Acoperișurile verzi în pantă

Cel puțin la fel de spectaculose ca și cele plane orizontale, acoperișurile verzi în pantă se bucură de interes printre beneficiarii, arhitecții și constructorii atrași de curentul Eco. Din păcate, acestea nu pot fi amenajate ca terase circulabile, sau măcar ”vizitabile”.
Cel puțin la fel de spectaculose ca și cele plane orizontale, acoperișurile verzi în pantă se bucură de interes printre beneficiarii, arhitecții și constructorii atrași de curentul Eco. Din păcate, acestea nu pot fi amenajate ca terase circulabile, sau măcar ”vizitabile”.

Cel
puțin la fel de spectaculose ca și cele plane orizontale, acoperișurile verzi
în pantă se bucură de interes printre beneficiarii, arhitecții și constructorii
atrași de curentul Eco. Din păcate, acestea nu pot fi amenajate ca terase
circulabile, sau măcar ”vizitabile”. Lucrările de întreținere, ca și orice
intervenție, au nevoie de o atenție specială din perspectiva siguranței, din
motive lesne de bănuit. Dar ele au aceeași valoare pentru arhitectura
sustenabilă, cu respect față de mediu, oferind aceleași avantaje pentru aerul,
economia de energie și confortul unei clădiri. Ghidul privind proiectarea și
execuția acoperișurilor verzi, redactat de UAUIM București, aprobat și publicat
în Monitorul Oficial în 2014, are prevederi speciale și pentru acest tip de
acoperiș verde, ceea ce ne ar trebui să ne responsabilizeze în lucrările de
execuție. Este adevărat că altfel nici nu se poate, pentru că orice eroare se
observă în casă, sub formă de infiltrații. Să vedem așadar care sunt aceste
prevederi.

Acoperişurile verzi nu sunt alcătuiri specifice doar pentru
învelitorile plate (oricum, ele au nevoie de o pantă minimă de 2%, pentru asigurarea
scurgerii apei), ci și pentru anumite înclinări ale învelitorii. La acoperişul verde
cu panta mai mare de 10° (18%), trebuie luate măsuri de stabilizare a
straturilor componente (împotriva alunecării și eroziunii). Cu cât este panta
mai mare, cu atât pericolul de eroziune a substratului creşte şi trebuie
asigurată protecţia acestuia. Oricare ar fi tipul de învelitoare al versanţilor
adiacenţi, este obligatoriu ca versantul / versanţii pe care se proiectează /
realizează acoperişuri verzi în pantă să fie prevăzuți cu o hidroizolaţie
performantă bituminoasă sau polimerică (termoplastice sau elastice), iar
aceasta nu numai partea de versant pe care se realizează acoperişul verde, ci
și în zonele adiacente.

Primul strat hidroizolant trebuie nu doar lipit pe suport,
ci şi fixat mecanic, la pas de 5 – 10 cm. Pentru hidroizolaţiile montate pe
suport din lemn, este necesară prevederea unui strat de separare între suportul
din lemn (astereală) şi hidroizolaţie. Acest strat poate fi realizat din
ţesătură de fibră de sticlă sau împâslitură din fibre poliesterice.

Suprapunerea marginilor membranelor hidroizolante depinde
de modul de lipire a acestora pe suport şi între ele:

–         
membranele
care se lipesc la cald trebuie să aibă marginile suprapuse cu 4 – 5 cm;

–         
membranele
care se lipesc cu adezivi de contact trebuie să aibă marginile suprapuse cu cel
puţin 5 cm;

–         
membranele
bituminoase se suprapun cu cel puţin 10 cm.

Se recomandă ca bariera contra rădăcinilor să fie
prevăzută numai dacă panta învelitorii este sub 10° (17,6%), iar distanţa între
burlane să nu depăşească 15 m, pentru a se asigura scurgerea eficientă a apelor
de ploaie din stratul drenant.

Materialele din care se realizează stratul drenant al
acoperişurilor verzi în pantă sunt aceleaşi cu cele utilizate pentru
acoperişurile plate.

