Lucian Nicolescu, Redactor-șef
Ne-am concentrat atenția în ul­ti­mele ediții asupra soluțiilor pentru clădiri noi, dar și asupra celor pentru construcții existente, care au nevoie de renovări sau reabilitări. Tendința momentului este de a investi în această zonă, pornind de la un patri­mo­niu care a fost oarecum neglijat în ultimele decenii, în principiu pentru statutul lor incert din perspectiva pro­prietății. În perioada de după căderea comunismului, puțini au fost cei care s-au aventurat să renoveze, iar aceste inter­venții nu au fost totdeauna un succes. Încă vedem efectele acelor vre­muri de hai­ducie în care au fost distruse nu­me­roase fațade neoclasice, eclectice sau Art Nouveau, sub tencuieli fără nicio noimă sau placări ceramice de baie publică. De câțiva ani, însă, peisajul cen­trelor urbane vechi, cu clădiri din secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului XX, se schimbă vizibil: se fac consolidări (ne­ce­sare de fiecare dată, pentru niște fundații care au fost expuse totuși la umezeală și cel puțin două cutremure majore), sunt reconstituite decorațiunile exterioare, se renovează tâmplăria (sau se înlocuiește cu variante modene, simi­lare estetic, acolo unde nu se mai poate recupera nimic). Învelitorile trebuie înlocuite în multe dintre cazuri, pentru că țigla tradițională nu prea a rezistat, mai ales că întreținerea acoperișurilor nu a fost o preocupare majoră pentru statul care naționalizase clădirile, iar acolo unde s-au realizat înlocuiri, lu­cră­rile nu au fost nici pe departe la calitatea necesară. Mansardarea este o opor­tunitate prea mare pentru a nu fi valo­rificată, de vre­me ce avem la dispoziție poduri mari, cu structuri solide.

Cât despre interioare... fiecare și-a gândit amenajările în funcție de ceea ce găsise acolo la momentul respectiv și de necesități. Noile funcțiuni sunt cumva diferite de cele de acum un secol, ceea ce reprezintă totdeauna o provocare pen­tru cei care se aventurează în reno­va­rea unei case vechi. Dorința re­­cunoscută a celor mai mulți pro­prie­tari este se redea aces­tor case „stră­lucirea de altădată” – o sintag­mă atât de des folosită, oarecum stereotipică și poate nu tocmai rigu­roa­să.

De ce să nu le dăm acestor case stră­lu­cirea de... azi? Bineînțeles, cu res­pectarea reglementărilor referitoare la arhitectura generală, îndepărtând acele adaosuri și improvizații apărute în perioada în care au fost locuite de chi­riași prea puțin preocupați de as­pectul și istoria acelor case.

Este vorba de niște construcții care trebuie readuse efectiv la viață și de care este bine să ne apropiem cu respectul cuvenit, dar dându-le ceva și din suflul vremurilor noastre. Încercăm să res­tau­răm pe cât posibil tot ceea ce se poate recupera, aducem în aceste proiecte ele­mente specifice epocii lor de referință, dar ar fi nepotrivit să încercăm să le transformam în niște muzee. Noile generații de persoane active le apre­cia­ză, le caută pentru a locui în ele, ca pro­prietari sau chiriași, dar încearcă în același timp să le aducă o notă per­so­nală, prin amenajările interioare și nu numai. Aceste case au marele avantaj că te invită să te deschizi spre exterior, spre viața orașului, nu sunt ca acele cutii de chi­bri­turi gândite parcă pentru auto­claustrați, visul de aur al minților autocratice. Într-adevăr, reglementările ceva mai stricte au apărut ca o con­se­cință a abuzurilor incalificabile săvârșite în anii 1990 asu­pra unor case din zone protejate. Totuși, vremurile s-au schim­bat. A apărut o nouă generație de po­ten­țiali proprietari care știu să valorifice și să integreze vechile valori, care au încredere în arhi­tecți atunci când trebuie decis ce trebuie păstrat și ce nu, care se infor­mează despre ce se poate face pentru recon­dițio­narea unor ele­mente de arhitectură, transfor­mând aceste recuperări într-o adevărată pa­siune. Într-o societate care îți dă senzația că tehnologia evoluează prea rapid pen­tru capacitatea noastră de a asimila, există un curent de recuperare a tre­cu­tului, de fixare a unor repere în vremuri când viața nu era atât de tre­pidantă. Și, dincolo de toate, este vorba de echilibrul pe care îl impun aceste case, o mo­numentalitate la scară umană, dacă e să fim paradoxali. Mer­gând pe șantiere, am observat că inclusiv montatorii și aplicatorii se raportează altfel la aceste proiecte: cu respect, cu senzația că participă la ceva special, ceva care îi leagă de arta meșterilor de altă­dată. Materialele moderne ne ajută în acest demers, dacă sunt alese soluțiile corecte. Poate că opțiunile cromatice nu sunt totdeauna cele originale, deși posi­bili­tatea de a le identifica există. Dar atât timp cât nu sunt în nuanțe stridente, aceste materiale chiar ne ajută să recuperăm niște case care altfel s-ar îndrepta spre ruină.