Ursa
Construct Expo 2018

Pentru acoperișurile verzi – profesioniștii, în tandem cu natura

Terase » Acoperisuri Verzi | 19 ianuarie 2018

 

Am prezentat în această revistă de-a lungul timpului o mulțime de sisteme speciale pentru acoperișuri verzi, precum și proiecte realizate cu ajutorul acestora, recomandându-vă cele mai performante soluții, sisteme și metode de punere în operă. Reacțiile pieței și ale cititorilor sunt din ce în ce mai puternice (în sens pozitiv, desigur), apar tot mai multe întrebări, dar și încercări de a obține avantajele unui acoperiș verde cu mijloace nu tocmai potrivite sau profesionale. În consecință, am considerat că este firesc să insistăm un pic asupra a ceea ce presupune un acoperiș verde, conform specialiștilor, extrăgând câteva definiții și reguli de execuție din ghidul ”Proiectarea și execuția acoperișurilor verzi la clădiri noi și existente”, elaborat în 2010 de Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu, în colaborare cu INCERC București. Menționăm că acest document, cu caracter mai degrabă ”consultativ”, se referă doar la acoperișul verde, nu și la suportul lui, care poate fi un acoperiș terasă sau înclinat, reglementat de alte norme și normative, unele cu caracter obligatoriu, pentru că țin de siguranța construcției și de calitatea lucrărilor. Desigur, atunci când se execută o lucrare de acest gen, trebuie luate în calcul toate reglementările.   

 

Cei mai importanți termeni

Conform terminologiei, prin acoperiș verde se înțelege acel acoperiș prevăzut în mod deliberat, prin proiect, cu vegetație, iar acesta poate fi tip terasă (panta versanților de maxim 8 %) sau în pantă (panta mai mare de 8%). Un aspect important este faptul că, pentru întreținerea lui, nu sunt necesare măsuri speciale pentru creșterea și devoltarea plantelor, care sunt adaptate condițiilor de mediu. În practică, unele acoperișuri verzi au nevoie de irigare, fertilizare, trebuie îndepărtate buruienile, dar acestea nu pot fi considerate măsuri speciale, ci doar lucrări curente pentru orice grădină întreținută decent. Deşi sunt recomandate specii rezistente la uscăciune, este important să se asigure udarea plantelor, mai ales atunci când acestea sunt expuse insolaţiei directe sau curenţilor de aer. Modul de udare al plantelor se stabileşte de la proiectare, respectiv dacă instalarea unui anumit sistem de irigare este necesară.

Mai este folosit în domeniu termenul de ”acoperiș brun”, la care, pe lângă plante, sunt realizate amenajări asemănatoare unui mediu natural stâncos, cu pietriș.      

Învelitorile verzi pot fi clasificate în funcţie de tipul de vegetaţie şi de grosimea implicită a substratului de creştere a acesteia. Tipurile de plante specifice teraselor grădină extensive sunt nepretențioase și se dezvoltă rapid, asigurând vegetalizarea învelitorii într-un timp relativ mic, fără a fi nevoie să se importe plante din alte regiuni geografice. Ele pot fi ierburi, mușchi, plante suculente, unele plante cu bulbi sau tuberculi, adaptate să supraviețuiască inclusiv în condiții de climat extrem, de exemplu la munte, într-un peisaj stâncos. Plantele cresc natural, singura condiție fiind protejarea hidroizolației de deasupra planșeului, pentru a evita infiltrațiile de umezeală în clădire. Grosimea substratului (solului) depinde de plantele utilizate, iar irigarea și fertilizarea sunt necesare în funcție de efectul estetic urmărit și de speciile alese.

La învelitorile grădină intensivă, plantele (care pot fi anuale sau perene - ierburi, tufe, arbuști, chiar copaci) beneficiază de aceleași condiții de plantare ca și suprafața pământului. Condițiile de creștere și dezvoltare sunt particulare și aceste plante necesită îngriire (udare regulată și fertilizare), iar stratul  de pământ în care se plantează are o grosime considerabilă, suficientă pentru a susține vegetația respectivă. În consecință, și structura clădirii trebuie concepută pentru a susține această greutate. O variantă intermediară este acoperișul verde semi-extensiv (sau semi-intensiv), la care plantele (ierburi, tufe, plante perene) beneficiză de udare și fertilizare moderată, periodică, precum și de un strat de pământ de grosime mai mare decât la acoperișurile verzi extensive, dar mai mic decât la intensive. 

