Ursa

Oradea, în stil Secession

Invelitori » Tigla Ceramica | 12 iunie 2019

 

Aflată în Imperiul Austro-Ungar până în 1918, în partea vestică a Transilvaniei, Oradea a preluat majoritatea influențelor urbanistice și arhitecturale din centrul Europei, în special din Budapesta și Viena. Astfel, putem observa aici o mulțime de clădiri în stil neoclasic, baroc sau Art Nouveau, ultimul cu un succes deosebit, în forma lui specifică acestui spațiu, numit Secession. Dezvoltarea orașului a fost remarcabilă la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, când noile progrese tehnologice și industriale au fost integrate în arhitectură. Neexistând o graniță spre Viena sau Budapesta, influențele, arhitecții și materialele au circulat fără probleme, farmecul perioadei Belle Époque fiind același în toate orașele acestui spațiu din vestul României.  

 

Numărul construcțiilor de tip Secession, mai mici sau mai mari, este impresionant la Oradea, chiar dacă uneori caracteristicile lor abia mai pot fi identificate sub patina timpului, din cauza degradării sau a intervențiilor inoportune. Este adevărat, în ultimii ani tot mai multe astfel de clădiri sunt renovate, modernizate, aduse în actualitate din perspectiva utilităților și funcționalităților. Acolo unde renovările și-au atins scopul, rezultatele sunt încântătoare. Clădirile sunt apreciate atât de firme sau instituții care le doresc drept sedii, dar și de locatari care vor să trăiască într-o atmosferă în care istoria este încă prezentă, fără a le afecta confortul și simțul estetic.

 

Artă fără constrângeri

Mişcarea artistică cunoscută sub denumirea de Art Nouveau, Modernista, Liberty, Secession sau Jugendstil s-a născut ca o reacţie la academismul, neoclasicismul și istorismul de la sfârșitul secolului al XIX-lea, când oamenii erau deja obosiți de modelele greco-romane, de trimiterile la un trecut glorios, de o simetrie care uneori plictisea. Eclectismul, care le combina pe toate, nu mai era nici el privit cu relaxare. În același timp, arta și arhitectura au văzut în noile descoperiri ale tehnicii oportunități imense de a integra utilul şi funcţionalul, în folosul tot mai multor beneficiari care le putea accesa. Noua artă, eliberată de constrângeri, îmbina arhitectura, sculptura și pictura cu tehnicile decorative pentru mobilier, obiecte casnice, afişe, bijuterii, carte etc. Erau preferate curbele, asimetria, motivele florale, integrarea grilajelor, a vitraliilor, a pardoselilor compozite, tot ceea ce oferea nou industrializarea producției materialelor de construcție. Născut în context parizian, curentul s-a dezvoltat spectaculos în spațiul germanic, unde a avut numeroși adepți, la Munchen, Viena, în Olanda etc.
În funcție de spațiul în care a ajuns, prin intermediul cataloagelor sau al expozițiilor, acest curent artistic a fost preluat și a căpătat nuanțe locale, uneori tradiționale. Un bun exemplu este stilul neoromânesc, dezvoltat în Vechiul Regat, dar care a ajuns, în special după unirea de la 1918, și în celelalte teritorii românești.

La Viena, artiştii grupaţi începând din 1897 în jurul lui Gustav Klimt au devenit promotori ai aşa-numitului stil Secession cu deviza „Vremii arta sa, artei libertatea sa”. Se contura o separare, o rupere de vechile stiluri, mizându-se pe autonomie și pe specificul național, cu centre de creație în zonele care înregistrau o dezvoltare industrială și urbanistică rapidă. La Budapesta, limbajul arhitectural național era inspirat din tradiții, cu accent pe ornamentația din lemn, și din influențe ale extremului Orient. La un moment dat s-a vorbit de stilul lechnerian, după promotorul său Lechner Ödön. Aceste fenomene au radiat și în Transilvania, respectiv la Oradea, în jurul anului 1900, aici fiind puternice comunități maghiare, germane și, deloc de neglijat, evreiești. Mulți dintre comanditarii clădirilor Art Noveau erau evrei, care găseau în acest nou stil o modalitate de a-și afirma tradițiile, prin inserții ornamentale specifice, neconstrânse de uzanțele clasice europene. Politica de asimilare a comunităților evreiești prin libertatea de a se stabili în orice parte a orașului (la 1835 încă erau obligați să trăiască în ghetouri) i-a încurajat pe aceștia să iasă din izolare și să construiască în cele mai selecte cartiere ale orașului, venind cu un plus de deschidere spre modernism. Oradea a avut oricum o deschidere specială, cosmopolită, bazată pe o tradiție culturală solidă încă din Evul Mediu, când a fost înființat aici un important observator astronomic (după unii, primul din Europa), la 1464 fiind considerat ”Meridianul Zero” în numeroase hărți maritime și terestre.