·        Agregatele

–         
dacă
panta învelitorii este mai mică de 5° (8,8%), se pot utiliza oricare produse;

–         
dacă
panta învelitorii este cuprinsă între 5° şi 15° (8,8% – 26,8%), se vor prevedea
straturi drenante realizate din agregate sparte;

–         
dacă
panta învelitorii este mai mare de 15° (26,8%), se vor utiliza traverse sau
grile care să asigure stabilitatea straturilor care formează alcătuirea verde
(strat drenant, substrat, strat de vegetaţie).

Pentru împiedicarea eventualei perforări a stratului
hidroizolant cauzate de agregatele mai ascuţite (pietriş spart), este necesară
prevederea unui strat de protecţie mecanică a hidroizolaţiei.

·        Membranele pentru drenare

–         
trebuie
montate numai pe acoperişuri cu panta mai mică sau egală cu 20° (36,4%);

–         
membranele
din mase plastice expandate se montează cu rosturi strânse şi se lipesc cu
bandă adezivă;

–         
împâsliturile
şi împletiturile se montează cu rosturi strânse şi prinderi mecanice pe suport
sau cu marginile petrecute şi solidarizate pe suport prin mijloace mecanice.

·        Plăci

–         
se
pot monta şi pe pante mai mari de 20° (36,4%), cu rosturi strânse şi opritori
la poală.

·        Stratul filtrant

–         este
un strat realizat din împâslituri care se suprapun la margini pe 10 cm și se
rabatează pe verticală, până la limita superioară a substratului, acesta din
urmă asigurând stratului filtrant o protecţie împotriva agenţilor de mediu şi a
radiaţiilor UV;

–         
jgheaburile
trebuie protejate în astfel de straturi pentru evitarea colmatării cu material
granular mărunt.

·        Substratul

–         
poate
fi realizat din materiale neconsolidate, foi sau împâslituri;

–         
materialele
neconsolidate se montează în stare umedă şi se menţin în această stare până la
plantarea stratului vegetal;

–         
stabilitatea
amestecurilor de materiale neconsolidate poate fi asigurată dacă proporţia de
substanţe organice nu depăşeşte 30% din volumul total al substratului;

–         
la
pante peste 20° (36,4%) este necesară stabilizarea substratului cu opritori la
poală (ca şi în cazul straturilor drenante);

–         
substratul
în foi este utilizat ca prim strat, peste care se aplică substratul din
materiale neconsolidate;

–         
împâsliturile
se utilizează de asemenea ca strat suport sau strat intermediar pentru substratul
din materiale neconsolidate; este necesar mai ales în cazul substraturilor
subţiri;

–         
pentru
a stabiliza versanţii până la consolidarea acestora cu rădăcinile plantelor,
este recomandată prevederea unor plase sau ţesături care închid între ochiuri
elemente ale substratului;

–         
în
zonele supuse acţiunii vântului (zona marginală, la colţuri) se recomandă prevederea
de elemente de lestare (dale, pietriş spălat etc.).

·        Vegetaţia

–         
în
cazul acoperişurilor verzi în pantă se pune problema tipului de vegetaţie şi a
modului de însămânţare a versanţilor acoperiţi; tipul de acoperiş este întotdeauna
extensiv;

–         
plantele
se pot însămânţa direct, pot fi plantaţi lăstari sau se pot prevedea covoare
vegetale;

–         
pentru
a nu fi luate de vânt, seminţele se amestecă cu nisip sau rumeguş şi pot fi
pulverizate pe acoperiş, apoi trebuie acoperite cu cel puţin 5 cm de substrat;
se recomandă rolarea suprafeţei;

–         
substratul
trebuie menţinut în permanenţă umed în perioada de germinare şi creştere
iniţială a plantelor;

–         
o
altă tehnică de depunere a seminţelor pe suprafaţa versanţilor este aceea de
amestecare a seminţelor cu apă, fertilizant, mulci şi lianţi; acest amestec se
pulverizează pe suprafaţa substratului într-o operaţiune unică, iar rolarea
suprafeţelor nu este necesară;

