Dacă sunteți pasionat de istoria arhitecturii militare, Germania este cu siguranță unul dintre cele mai potrivite locuri ce merită vizitate, iar cetatea din Spandau (un district al Berlinului în partea de vest a orașului – fostul sector britanic după Al Doilea Război Mondial) este un reper important. Zitadelle Spandau, adusă la forma actuală începând cu secolul al XVI-lea, este considerată una dintre cele mai reprezentative cetăți renascentiste ale Europei, prilej pentru o adevărată lecție de istorie și de arhitectură militară. Spiritul locului este potențat, desigur, și de oamenii celebri care au trăit ori au trecut pe aici în varii contexte, militari cu profil eroic în bună măsură, dar și personaje controversate.
Războaie într-un spațiu mirific
Înainte de confluența râurilor Havel și Spree, la vest de capitala germană, prima dintre cele două ape curgătoare își lărgește albia și devine o salbă de lacuri, cu mici insule romantice acoperite de verdeață, unele dintre ele lăsate încă în sălbăticie. Autohtonii și-au dat seama din cele mai vechi timpuri de avantajele strategice ale amplasamentului și au încercat să utilizeze cât mai eficient elementele naturale (apa, pădurile, terenul mlăștinos) pentru realizarea unui sistem defensiv, care să îi apere de invadatorii locali sau străini. Astfel, pe o porțiune de pământ delimitată de canale largi de circa 40 de metri, au fost ridicate mai multe rânduri de fortificații, în diferite epoci istorice, din ce în ce mai elaborate pe măsură ce monarhia de Brandenburg – Prusia, cu capitala la Berlin, devenea mai puternică. De fapt, Spandau este menționat documentar la 1197, înaintea orășelelor care în timp s-au unit, formând Berlinul.
Citadela Spandau a fost ridicată așadar începând cu secolul al XII-lea. Aici, un marchiz de Brandenburg (deci nobil care administra o provincie de graniță, având un puternic rol militar) a construit o fortăreață, pe locul unei așezări mai vechi a slavilor vestici.
Un rol important în viața urbei l-au avut și evreii stabiliți aici în Evul Mediu, o serie de descoperiri arheologice scoțând la iveală numeroase pietre funerare ale acestei comunități, folosite însă mai târziu pentru a construi fundațiile noilor fortificații. O formă mai elaborată a ansamblului este dată de nobilii deveniți prinții electori, între 1559 și 1594, cu rolul de a proteja zona rezidențială și administrativă din apropiere, adică ceea ce devenise deja importantul oraș Berlin.
În primăvara lui 1813, cetatea a fost grav avariată în contextul războaielor napoleoniene, iar între 1874 și 1919 a avut un rol extrem de important, în Turnul Julius (Juliusturm) fiind păstrat tezaurul armatei imperiale prusace. La un moment dat, au fost depozitate aici cele 120 de milioane de mărci aur plătite de Franța ca daune în urma Războiului Franco-Prusac (1870-1871).
Era o avere importantă pentru guvernul Imperiului German și, de atunci, numele Juliusturm a devenit un cuvânt simbolic, folosit în contextul excedentelor bugetare consistente, respectiv al cheltuirii acestor excedente în scop militar (o temă îndelung dezbătută în spațiul Germaniei Federale după Al Doilea Război Mondial).
Mai trebuie spus că înainte de Primul Război Mondial, în orășelul Spandau, inclus ulterior în aria urbană a Berlinului, erau amplasate principalele fabrici de armament ale imperiului (în perioada de război efectiv lucrau peste 70.000 de oameni); aici se produceau tunuri, muniție, praf de pușcă, era depozitată o bună parte a arsenalului uneia dintre cele mai bine dotate armate ale lumii. Nu era exagerată maxima lui Voltaire: “În timp ce unele state au armată, armata prusacă are un stat”…
Ulterior, național-socialiștii lui Hitler au instalat în citadelă laboratoare în care se producea gaz otrăvitor, iar din 1945 zona a fost utilizată numai în scopuri civile: un colegiu pentru constructori stagiari, apoi, după strămutarea acestuia, din 1986, a devenit un important centru cultural.
Astăzi, cetatea este numită sugestiv ”Insula istoriei”, oferind turiștilor o multitudine de posibilități de a se informa asupra trecutului zonei și al Germaniei ultimului mileniu. Din fericire, ultimul război mondial nu a lăsat urme serioase asupra edificiilor, nici în timpul bombardamentelor și nici când au fost cucerite de forțele aliate (aici au intrat prima dată soldații sovietici).
Un alt aspect important al istoriei locului est că într-o închisoare din apropiere (intrat în sectorul de vest al Berlinului, sub control britanic) au fost deținuți condamnații din Procesul de la Nürnberg, inclusiv Rudolf Hess, care și-a ispășit pedeapsa aici până la moarte, în 1987.