Acest mod de a gândi arhitectura a pătruns în toate marile orașe transilvănene, de la Cluj-Napoca și Târgu Mureș la Arad și Timișoara. În câțiva ani, stilul a evoluat de la proiectarea fațadelor în noua manieră la ansambluri coerente prin viziunea lor asupra urbanizării în sensul funcţionalităţii şi igienei. Au apărut atât locuințe și clădiri de închiriat, cât și spaţii comerciale sau hoteluri. Prima clădire Secession a fost casa Sonnefeld în 1899, proiectată de Spiegel Frigyes. Arhitecții din Austro-Ungaria s-au raliat viziunii lui Lechner, care a avut numeroși discipoli, activi la Oradea: Komor Marcell, Jakab Dezső, Lőbll Ferenc, Bálint Zoltán şi Jámbor Lajos, Rimanóczy Kálmán, Valer Mende, Vágó József. Astfel, Palatul Füchsl, Magazinul de sticlărie Deutsch, Casa Adorjan, Palatul Ullman, Palatul Stern Miklos, Palatul Vulturul Negru, Palatul Moskovits, Casa Róth sunt doar câteva clădiri reprezentative pentru Secessionul orădean. Interesant este faptul că uneori tranziția s-a făcut treptat, integrând elemente Art Nouveau în proiecte eclectice, considerate reprezentative pentru istoria locului, în special de factură gotică. Uneori, nu este foarte clar dacă intenția arhitectului a fost de a desena o fațadă barocă sau Art Nouveau. Astfel, clădirile se integrează firesc în peisajul urban, fără o puternică senzație de fractură în mentalitățile epocii. 

Din perspectiva acoperișurilor, au putut fi folosite tipurile de învelitori uzuale la acel moment: ceramică și metal (zinc, plumb, oțel). Nu prea multe s-au pastrat în cei peste o sută de ani de existență ai clădirilor. Uneori, prin evidențierea fațadelor, învelitorile nu sunt vizibile, ceea ce aduce acoperișul la simpla lui funcționalitate. Alteori, acoperișul cu pantă mare permitea mansardarea, crearea de noi spații locuibile. Folosirea ceramicii glazurate ca element decorativ de fațadă a avut la bază o tradiție deloc neglijabilă într-un teritoriu unde țiglele pentru acoperiș erau prelucrate în acest mod, ducând la o cromatică spectaculoasă. Balcoanele, balustradele și alte elemente de construcție au fost realizate din fier torsionat, pentru a căpăta aspectul vegetal prin care se identifică stilul Art Nouveau. Aticurile festonate, ancadramentele, reliefurile de faţadă, grafica grilajelor şi parapetelor pun în evidență o abundență de linii curbe şi elemente vegetale. Tradiţia meşteşugărească transilvăneană în prelucrarea artistică a fierului şi lemnului, ceramica de construcţie smălţuită, pictura murală, mocazicul decorativ au introdus în stilul Secession mai ales elemente tipice de broderie, de artă textilă, ca şi în cazul arhitecturii neo-româneşti de dincolo de Carpaţi. Elementele acestui limbaj artistic pot fi găsite oriunde, în mod surprinzător, inclusiv pe construcții mai vechi, neoclasice. Din fericire, zonele istorice au fost foarte puțin ”contaminate” cu construcții ale realismului socialist.

 

Palatul Vulturul Negru

Palatul Vulturul Negru, monument de arhitectură în stil Secession, poate fi considerat unul dintre simbolurile orașului Oradea; chiar a căpătat în 2011 acest statut oficial. A fost construit în perioada 1907-1908 de arhitecții locali Marcell Komor și Dezső Jakob, sub antreprenoriatul lui Ferenc Sztarill, căruia i se datorează și alte clădiri importante din urbe, precum Casa Poynar sau Hotelul Astoria. Cei doi arhitecți erau discipoli ai lui Lechner Ödön, unul dintre pionierii stilului Secession în spațiul maghiar. Proprietarii şi comanditarii complexului au fost doi avocaţi orădeni evrei, dr. Kurländer Ede şi dr. Adorján Emil, personalităţi marcante ale oraşului. De fapt, inițial primăria a fost cea care a dorit în acel loc un hotel, dar după evaluarea costurilor pe un proiect anume, a renunțat și a vântut terenul, cu clădirile existente, celor doi avocați.

Anterior, pe locul acestei clădiri s-a aflat palatul Arborele Verde, care dispunea de o sală ce găzduia manifestările culturale și politice din oraș, iar anterior un han de la 1714, chiar primăria orașului la un moment dat. Hanul, transformat ulterior în hotel, a găzduit familia imperială, pe Franz Joseph și Elisabeta de Bavaria.