 

Structura unui acoperiș verde

Elementul suport al sistemului termo-hidroizolant, care constituie baza acoperișului verde, poate fi realizat din beton armat, lemn (planşee din lemn), metal (panouri diverse din tablă cutată).

Termoizolaţiile care pot fi utilizate în cadrul acestor sisteme sunt plăci din următoarele categorii:

·         plăci rezistente (plăci din betoane uşoare, BCA, sticlă spongioasă ş.a.)

·         plăci semirezistente, elastice (polistiren expandat sau extrudat, poliuretan rigid, plută aglomerată, plăci rigide de vată minerală – cu densitate mai mare de 100 kg/mc) ş.a.

·         plăci moi, de exemplu vată minerală cu densitate mai mică de 100 kg/mc.

 

Hidroizolaţiile care se utilizează pot fi bituminoase sau polimerice, sub formă de membrane (monostrat sau bistrat, cu strat de armare) sau pelicule aplicate in situ. Este esenţial ca hidroizolaţiile să fie realizate din materiale de bună calitate şi să fie puse în operă corect, dat fiind că intervenţiile în cazul în care apar infiltraţii de apă în interiorul clădirii sunt cu atât mai anevoioase cu cât alcătuirea de terasă-grădină este mai groasă. Învelitorile care reprezintă suportul straturilor vegetale pot fi și din lemn, ceramică, beton, metal sau fibrociment.

Straturile specifice ale alcătuirilor verzi (amplasate deasupra hidroizolaţiei, ca protecţie a acesteia) sunt următoarele, în ordine: bariera contra rădăcinilor, stratul drenant, stratul filtrant, substraturile vegetale și stratul vegetal. Acestea pot fi regăsite, cu denumiri similare, în cadrul sistemelor profesonale furnizate de marii producători.


acoperisuri verzi

escalada pe acoperis verde 

Dependența de mediu

În proiectarea unui acoperiș verde se ține cont totdeauna de climatul în care va fi realizat, beneficiile economice, de mediu și estetice fiind mai bine apreciate în zonele mai aride. În general, vegetația este condiționată, în țara noastră, și de poziționarea geografică și de relief, care determină variații de la caracteristicile climatice generale temperate (ierni reci, cu înghețuri și veri calde, secetoase, 8-10 °C temperatura medie, precipitații de 400 – 600 mm pe an). În funcție de regiune, pot fi menționate cîteva varietăți climatice:

-          Central-europeană (nord-vestul și centrul țării): climat mai umed, variații termice mai mici, temperaturi medii mai scăzute;

-          Est-europeană (Podișul Moldovei): climat uscat, secetă de vară;

-          Sud-europeană (sudul și vestul țării): umiditate medie sau mai scăzută, veri calde, ierni nu atât de reci dar cu viscole, cu frecvente perioade de dezgheț.

-           Carpatică, cu schimbare a climatului în funcție de altitudine, până la medii de – 2,5°C, și precipitații anuale de până la 1.400 mm.

 

În funcție de aceste variații, se vor alege și plantele, ținându-se cont în general de extreme: rezistența la secetă și la îngheț, dar și la variații bruște de secetă/umezeală.

 

Tipuri de plante

Plantele folosite pentru ”popularea” unui acoperiș verde depind de grosimea și compoziția substratului, de climă, de estetica dorită, aspecte stabilite înainte de începerea execuției.

Speciile deplante erbacee se selectează astfel încât să fie rezistente la uscăciune, îngheț și poluare, dar și în funcție de particularități biologice și morfologice, sau de agresivitate: unele sunt invadante, altele nu fac față concurenței în dezvoltare.

Lichenii pot fi folosiți în straturi foarte subțiri, pentru a da impresia de vechime, iar mușchiiîn zone cu umiditate mare, devenind un mediu optim de germinare pentru alte plante.   