În anul următor, închisoarea a fost demolată, pentru a nu deveni loc de pelerinaj pentru neonaziști.
Castel medieval, cetate renascentistă, arsenal
Citadela Spandau este considerată o capodoperă a arhitecturii militare renascentiste, una dintre cele mai bine păstrate din Europa. Ceea ce putem vedea azi este în bună măsură varianta care a luat naștere în contextul transformărilor sale din secolul al XVI-lea, prin care castelul inițial, devenit vulnerabil în fața armelor de foc, a fost transformat în cetate. Proiectele au aparținut unor arhitecți italieni, cunoscuți în epocă pentru inovațiile în domeniul arhitecturii militare dezvoltate în nordul peninsulei lor – Francesco Chiaramella de Gandino la început, în 1557, apoi peste un an Rochus Graf de Lynar, care chiar a fost înmormântat aici. Aceste proiecte urmăreau să ofere o protecție consistentă, dar și să asigure loc de refugiu pentru berlinezi în caz de război. Structura simetrică a complexului, în stea cu 4 colțuri, complet înconjurată de apă, este marcată de patru bastioane în formă de săgeată, denumite: Königin (regină), König (rege), Kronprinz (prinț al coroanei) și Brandenburg. Este o structură ceva mai simplă decât cea a fortificațiilor în stil Vauban, apărute ulterior, cum întâlnim la Alba Iulia.
Datorită bastioanelor, dar și construcțiilor din partea superioară a zidurilor, au fost eliminate așa-numitele “pete oarbe”, tragătorii putând avea deschidere către orice punct din proximitate. Pentru ridicarea nivelului superior al fortificațiilor, a fost folosit pământ din plin, astăzi nivelat și frumos amenajat cu iarbă, spre încântarea vizitatorilor. Luând în calcul și canalele de apă perimetrale, cetatea era extrem de greu de cucerit; totuși, în 1806 garnizoana cetății s-a predat lui Napoleon Bonaparte fără a lupta (pentru ca francezii să o cedeze apoi, după mari distrugeri, armatelor prusaco-ruse), iar în Al Doilea Război Mondial apărătorii au renunțat la luptă după o blocadă creată de soldații sovietici în mai 1945.
Clădirea devine interesantă încă de la intrare, unde este instalat un pod mobil din lemn, care întrerupe la nevoie drumul de acces pietruit. Deasupra intrării monumentale, se poate vedea stema Prusiei, cu simbolurile provinciilor componente. Actuala poartă în stil neorenascentist datează din 1839, cea veche fiind demolată după pagubele războaielor napoleoniene. Zidurile sunt construite din cărămidă, iar colțurile au fost consolidate cu piatră. În interiorul zidurilor sunt amplasate diverse clădiri, cu rol militar, administrativ sau rezidențial, majoritatea cu o arhitectură practică, simplă, cazonă, cu influențe ale goticului sau renascentismului originar.
Majoritatea sunt acoperite cu țiglă ceramică, recondiționată sau înlocuită în cadrul renovărilor din ultimii ani. Căile de acces sunt în general realizate din piatră cubică sau piatră de carieră prelucrată grosier, iar în preajma clădirilor destinate comandanților sunt din cărămidă bine arsă pentru a rezista traficului. Cărămida este folosită și în majoritatea spațiilor interioare, ca material de zidărie, pardoseli sau terase. Piatra și cărămida sunt lăsate aparent cam peste tot, rareori încercându-se finisaje (și acelea destul de simple). Acest lucru ne apropie mai corect de adevărata istorie a locului și ne arată că, de-a lungul timpului, edificiul a avut o destinație strict militară. Bineînțeles, intervențiile în timp asupra clădirilor au fost extrem de multe, ca și asediile la care au fost supuse, astfel încât actualele amenajări exterioare pot fi derutante, cu ziduri aparent fără sens sau drumuri care nu duc nicăieri. Recent a fost repus în valoare și un mini-port, care exista de pe la 1700, de unde se putea călători cu mici ambarcațiuni pe canalele din jur și pe râuri.
