Între 9 și 12 noiembrie s-a desfășurat la St. Gallen – Elveția o nouă ediție a Campionatului Mondial al Tinerilor Montatori de Acoperișuri, eveniment care a fost găzduit și de România, în 2014, la București. O să găsiți în paginile acestei ediții informații despre modul de organizare, desfășurare și, desigur, care au fost echipele câștigătoare. Aici trebuie accentuat un aspect: este vorba despre montatori tineri, de până în 25 de ani împliniți. Ca să fim riguroși, ar trebui să spunem „montatori și montatoare”, pentru că au participat la concurs și trei tinere (cel mai mare număr de până acum la acest concurs, ajuns la ediția a XXVIII-a).
Participarea la o asemenea competiție, finalizarea lucrării, cu toate etapele parcurse și toate materialele puse în operă, reprezintă o performanță în sine. Piața de construcții europeană este capabilă să „producă”, în parteneriat cu sistemele naționale de învățământ, ucenici buni, care la vârsta maturității vor ajunge niște specialiști în toată puterea cuvântului. Sunt niște oameni minunați, care au învățat deja foarte multe și care sunt preocupați permanent să știe totul despre meseria lor. Sunt mândri de ceea ce realizează, de apartenența la această branșă, de țara din care provin, pe care se străduiesc să o reprezinte cu cinste. Le place să muncească șă să se distreze, au gusturi muzicale diverse, sunt asemănători majorității celor de vârsta lor, doar ceva mai atenți și mai asumați. Unii dintre ei au trecut prin mai multe școli de specialitate și cursuri de calificare, iar în prezent sunt deja angajați, practicând o meserie pe care o putem numi a profesionalismului și a curajului, nu foarte diferită din această perspectivă de cea a alpiniștilor. Lucrul la înălțime nu este pentru oricine, chiar dacă sunt luate cele mai stricte măsuri de siguranță pe șantier; este, într-adevăr, un domeniu în care rigurozitatea înseamnă ceva mai mult decât să îți faci bine meseria.
Văzându-i, nu ai cum să nu simți admirație. Concetățenii lor îi privesc cu respect, iar țările în care trăiesc îi ajută să facă performanță, tocmai pentru că au calități nu foarte des întâlnite.
Există și tineri români care fac parte cu cinste din branșă, dar parcă sunt tot mai rari; aceasta în condițiile în care sunt curtați adesea de angajatori din alte țări. Uneori, este suficient ca un tânăr lucrător în construcții, care nu are probleme de sănătate sau vertijuri la înălțime, să aibă disponibilitatea de a învăța să monteze acoperișuri – găsește destul de repede un angajator sau un formator care să îl pregătească pentru această meserie. Dar, de regulă, nu în România…
Este inevitabil să nu ne gândim, în acest moment, la situația montatorilor de acoperișuri de la noi, care nu este tocmai roză. Dacă identifici un montator bun, trebuie să aștepți câteva luni până îți preia o lucrare. Este momentul să vorbim serios despre personalul calificat în construcții; nu că nu am fi făcut-o și până acum, dar parcă trecem printr-un moment de cotitură. Statisticile din ultimele luni arată că marii constructori din România apelează deja la tot mai mulți lucrători străini – în prezent, este vorba despre circa un sfert dintre angajați și se preconizează că se va ajunge la peste jumătate în viitorul apropiat. Cifrele se referă, repet, la companiile mari, care au lucrări de amploare, multe de infrastructură; acesta fiind trendul, nu ne vom mira dacă unii montatori care ne vor construi sau repara acoperișurile vor vorbi românește cu dificultate sau deloc. Ceea ce nu reprezintă o problemă de ordin tehnic, doar că vom avea unele reticențe în comunicare…
Ca să fim corecți, nici nu prea ne-am străduit ca țară să ne formăm o branșă puternică, pe care să reușim apoi să o păstrăm. Școli de specialitate în învățământul liceal nu sunt prea multe și nici prea nișate, școlile profesionale nu mai există, iar învățământul dual, despre care s-a vorbit cu entuziasm în ultimele campanii electorale, face încă niște primi pași timizi prin zone precum mecanică auto, gastronomie sau frizerie. Sunt meserii onorabile, dar nu prea ne ajută să acoperim casa. În schimb, avem o adevărată industrie de diplome obținute, citez: „fără să fie nevoie să faci vreun curs”. Este vorba practic despre un atestat, despre o evaluare a competențeor dobândite „pe baza experienței în domeniu”, deci nici pe departe de vreo școală, așa cum o înțelegem în mod firesc.
Ar fi suficient dacă s-ar da și o diplomă de participare, ca în seria B.D., nu? Adevărul este că o școală bună este scumpă, cu tot ceea ce presupune: spații potrivite, materiale, profesori… și ne-ar mai fi de folos o bună imagine a profesionistului în societate.
Până una-alta, rămâne să ne bazăm pe trainingurile organizate de producători și de marile firme de montaj; de fapt, au fost singurele zone în care s-a învățat ceva concret, datorită cărora avem o branșă a montatorilor și un segment de profesioniști. Dar parcă ar fi nevoie de ceva mai mult, de o pregătire în care să fie implicate și autoritățile, chiar dacă trebuie să contrazicem un vechi și păgubos proverb. Este adevărat, meseria se mai și fură, dar ar fi mai bine dacă s-a preda la o școală.