Ursa

ULTIMELE STIRI

Tendințele în mobilă, în lumina reflectoarelor BIFE-SIM 2017

BIFE – SIM, cel mai mare târg internațional de mobilă, ...

BIFE-SIM 2017 vă invită să descoperiți fascinanta lume a mobilei!

BIFE – SIM, cel mai mare târg internațional de mobilă...

FII DIFERIT! Alege acoperisul GERARD. Promotie pana la 31 iulie.

Final Distribution, importatorul  exclusiv in Romania a...

Novatik Slate si Novatik Wood – cele mai noi profile din portofoliul Final Distribution

Final Distribution, producatorul brand-ului Novatik, a lansa...



Sintra și Queluz – palatele de vară ale regilor portughezi

Invelitori » Tigla Ceramica | 13 septembrie 2017

 

Monarhia portugheză și-a avut reședința principală în capitala Lisabona, așa cum era firesc. A funcționat în Palatul Ribeira până la marele cutremur (urmat de tsunami) din 1755, când acesta a fost distrus, apoi a construit un sediu neoclasic – Palatul Ajuda. Totuși, o sensibilitate aparte este păstrată pentru alte două reședine regale de vară, construite în apropierea Lisabonei, devenite de fapt simbolurile monarhiei portugheze și ale națiunii pe care a condus-o. Am ales să vorbim în continuare despre palatele de la Sintra și Queluz, două edificii importante pentru aritectura europeană și universală, fiind ridicate sau extinse în perioada de glorie a acestei mari puteri coloniale.

 

Palatul Național din Sintra

Captivat de frumuseţea Sintrei, de cadrul ei natural spectaculos cu munți și vegetație abundentă, Lord Byron, celebrul poet romantic, a numit-o „cel mai încântător loc din lume” și ”Eden glorios”. Pitorescul orășel, situat la doar jumătate 25 de kilometri de Lisabona, nu departe de Atlantic, a fost ales de regii lusitani, care au cucerit odinioară teritorii din toată lumea, să le devină reședină de vacanță. De aici a urmărit Regele Manuel I întoarcerea lui Vasco da Gama după descoperirea Indiilor și tot aici s-a născut în secolul al XIX-lea curentul care a redesenat imaginea Europei: arhitectura romantică, prin faimosul Palat Pena. Dar ceea ce a făcut cunoscut acest spațiu la început a fost Palatul Sintra (sau, cum mai este cunoscut, Palatul Național din Sintra) – practic cel mai bine conservat palat medieval din Portugalia.

Lunga istorie a locației se întrepătrunde cu mărirea și decăderea nobilimii conducătoare portugheze, care a și locuit aici între secolele XV - XIX. Situat în centrul orășelului Sintra, Palatul Național atrage atenția imediat grație celor două coșuri de fum proeminente și inedite, datând din faza inițială a construcției, ce pornesc direct de la bucătării - trăsătură care a devenit însuși simbolul orașului. Aici se ţineau ospeţele de vânătoare pentru circa 1.000 de persoane, nobili din curtea regală şi invitaţi ai acesteia, așa că turnurile conice au fost gândite în această formă asemănătoare furnalelor din motive în primul rând pragmatice - pentru a ţine eventualele incendii departe de corpul palatului.

Palatul regal a fost construit de regele João I (1385 – 1433) pe locul unui important castel maur, care a fost distrus complet la ridicarea edificiului despre care vorbim acum. João a ridicat elementele principale ale clădirii care se pot vedea și azi, incluzând fațada albă, intrarea principală și curtea centrală, cunoscută drept Ala Joanina. Palatul original reunea trăsături ale stilului manuelin și maur, un mix obișnuit în acea epocă. Aspectul actual se datorează în bună măsură și intervențiilor de secol XVIII, după devastatorul cutremur din 1775, în urma căruia un turn s-a prăbușit efectiv, împreună cu o frumoasă cameră arabă aflată la parterul lui.

Cumva istoria palatului aduce cu cea a Peleșului nostru, mulți regi ai Portugaliei preferând acest loc Lisabonei atât pentru traiul cotidian, cât și pentru afacerile de stat – de pildă, regele portughez Afonso al V-lea, care s-a născut, a activat și a murit în Palatul Sintra. Cu mici pauze, a fost locuit permanent, inclusiv în secolul al XIX-lea, până în 1910, când, Portugalia devenind republică, complexul a fost declarat monument național. O amprentă puternică și-a pus arhitectul Raul Lino (important pentru portughezi), care a intervenit asupra construcției în anii 1940, în cadrul unei restaurări; atunci a fost refăcută ceramica exterioară, au fost reamenajate interioarele cu mobilier din epocă adus din alte locații, a fost ușor restructurat pentru a deveni obiectiv turistic.