Recuperarea pentru comunitate
Clădirea emblematică a complexului este Turnul Julius (Juliusturm), conceput pentru supravegherea împrejurimilor, considerat în prezent cea mai veche clădire din Berlin și zona adiacentă. Acesta a fost construit la începutul secolului al 13-lea, având desigur rol militar, defensiv, pentru apărarea castelului în care locuia marchizul. Ulterior, după ce fortificațiile au fost extinse, turnul a fost păstrat și integrat în noua cetate, fiind apreciat pentru soliditatea cu care a fost ridicat (zidurile de 30 de metri înălțime au la bază grosimea de 3,6 metri !). Pe ușa de intrare în turn este menționată destinația de tezaur al armatei prusace – Reichskriegsschatz. La terasa superioară a turnului se poate ajunge pe un sistem de scări din piatră și lemn (153 de trepte solide din stejar afumat), iar cel care ajunge acolo este recompensat cu o superbă panoramă asupra împrejurimilor, inclusiv asupra Berlinului. Amenajarea terasei, cu pavaj din cărămidă și creneluri, a fost proiectată în 1838 de constructorul brandemburghez Karl Friedrich Schinkel, fiind un bun exemplu de arhitectură romantică. Tot atunci, Schinkel a încercat să remedieze o problemă: turnul era ușor înclinat, astfel că partea lui superioară era deplasată cu circa 80 cm; acesta a echilibrat edificiul cu ajutorul elementelor de construcție adăugate. Accesul pe terasă este permis în general, dar atunci când este furtună sau gheață sunt impuse restiricții.
Cetatea a fost restaurată aproape continuu începând cu anii 1960, iar după reunificarea Germaniei s-au intensificat intervențiile de recuperare și transformare a citadelei într-un spațiu destinat comunităților berlineze. Permanent cei care au gestionat zonele destinate publicului au gost preocupați de siguranța vizitatorilor, pentru că bastioanele pot fi periculoase fără măsuri speciale de limitare a accesului, mai ales când au fost deschise noi șantiere. Imaginile pe care le prezentăm acum sunt, de asemenea, din timpul unor renovări care au fost făcute cu câțiva ani în urmă. Inițial, după război, a fost o reală provocare să se elimine toate materialele explozibile sau periculoase (aici fusese arsenal, dar și un laborator unde lucrau circa 300 de ingineri care produceau arme chimice pentru Al Treilea Reich). După 2014, au fost folosite fonduri europene, precum și contribuții ale loteriei berlineze.
Numeroasele clădiri ale complexului, care reprezentau apartamentele, sala de mese, arsenalul, comandamentul, cazematele etc., unele construite încă din secolul al XIV-lea, au devenit acum spații muzeale, de vizitare sau pentru organizarea de evenimente culturale, precum concerte sau festivaluri medievale. Există un muzeul de istorie militară a cetății, în care sunt expuse machete, hărți, fotografii, arme și armuri din trecut. În urma unor săpături au fost descoperite zidurile din piatră și lemn ale primei variante a castelului, puse în valoare în prezent cu ajutorul unor amenajări speciale și luminatoare.
Unele incinte pot fi folosite inclusiv pentru evenimente private. Vizitatorii se pot plimba pe aleile din incinta cetății, pe sub arce care aveau rolul de a sprijini suplimentar zidurile fortificațiilor. De asemenea, există un muzeu al istoriei orașului, ce scoate în evidență meșteșugurile, industria de armament dezvoltată aici, dar și alte preocupări ale localnicilor, mai mult sau mai puțin lucrative: tipografii, trăsuri, automobile de epocă, industria lemnului, explozia cinematografiei din anii 1950.
Există inclusiv vitrine cu scule și unelte ale dulgherilor și tâmplarilor locali, arâtând o tradiție a acestora în construcția de structuri din lemn pentru acoperișuri. Sunt găzduite de asemenea în spații expoziționale statui din diverse epoci ale Berlinului, nefolosite în cadrul urbanismului recent și galerii de artă modernă.
Locația este un excelent exemplu de istorie și divertisment practicate interactiv, fără prea multe formalisme, cu multe evenimente și ateliere de artă pentru persoane de toate vârstele. Unele lucrări au fost și sunt realizate pe bază de voluntariat cu diverse organizații.
Nu în ultimul rând, în tot ceea ce se realizează aici se ține cont de respectul pentru natură, economisirea resurselor și utilizarea de energie verde. Acolo unde nu este nevoie pentru conservarea exponatelor, iar vizitatorii nu au nevoie de o anumită temperatură, prima opțiune este… lipsa climatizării. Cei care au gândit restaurarea au luat în calcul și conceptul de “muzeu verde”, pentru care au colaborat cu Universitatea Humboldt din Berlin.
Nu este o problemă tocmai simplă, deoarece trebuie păstrat un anumit echilibru: existența apei din canalele perimetrale (dorită de altfel) afectează zidurile, ca și iedera, arbuștii sau copacii care cresc în întregul sit istoric, iar cei nocivi au fost îndepărtați.
Un ultim aspect inedit pe care îl menționăm este faptul că sub bolțile construcțiilor, în nișele zidurilor, crăpături și oriunde pot fi întâlnite spații strâmte și întunecoase, își duc viața nestingheriți cira 10.000 de lilieci care vin să hiberneze aici. Micile mamifere sunt declarate protejate în acest spațiu, chiar sunt găzduite în incinte încălzite câteva specii din America de Sud, ce pot fi văzute de vizitatori.