–         
la
plantarea manuală sau mecanică de răsaduri, aceste ierburi au înălţimea cuprinsă
între 10 şi 40 mm, iar plantarea lor se poate face înaintea operaţiei de depunere
lichidă a seminţelor sau după depunerea prin pulverizare a seminţelor; plantarea
mecanică se face utilizând tot o metodă udă de pulverizare a unui amestec de
plante şi apă (ulterior acestei operaţiuni se prevede o acoperire cu strat
subţire de mulci sau rumeguş, ori se realizează o operaţiune de rolare);

–         
covoarele
vegetale precultivate sunt derulate pe suprafeţe nivelate şi sunt pozate cu
rosturi strânse, pe un suport semi-umed; straturile suport sau straturi
intermediare textile se montează cu petrecerea rosturilor pe circa 10 cm – ele
pot fi stabilizate împotriva eroziunii şi împrăştierii din vânt fie prin prevederea
de elemente de lestare, fie prin acoperire cu reţele metalice; covoarele se
transportă şi se depozitează în spaţii umbroase, nu mai mult de 3 zile până la
punerea lor în operă; semănarea, plantarea sau montarea covoarelor vegetale se
recomandă a se face primăvara.

Prevenirea
alunecării straturilorpoate fi făcută:

·        
local,
cu pane sau profilaţii singulare;

·        
unidirecţional,
transversal pe pantă, cu şipci sau elemente care să asigure geometria necesară măririi
suprafeţei de contact între substrat şi suportul acestuia;

·        
uniform
pe suprafaţă, prin utilizarea de materiale profilate, covoare vegetale
stabilizate, împâslituri textile, textile pentru stabilizarea pantelor, reţele
tip fagure sau reţele de şipci.

Pentru
asigurarea stabilităţii versanţilor plantaţi este de avut în vedere următoarea
schemă

Costuri
și durată de exploatare pentru un acoperiș verde

Costurile unui acoperiş verde, fie că este plan sau în
pantă, sunt mai mari decât cele ale acoperişului normal datorită costurilor
suplimentare generate de materialele folosite şi de manopera specializată. Datele
existente în literatura de specialitate (corespunzătoare experienţei din
Canada) arată următoarea structură a costurilor pentru realizarea
acoperişurilor verzi:

·        
Proiectare
şi urmărirea execuţiei: 10%

·        
Costul
membranei rezistente la pătrunderea rădăcinilor: 40%

·        
Materialele
acoperişului verde (stratul de drenare, straturile de cultură, straturile de
protecţie etc.): 20%

·        
Vegetaţia:
5%

·        
Manopera
de execuţie: 15%

·        
Sistemul
de irigare: 10%

Durata de exploatare a acoperişului verde este perioada
în cursul căreia performanţele acestuia sunt menţinute la un nivel compatibil
cu satisfacerea cerinţelor din tema de proiectare. Stabilirea duratei de
exploatare, raţională din punct de vedere economic, se obţine prin luarea în considerare
a tuturor costurilor probabile pe întrega durată de viaţă (de exploatare)
proiectată (Life Cycle Cost):

–         
costurile
proiectării, execuţiei şi exploatării;

–         
costurile
rezultate din situaţiile de imposibilitate de utilizare;

–         
riscurile
şi consecinţele unei diminuări a performanţelor construcţiei în timpul duratei
de exploatare şi costul asigurării corespunzătoare acestor riscuri;

–         
costurile
renovărilor parţiale;

–         
costul
inspecţiilor, întreţinerii şi reparaţiilor;

–         
costul
dezafectării (demolare, reciclarea materialelor);

–         
costul
măsurilor de protecţie a mediului.

Durata de exploatare a acoperişurilor verzi (apreciată la
circa 35 – 40 de ani) este mai mare decât cea a acoperişurilor normale
(apreciată la circa 15 – 20 de ani), deoarece straturile de termo-hidroizolaţii
sunt protejate prin materialul de cultură şi de vegetaţie.