.

Reprezentative și impresionante sunt turnul principal, prin care se face și intrarea în edificiu (Torre del Filarete), Torrre di Bona, respectiv splendidele logii şi arcade ce se deshid spre curțile interioare. Cărămida aparentă și țigla ceramică dau o identitate aparte acestei construcții de referință, mărturie a arhitecturii renascentiste deschise atât către trecutul gotic, dar și (mai puțin evident, ce-i drept) spre barocul care avea să ia naștere în peninsula italică. În foarte multe locuri pot fi descoperite reminiscențe ale diferitelor transformări suferite, ale soluțiilor tehnice utilizate de constructorii și arhitecții care și-au demonstrat măiestria (supraînălțări peste arcade vechi, uși și ferestre cu ancadramente de piatră zidite, pasaje din lemn și metal care fac trecerea la anumite nivele ale construcției. Acoperișurile cu pantă mică, specific mediteraneene, dau farmec acestei arhitecturi echilibrate, sinteză între Evul Mediu și Renașterea de inspirație bizantină, între sud și nord, între fortăreață și reședință aristocratică.


San Maurizio al Monastero Maggiore

Clădire de mare valoare, aparținând unui complex monastic al călugărițelor benedictine din Evul Mediu timpuriu, în care lombarzii construiau peste structurile vechiului oraș roman, biserica San Maurizio a fost construită în 1503 – 1518 sub îndrumarea arhitecților Gian Giacomo Dolcebuono, Giovanni Antonio Amadeo și Cristoforo Solari. Fiind perioada în care coexistau renascentismul, clasicismul și barocul, edificiul a căpătat influențe din mai multe direcții, dar ceea ce impresionează este pictura murală interioară din primele decenii de la construcție, reprezentând viața Sfântului Maurizio. La aceste picturi au lucrat mai mulți artiști (Bernardino și Aurelio Luini, Antonio Campi, Simone Peterzano, membri ai Școlii de la Forlivese), făcând din această biserică o Capelă Sixtină” a orașului Milano. În contrast cu interiorul somptuos, exteriorul are un aspect simplu, auster: placare cu piatră de Ornavasso vag decorată și un acoperiș cu olane. Transformată teoretic în muzeu, biserica este folosită și pentru slujbe de rit bizantin, precum și la organizarea unor concerte.


Teatro alla Scala

Spectacolele de operă din Milano se desfășurau până în 1776 în fosta clădire a Teatrului Regio Ducal (aflat în apropierea actualei clădiri Scala), care a ars la doar 60 de ani de la construire. La inițiativa împărătesei Maria Terezia a Austriei (Lombardia era sub stăpânirea Habsburgilor), a început reconstrucția unui nou sediu al operei, costurile fiind susținute de proprietarii lojelor, care primeau nu doar dreptul de a-și păstra privilegiul în noul teatru, ci și dreptul de a utiliza terenul necesar. Pe terenul alocat se afla o veche biserică gotică, Santa Maria alla Scala (de unde și numele noului edificiu), care a fost demolată. Scala din Milano a fost proiectată de marele arhitect neoclasic Giuseppe Piermarini și a fost deschisă la 3 august 1778 pentru primul spectacol - opera ”L'Europa riconosciuta” de Antonio Salieri. Arhitectura, cu o fațadă nu foarte spectaculoasă (fapt justificat de altfel, pe atunci clădirea neavând deschiderea spre piață, ca azi, ci doar spre o străduță îngustă), a fost adaptată rolului acestei clădiri, respectiv amplasării corespunzătoare a lojelor, astfel încât acustica să fie cât mai bună, iar proprietarii lojelor să fie mulțumiți de felul în care erau distribuiți.


Galleria Vittorio Emanuele II

Se vorbește despre acest complex comercial din centru orașului ca despre unul dintre primele mall-uri din lume, din perspectiva destinației, conceptului, arhitecturii sau funcțiunilor. Este interesant pentru noi mai ales datorită bolților din oțel și sticlă ce unesc, deasupra etajului al patrulea, fațadele corpurilor de clădire ce compun galeria. Modelul a fost preluat de la alte construcții de secol XIX, anterioare ca dare în folosință și cu destinații similare, precum Burlington Arcade din Londra, galeria Saint-Hubert din Bruxelles sau Umberto I din Napoli. Totuși, locația aceasta era la momentul respectiv cea mai mare și mai spectaculoasă, rămânând până în zilele noastre un simbol al shopping-ului de lux. Clădirile ce susțin arcadele și bolțile sunt realizate în stil eclectic, specific perioadei în care au fost construite, și nu putem să nu observăm dantelăria structurii metalice din perioada de glorie a arhitecturii industriale. Șantierul a durat între 1865 și 1877, planurile aparținând arhitectului Giuseppe Mengoni, care a și murit aici în timp ce își inspecta cupola centrală. Complexul, care unește de fapt două piețe importante ale orașului (cea de la Opera Scala și cea a Domului), poartă numele lui Vittorio Emanuele II, ”Padre della Patria”, primul rege al Italiei care în sfârșit, se reunea – proces îndelungat, de-a lungul secolului al XIX-ea, care s-a încheiat practic în 1971, când Roma a devenit capitala noului stat. Sugestive sunt intrările sub formă de arc de triumf, care trebuiau să simbolizeze gloria unei națiuni care, deși dezbinată sute de ani, avea un trecut și niște valori comune. În cei 150 de ani de existență, complexul a avut parte de tot felul de experiențe, unele deosebit de neplăcute, precum daunele cauzate de bombardamente în ultimul război mondial. Este și un loc al întâlnirilor, discuțiilor și demonstrațiilor, catalizate de cafenelele, barurile, galeriile de artă sau librăriile din zonă. Aici se păstrează tradiția unor cafenele și restaurante care au fost înființate chiar în primii ani de la inaugurare.