Trebuie menționat că palatul deţine cea mai mare colecţie din lume de „azulejos“, mozaicul de inspiraţie maură – expresie a artei pe care ibericii au denumit-o „mudejar“ (domestică). Un salon întreg este dedicat aici panopliei Regelui Manuel şi a celor 72 de familii de nobili. Cea mai mare încăpere este Sala Lebedei, care are pictată câte o lebădă pe fiecare panou octogonal al tavanului. Acoperișul are, conform tradiției portugheze, o învelitoare ceramică de pantă redusă, puțin vizibilă din apropierea clădirii. Spectaculoase sunt ancadramentele ferestrelor, bogat ornamentate cu simboluri regale, conform stilului manuelin consacrat.

 

Palatul din Queluz

Aflat practic între Lisabona - capitala Portugaliei, și Sintra, Palatul Național din Queluz și grădinile sale reprezintă un exemplu remarcabil al legăturii armonioase dintre arhitectură și peisaj. Acest ansamblu, desemnat monument național încă din 1910 și inclus în 2013 în circuitul palatelor regale europene, ilustrează în același timp modul și stilul de viață al familiei și curții regale portugheze în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea, gustul lor pentru stilurile baroc, rococo și neoclasic. Unii l-au numit ”Versailles-ul Portugaliei”, o comparație oarecum forțată, dacă ar fi să ne raportăm la dimensiuni, dar Queluz-ul este remarcabil prin complexitatea și exclusivismul ornamentelor, care reflectă pasiunea pentru decorativ, dar și viața lipsită de griji a locatarilor.

Inițial, la începutul secolului al XVII-lea, aici a fost reședința de vară a unui marchiz. Acesta era adept al suzeranității Spaniei asupra Portugaliei, drept pentru care pe la 1640, în urma redobândirii independenței de către micului regat din vestul Europei, urmașii marchizului au pierdut proprietatea în favoarea prințului Pedro, viitorul rege Pedro al II-lea (1648-1706). Domeniul a fost îmbogățit cu noi construcții finanțate de familia regală, în special de către un alt prinț Pedro - de Braganza (1717-1786), viitor rege consort al Portugaliei prin căsătoria cu nepoata lui, regina Maria I. Astfel, între 1747 și 1786 au fost desfășurate lucrări ample de constucții extinzându-se vechiul palat, care a căpătat dimensiunile și fastul unei autentice reședințe regale. Arhitect a fost Mateus Vicente de Oliveira, care dorea să confere edificiilor oficiale portugheze eleganța și spectaculozitatea celor spaniole, cunoscută fiind rivalitatea dintre aceste două puteri. Importanța palatului era și una de politică internă, regele consort retrăgându-se aici pentru a se distanța de intrigile curții și, desigur, pentru a se ocupa de averea considerabilă a familiei. Queluz a devenit deci reședință de vară, destinată agrementului și divertismentului, mai ales în urma faptului că Palatul Ajuda, o altă reședință, a fost distrus de un cutremur urmat de incendiu – aspect care, de altfel, a catalizat dezvoltarea domeniului din Queluz. Lucrurile au luat o turnură mult mai dramatică în 1807, când familia regală a Portugaliei a fost nevoită să plece în Brazilia, din cauza invaziei armatelor lui Napoleon Bonaparte. Atât familia regală, cât și un mare număr de aristocrați, au plecat în Brazilia cu doar o zi înainte ca armatele franceze să intre în Lisabona, luând cu ei o bună parte din valorile de patrimoniu. Generalul Junot, comandantul trupelor napoleoniene, a vizitat palatul și și-a propus să amenajeze aici o reședință pentru Bonaparte, ceea ce însă nu s-a mai întâmplat. Regele João al VI-lea și curtea lui au revenit în Portugalia din exil abia în 1821, dar Queluz nu și-a recăpătat strălucirea de altădată, fiind locuit doar ocazional. Brazilia și-a declarat independența în 1822, în timp ce familia regală s-a angajat într-un război fratricid pentru cucerirea tronului, evenimente care au însemnat decăderea treptată a Portugaliei și, implicit, a Queluzului. În secolul al XIX-lea, din Imperiul Portughez rămăsese doar o umbră a ceea ce fusese odată, cu doar câteva colonii în Africa și Orient. O repunere în valoare a palatului a apărut târziu, în 1957, când Pavilionul Regina Maria a început să fie folosit ca reședință pentru șefii de stat străini aflați în vizită oficială. De asemenea, în 1979 au fost redeschise grădinile, în cadrul unui program de educație și promovare a artelor ecvestre, precum și pentru vizitarea de către publicul larg.