Clădirea cu parter înalt și patru etaje este compusă din două corpuri între care se găsește un pasaj vitrat cu acces spre două străzi, unde au fost realizate fațade monumentale. Există și o a treia galerie, care este însă doar pe parter. Se consideră că a fost folosită drept model galeria Vittorio Emenuele II din Milano, la o scară ceva mai redusă, desigur. În interiorul pasajului, se poate vedea un vitraliu în timpan, reprezentând un vultur negru, devenit emblema ansamblului; acesta a fost realizat în 1909, în atelierul orădean Neumann K. Într-un anumit punct al traseului, la intersecția a două galerii, a fost construită o cupolă pe structură metalică.

La inaugurare, ansamblul multifuncțional format din corpuri asimetrice cuprindea un cazino, hotel, birouri, restaurant, iar acum, ca și atunci, reprezintă un loc important de întâlnire pentru orădeni, în restaurante, cafenele și cluburi; aici funcționează de asemenea și o serie de companii care și-au amenajat birouri. Hotelul cu 75 de camere a fost finalizat în 1908, având două săli de spectacole, cofetărie, cafenea și magazine.

În cadrul complexului se mai găseau Banca Maghiară, condusă de unul dintre proprietarii imobilului, apartamente, săli de spectacole și reuniuni (sala mare a devenit apoi cinematograf). gust 1909), chiar un cabaret denumit ”Bonbonniere”.

Pentru această lucrare au fost realizate mai multe proiecte, asemănătoare ca structură, diferite doar ca ornamentație. Dacă inițial erau prevăzute ornamente baroce, în ultima variantă au rămas decorațiuni Art Nouveau, destul de reținute, cu motive florale, curbilinii, vulturi și siluete umane, realizate din vopsea și, în câteva locuri, din ceramică.

În perioada 2014 - 2016 au fost realizate o serie de lucrări de renovare menite să redea complexului strălucirea de altădată; în afară de lucrări de consolidare, cele mai importante operațiuni au fost cele de refacere a paramentului şi învelitorilor, a fațadelor exterioare, inclusiv a elementelor ornamentale, respectând plastica originală și înlocuind tâmplăria cu elemente similare celor de la începutul secolului trecut. Elementele ceramice vopsite au fost curăţate, iar cele lipsă au fost înlocuite. Picturile murale au reluat modelele originale, scoase la iveală și evauate de un specialist. Învelitorile au fost schimbate, ca și sticla de deasupra pasajelor, probabil cele mai spectaculoase elemente de arhitectură ale ansamblului, care au avut de asemenea nevoie de consolidări structurale la zonele de șarpantă. Casa scării pentru nivelurile superioare a fost închisă cu sticlă securizată pe structură metalică, similar învelitorii pasajului. În paralel cu toate aceste lucrări, s-a reabilitat şi sistemul de canalizare, pavajul interior (peste 1.300 mp) şi iluminatul arhitectural, suma investită de autoritățile locale, cu ajutorul fondurilor europene, ridicându-se la circa un milion de euro.


Palatul Episcopiei Greco-Catolice

În august 2018, pe canalele de știri apăreau imagini cu un incendiu în care era distrusă o altă clădire emblematică a Oradei, Palatul Episcopiei Greco-Catolice. Clădirea, aflată în conservare, luase foc de la un scurtcircuit, circa 1.300 m² fiind afectați de incendiu. Acoperișul a fost distrus, ca și tavanul etajului 1. În prezent, se lucrează la reabilitarea clădirii. Palatul Episcopiei Greco-Catolice a fost construit între anii 1903 și 1905, după proiectul arhitectului Kálmán Rimanóczy; s-a optat pentru un stil eclectic, în care predomină goticul, dar cu elemente de romanic, baroc, rococo și Art Nouveau. Frontispiciu este asimetric și foarte variat, poarta este flancată de două turnulețe, iar colțul clădirii este marcat de un turn aparent, cu un acoperiș de formă conică. În 1948, clădirea a fost transformată de comuniști în școală populară, iar ulterior a devenit sediul Bibliotecii Județene. După căderea regimului comunist, edificiul a fost retrocedat proprietarilor de drept, care au au intrat însă în posesia lui abia în 2005-2006, pentru a începe reabilitarea.

Nu departe de palat se află Liceul Teologic Greco-Catolic ”Iuliu Maniu”, a cărui clădire a fost realizată în 1925 în stil neoromânesc, sub coordonarea arhitectului slovac Anton Sallerbeck. Este considerată o construcție remarcabilă, echilibrată și armonioasă, adaptată cerințelor funcționale ale instituției de învățământ.

 

150 de ani alaturi de profesionistii in acoperisuri