Milano Centrale

Nod feroviar important pentru Italia, dar și pentru această zonă a Europei, Milano are una dintre cele mai impresionante gări, atât prin dimensiune, cât și prin arhitectura specifică – Statione di Milano Centrale. Pe locul unor terminale mai vechi, de la jumătatea secolului al XIX-lea, în 1906 se punea piatra de temelie pentru o nouă gară monumentală, după planurile aprobate de însuși Regele Victor Emanuel al II-lea. Arhitectul Ulisse Stacchini reușește să convingă cu un proiect abia în 1912, acesta venind cu o replică la Union Station din Washington, cu care gara din Milano avea să aibă unele asemănări. Construcția a fost întreruptă de Primul Război Mondial, apoi proiectul a fost modificat conform trendului fascist de sub Mussolini, care dorea să facă din acest edificiu un simbol al regimului său. Lucrările au fost reluate în 1925, iar gara a fost deschisă în 1931. Rezultatul a fost o clădire complexă, monumentală, care avea să integreze elemente de Art Nouveau, cu varianta italiană ”stile Liberty” (sau ”Floreale”) și stilul industrial, necesar în acest caz special. Spectaculoase sunt platformele și mai ales acoperișurile și plafoanele din oțel și sticlă ce acoperă zone ample ale gării. Inginerul Alberto Fava avea să realizeze asemenea acoperiri de circa 350 de metri lungime, pe suprafețe ce însumează 66.500 mp. Fațada are o deshidere de 200 de metri, iar bolta de 72 de metri înălțime maximă era un record la acea dată. Ca o apreciere a arhitecturii, în 2006 au fost alocate 100 de milioane de euro pentru reabilitarea gării, din care 20 de milioane doar pentru restaurarea elementelor edcorative și a celor cu valoare artistică.


San Siro

Denumirea acestui faimos stadion, care găzduiește jocurile marilor echipe de fotbal AC Milan și Internationale Milano, vine de la cel al cartierului în care este amplasat, deși numele lui oficial, primit în 1980, este ”Giuseppe Meazza” (mare jucător al lui Inter în anii 1930 și câștigător de două ori al Cupei Mondiale). Cu cele peste 80.000 de locuri în tribune, este cel mai mare stadion din Italia și unul dintre primele 10 din Europa. Dar nu dimensiunile contează neapărat, ci paginile de istorie a sportului care s-au scris aici, sau concertele impresionante organizate. Prima variantă a acestui stadion, care în prezent ne oferă o arhitectură futuristă, datează din 1925, fiind proiectat doar pentru fotbal, fără piste de atletism sau alte funcționalități, obișnuite pe atunci la orice stadion realizat din fonduri publice (era semnalul că fotbalul va deveni ”sportul rege”). De la capacitatea inițială de 35.000 de spectatori, el a fost extins și modernizat continuu, în anii 1939, 1940 (meci Italia – Germania!), 1955 (două niveluri în plus și capacitatea ajunge la 100.000), 1956, 1987 (pentru Cupa Mondială din 1990), 2002 și... se pare că lista va continua în următorii ani. Depinde și de deciziile celor două cluburi care joacă aici, dacă mai doresc sau nu să ”împartă” stadionul. Cele 11 turnurile care individualizează arhitectura acestei construcții au fost ridicate la renovarea și lărgirea pentru Cupa Mondială din 1990, cu acest prilej stadionul fiind adus la standardul de 4 stele, cu toate locurile pe scaune.Cele 4 turnuri din colțuri susțin un acoperiș pe structură metalică ale cărui grinzi sunt vopsite specific în roșu intens. De fapt, toată această extindere, cu un nivel în plus și acoperiș peste tribune, a fost construită independent de stadionul existent până la acel moment, sprijinindu-se complet pe cele 11 turnuri de beton care asigură și căile de acces. Proiectul a aparținut arhitecților Giancarlo Ragazzi și Henry Hoffer, respectiv inginerului Leo Finzi, aceștia optând pe o învelitoare din policarbonat, amplasată doar asupra spectatorilor, nu și asupra terenului de joc, pentru care s-a dorit păstrarea iluminării naturale pe timpul zilei, pentru o calitate bună a gazonului.


150 de ani alaturi de profesionistii in acoperisuri