Arhitectura traditionala romaneasca are putine repere importante in ceea ce priveste folosirea tiglei ceramice, de-a lungul secolelor fiind preferate alte materiale pentru invelitori
Arhitectura traditionala romaneasca are putine repere importante in ceea ce priveste folosirea tiglei ceramice, de-a lungul secolelor fiind preferate alte materiale pentru invelitori
Arhitectura traditionala romaneasca are putine repere importante in ceea ce priveste folosirea tiglei ceramice, de-a lungul secolelor fiind preferate alte materiale pentru invelitori, in special lemnul, unde putem spune ca am avut o reprezentare importanta. Argila era arsa pentru caramizi sau olarit, dar pentru acoperis era preferata sindrila, mai usor de obtinut si de inlocuit. Au mai fost folosite paiele sau stuful, in functie de zona, materiale perisabile si usor inflamabile, dar acest aspect era considerat mai putin important in afara aglomerarilor urbane. Dezvoltarea oraselor a impus in timp adoptarea tiglei ceramice, sub influenta etniilor cu care romanii au coabitat sau s-au invecinat, ulterior extinzandu-se si catre zonele rurale adiacente. Iata de ce tigla ceramica a intrat in uzanta mai ales in zone ca Transilvania, Banat sau Dobrogea, iar odata adoptata, aceasta a devenit un material de constructie important, dovada a trainiciei si un pas inainte in stiinta de a construi.
O istorie de mii de ani
Totusi, contactul cu acest material este cu siguranta mai vechi, deoarece tigla ceramica europeana provine din bazinul mediteraneean (n-o luam in calcul pe cea din Extremul Orient, unde chinezii exceleaza de mii de ani). In mileniul al treilea i. Hr., grecii, micenienii detineau stiinta arderii argilei pentru a obtine acest material dur, impermeabil si deosebit de rezistent in timp. Templele lui Apolo si Poseidon din secolul al VII-lea i. Hr. erau acoperite cu tigla, iar tehnica a ajuns in tot bazinul Marii Mediterane, mai cu seama in peninsula italica, unde a fost perfectionata si raspandita pe continent. Ruinele Pompeiului ne dezvaluie modul in care erau construite acoperisurile si invelite cu tigla. Latinii ii spuneau ”tegula”, francezii ”tuile”, care a devenit ”tile” in engleza. La noi a ajuns, etimologic vorbind, din sarbo-croatul ”cigla”, desi arheologii descopera continuu urme ale folosirii in Dacia romana. La Dinogetia, la varsarea Siretului in Dunare, au fost gasite urmele unui cuptor de ars tigla din perioada imparatului Diocletian (sec. III d. Hr.).
O necesitate citadina
Europa secolului al XIV-lea avea inca acoperisurile din paie, si orice mic incendiu devenea o catastrofa. Este momentul in care Occidentul adopta invelitoarea din tigla arsa, produsa in mici ateliere infiintate in apropierea raurilor. Atunci au fost inventate diversele forme, pe care le regasim si azi in oferta generala: tigla rotunda (sau mediteraneeana), cea plata (comuna in spatiul german, Elvetia si Europa Centrala), cea flamanda (in forma de ”S”, specifica zonei Marii Nordului si Angliei). Fiind vorba de aceleasi materii prime si aceeasi sursa de energie (lemnul), au inceput sa fie produse in caramidarii adaptate.
Prin intermediul maghiarilor si mai ales al sasilor veniti in sudul si nord-estul Transilvaniei incepand cu secolul al XII-lea, au fost aduse pe teritoriul actualei Romanii si tehnicile de constructie occidentale. Țigla a fost folosita la inceput pentru cladirile importante ale comunitatilor (biserici, fortificatii), apoi pentru cele rezidentiale. In scurt timp, tigla a fost adoptata de celelalte etnii ale Transilvaniei. Astfel, astazi putem admira frumoasele orase ardelene, cu case zidite din caramida si acoperite cu tigla.
O breasla respectata
Exista in Ardeal acoperisuri de sute de ani, sprijinind opiniile specialistilor care crediteaza acest material mai mult decat se scrie de regula in documentatia de garantare.
Insa cele mai multe invelitori ale Sibiului, Sighisoarei sau Brasovului nu au mai mult de 100 de ani, deoarece au fost inlocuite periodic, iar pretul tiglei era mult mai bun in perioada industrializarii. Țiglele sunt in general sub forma de solzi (asa-numita ”Biberschwanz”, specifica sudului Germaniei) sau rectangulare, foarte putin profilate pentru a facilita scurgerea apei din precipitatii. Deseori, vedem pe verso anul fabricarii sau insemnele producatorului, metoda de identificare, dar si de faima, intrucat tiglarii erau o breasla respectata, atunci cand scoteau produse de calitate.
Fixarea tiglelor se facea in cuie, pe astereala cu sipci. Șarpanta era din lemn, din grinzi solide care de cele mai multe ori depaseau necesarul de rezistenta. Spatiul de sub invelitoare, deosebit de generos datorita dimensiunilor constructiilor si pantei mari (peste 45°), devenea loc de depozitare pentru diferite produse, inclusiv alimentare. Fiind necesara o ventilare, nu se impunea o etanseizare prea stricta. Materialul devenise atat de comun, incat nu mai era considerat un produs de lux, fiind folosit inclusiv pentru acoperirea anexelor gospodariilor – magazii, grajduri etc.
Adoptare deplina
Amalgamul de etnii din Dobrogea si comertul intens au facilitat raspandirea tiglei si in acest teritoriu, cunoscute sub denumirea de ”olane”. Aici se vede specificul balcanic si mediteraneean al tiglei, forma amplu profilata si panta mult mai mica a acoperisului. Raspandirea ei este insa mult mai mica, pentru ca Dobrogea a avut tot timpul o problema a resurselor de lemn.
Raspandindu-se tot mai mult in secolele al XIX-lea si al XX-lea, tigla ceramica a devenit unul dintre cele mai importante materiale pentru invelitori, fiind preferata de tot mai multi romani si de arhitectii autohtoni care au folosit-o fara retineri in conturarea stilului neoromanesc. Marile orase ale tarii au cladiri reprezentative care etaleaza acoperisuri realizate cu tigla ceramica, o dovada a faptului ca romanii au adoptat acest material si il considera al lor.