 

Spațiile verzi formează un tot unitar cu clădirea în sine, după modelul francez, cu garduri vii și copaci sau arbuști ”coafați”, cu alei trasate simetric și statui sau construcții decorative inspirate din mitologia clasică ori viața de curte. Pe un canal se putea merge cu gondola și, în timp ce se asculta muzică, erau urmărite pe parapete scene compuse din plăci ceramice glazurate care reprezentau succesele maritime ale imperiului colonial. Statuile de piatră și plumb, opere ale unor artiști celebri în epocă, au fost aduse din Italia și Anglia, iar lacul în formă de stea octogonală din interiorul parcului a fost proiectat în 1764 de arhitectul francez Jean-Baptiste Robillion. Aici, curtea regală portugheză, deosebit de bogată datorită coloniilor din toată lumea, în special în urma descoperirii aurului în Brazilia, organiza festivități, dansuri, spectacole de muzică și teatru, concerte, jocuri, evenimente ecvestre și focuri de artificii. Începând cu primul deceniu din secolul al XVIII-lea, zona Lisabonei a fost ”invadată” de artiști și arhitecți din toată Europa, oferindu-și serviciile noilor îmbogățiți care au fost atrași de stilul rococo, mai viu decât apăsătorul baroc de inspirație italiană, stil care s-a răspândit apoi în întreg imperiul, mai ales în America de Sud. În interiorul palatului, spațiile utilizate drept camere de locuit au fost concepute în strânsă legătură cu exterioarele către care se deschid perspective ample prin intermediul ferestrelor largi, vitrate. Sculpturile din lemn aurit și stuc, oglinzile și picturile care acoperă pereții, candelabrele strălucitoare și bogat ornamentate, diversele lucrări de artă (cele mai multe dintre ele provenind din colecții regale), toate reflectă o atmosferă sofisticată, de maximă generozitate și deschidere. Strălucirea a crescut în special după ce Dom Pedro a devenit prinț (și apoi rege) consort, pentru acesta fiind realizată și o sală a tronului, apartamente noi, un nou pavilion care poartă numele Reginei Maria, numeroase anexe pentru găzduirea servitorilor și a aparatului administrativ.

Decorațiunile interioare au fost realizate de meșteri francezi, care au pus în operă de asemenea fresce cu scene alegorice și istorice. S-a folosit lemn de esențe europene nordice (se știe că unele au fost aduse din Danemarca și Suedia) sau exotice (din Brazilia – pausanto și satinwood), care să reflecte influența, întinderea și varietatea imperiului colonial. De altfel, era normal ca acești pricepuți constructori de corăbii să ducă arta prelucrării lemnului la un nivel pe care nu îl puteai regăsi decât la alte popoare cu tradiție similară.

Planul construcției cuprinde așadar apartamente destinate familiei sau oaspeților, o sală a tronului, sala de muzică (foarte importantă pentru programul zilnic al curții), capela proiectată de același Mateus Vicente de Oliveira, cu un altar octogonal acoperit de o cupolă sub formă de ceapă, camere pentru consumul de cafea și tutun, spații private destinate membrilor familiei sau întâlnirilor, spațiile pentru gardieni, camera cu arme și camera de porțelan care are pereții acoperiți cu faianță glazurată, și unde sunt expuse servicii de porțelan originale, executate în Europa sau Extremul Orient. Aspectul încăperilor a fost modificat în timp, cu siguranță, dar atmosfera a fost păstrată, inclusiv prin intermediul mobilierului de secol XVIII, cu influențe engleze și franceze (inclusiv în stil Empire). Întâlnim numeroase exemplare rare de mobilier care ne dau o imagine clară asupra performanțelor atinse în arta marchetăriei, cu intarsii de lemn din esențe exotice și piese metalice (argint), respectiv blaturi din roci semiprețioase. Textilele, precum căptușelile pereților din anticamera reginei, erau pictate în stil rococo, sub influența pictorului francez Jean-Baptiste Pillement, pasionat de viziunea extrem-orientală asupra artelor plastice, numită deseori ”chinoiserie”.

Din loc în loc, observăm rolul decorativ al plăcilor de ceramică glazurată, denumită de portughezi ”azulejo”. Preluate din arta arabă, influentă în Peninsula Iberică, aceste piese de faianță sunt decorate policrom, în special cu gaben, albastru și roșu pal.  Modelele desenate pe aceste plăci de faianță sunt influențate de asemenea de arta chineză. Trebuie spus că multe dintre finisajele originale au fost distruse de un incendiu în 1934, ceea ce aruncă o umbră de îndoială asupra autenticității unor detalii. Totuși, edificiul este o concentrare rară de piese cu valoare artistică și istorică, ceea ce îl impune ca reper în peisajul arhitecturii europene. Aici a fost nu doar un atelier al creației artistice și decorative, ci și locul în care a fost gândit un concept, preluat apoi în toată Europa: cum trebuie să arate un adevărat palat imperial.

150 de ani alaturi de profesionistii in acoperisuri
BifeSim 2017