Ferigile, decorative prin frunze, pot fi utilizate în zone umbroase, cu condiția să aibă permanent umiditate.

Plantele cu flori, cu rolul de a da culoare amenajării, pot proveni inclusiv din regiuni mai aride și au nevoie de un substrat de 10-20 cm. Plantele anuale și perene trebuie selectate și în funcție de rezistența la insolație, perioada de secetă fiind traversată sub formă de semințe, rădăcini sau prin înmagazinarea apei la nivelul țesuturilor. Având în vedere că pe clădirile înalte curenții pot fi puternici, de regulă sunt evitate plantele de talie înaltă, chiar dacă substratul este suficient de gros pentru a le susține.

Plantele lemnoase, care pot fi specii de foioase sau conifere, cu tulpini târâtoare sau erecte, au nevoie de grosimi diferite ale substratului:

-          10 – 20 cm pentru subarbuști rezistenți la ger, în sistem semiextensiv;

-          20 – 50 cm pentru arbuști de talie medie (1-2 metri)

-           Peste 50 cm pentru arbuștii de peste 2 m înălțime, arbori de talie mică sau diverse conifere (totuși, uneori se apelează la containere, atunci când aceste dimensiuni cresc).

 

Substratul acoperișului verde

Substraturile folosite pentru acoperișurile verzi trebuie să aibă o capacitate ridicată de reținere a apei, o anumită porozitate pentru aer, o structură stabilă și o bună capacitate de schimb al substanțelor minerale. În funcție de natura lor, pot fi:

1. Substraturi naturale, tradiţionale - sunt bogate în materie organică, cu o floră microbiană numeroasă, cu structură fizică şi mecanică instabilă; acestea pot conține pământ de frunze, pământ de ferigi, de ericacee, de ţelină, mraniţă, turbă, scoarţă de copac, rumeguş, muşchi vegetal, composturi obținute prin fermentare aerobă, dar și componenţi naturali de origine minerală precum nisip sau pietriş.

Un substrat cu o capacitate mare de reţinere a apei şi evaporare lentă (turba) şi cu rezistenţă la descompunere se poate utiliza într-un mediu cu temperatură ridicată şi umiditate relativă a aerului scăzută. Plantele cultivate în substraturi de turbă fertilizată se dezvoltă mai bine şi

au o rezistenţă mai mare la boli. Prin aciditatea ridicată, turba împiedică dezvoltarea ciupercilor.

2. Substraturi artificiale- provin din prelucrarea industrială a unor roci sau din sinteza substanţelor chimice, derivaţi organici din distilarea petrolului; acestea sunt mai uniforme, sărace în elemente nutritive şi materie organică, îşi menţin o perioadă îndelungată structura și nu pot fi folosite fără aplicarea unor soluţii nutritive.

Se pot menționa: componenţi organici proveniţi prin sinteză (polistiren expandat, poliuretani, hygromul, biolastonul), compuşi de origine minerală, obţinuţi prin tratare (perlit, vermiculit,

vata minerală, argila expandată, pouzzolane.

3. Substraturi mixte- includ, în diferite proporţii, componente din ambele grupe de mai sus, combinate în funcţie de cerinţele specifice plantelor, pe baza caracteristicilor fiecărui material.

Ca exemplu, pentru alcătuirea unui substrat care să asigure umiditate constantă se va utiliza mai multă turbă; pentru plante cu cerinţe mici de apă, dar pot fi irigate des, se va folosi o cantitate mai mare de nisip. Echilibrul şi concentraţia în elemente nutritive pot fi corectate prin adaos de

îngrăşăminte chimice, corespunzător cerinţelor fiecărei specii.

După cum observați, componența, structura și modul de punere în operă implică doar abordări specializate, atent controlate din perspectiva calității pentru a avea rezultatele dorite. Orice improvizație poate avea efecte nedorite, nu doar estetice, ci și de deteriorare a clădirii asupra căreia se intervine, deoarece sunt implicate sarcini mecanice importante, umiditate și, nu în ultimul rând, forța greu de stăpânit a naturii.

150 de ani alaturi de profesionistii in acoperisuri