Mărginit de Grădina Botanică, Splaiul Dâmboviței, parcul Izvor, Arenele BNR și Șoseaua Panduri, Cotroceniul este unul dintre cartierele de referință ale Capitalei. Totuși, unii bucureșteni nu îl consideră foarte ”central”, precum o fac atunci când se referă la piața Unirii, piața Romană, Calea Victoriei, Bulevardele Dacia sau Dorobanți. Într-un fel, aceasta se poate justifica și prin faptul că micul cartier din Sectorul 5 a rămas în bună măsură același ca pe vremea monarhiei, când a apărut și s-a dezvoltat. A păstrat o parte din atmosfera liniștită, ușor patriarhală, a acelor vremuri, laolaltă cu o eleganță care trădează aspirații intelectuale. Justificate, desigur. Cartierul a fost locuit de-a lungul timpului de oameni din clasele profesionale: medici, ofițeri, juriști – ca și acum, într-o anumită măsură. Multe străzi au nume de medici. Ca nume celebre putem aminti de Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Ion Barbu, Eugen Lovinescu sau Marin Preda. Întâlnim aici câteva construcții importante, precum palatul Cotroceni, cu sediul prezidențial și muzeul, Universitatea Națională de apărare Carol I, biserica Sf. Elefterie, Universitatea de Medicină și Farmacie ”Carol Davila” ș.a.m.d. dar Cotroceniul nu este neapărat un cartier al monumentelor de arhitectură impozante, ci al străzilor cu vile cochete – oricine trece pe aici, nu se poate să nu se oprească pentru a le studia arhitectura.
Un cartier pe malul Dâmboviței
Pe vremuri era cunoscut (impropriu) ca Dealul Cotrocenilor, pentru că de aici se forma o vale către lunca Dâmboviței, loc nu prea potrivit pentru construcții. De fapt, se construia, dar inundațiile erau frecvente și, de preferat, se construiau mori de apă. Nivelul superior se continua, în aval, cu Dealul Spirii, Dealul Mitropoliei, Dealul Cărămidarilor. În Cotroceni au existat până în secolul al XVIII-lea, și chiar mai târziu, pâlcuri din Codrii Vlăsiei, care odinioară acopereau părți importante din actualele județe Ilfov, Giurgiu, Dâmbovița și Prahova. La 1679, domnitorul Șerban Cantacuzino ctitorea pe deal o mănăstire, transformată ulterior în reședință domnească de vară de către Alexandru Ioan Cuza, iar apoi în palat regal de către Carol I. Zona nu era însă dintre cele mai prielnice pentru locuire. Ca o „tradiție” seculară, multă lume era tentată să arunce gunoaie în Dâmbovița, ceea ce făcea viața de nesuferit în zonă; ciuma lui Caragea din 1813 a tras un semnal de alarmă în acest sens. Un punct important al Bucureștiului era Dealul Mitropoliei, care trebuia apărat de viituri și țânțari. Primul care s-a preocupat de sistematizarea râului a fost domnitorul Șerban Cantacuzino, care a construit în amonte de Mitropolie, pe la 1680, un dig și un mic lac de acumulare – în fond, un simplu iaz. Oamenii care aveau proprietăți în zonă încercau să își salveze agoniseala construind maluri de pământ întărite cu țăruși din lemn. Domnitorii Alexandru Vodă Ipsilanti, Mihai Șuțu au încercat și ei să facă un pic de ordine în acest haos urban, fără prea mare succes. Inundațiile din 1779, 1834 și 1851 au fost tolerabile. Au fost însă teribile cele din 1840 și 1864, iar cea din 1839 a afectat o treime din oraș. Ultimul mare potop, poate cel mai devastator, a fost cel din 1865, când în zona Belvedere (Grozăvești), până la Izvor și chiar până la Mihai Vodă, totul era un luciu continuu de apă. Anterior se încercaseră lucrări de deviere a Dâmboviței înainte de a intra în București, iar în 1862 începuseră primele lucrări serioase de realizare a unor canale, dar o sistematizare reală a fost întreprinsă abia între 1881 și 1886, când malurile au căpătat o formă regulată, albia a fost adâncită și au fost trasate rețele de deviere subterane. Proiectul a fost făcut la Politehnica din Zürich, de către marele profesor inginer Arnold Bürkli-Ziegler, care a proiectat inclusiv sistemul de alimen tare cu apă și canalizare al celui mai mare oraș elvețian. În sfârșit, la sfârșitul secolului al XIX-lea se putea construi pe malul Dâmboviței, fără riscuri legate de inundații. Atunci a apărut practic și acest cartier rezidențial, care și-a luat numele de la Dealul Cotrocenilor, extinzându-se și în vale, până pe malul Dâmboviței. Etimologia nu pare dificil de deslușit: verbul „a cotroci” poate însemna și „a scotoci”, dar și „a adăposti” – probabil de la dificultatea cu care erau găsiți haiducii și tâlharii care sălășuiau în Codrii Vlăsiei. La 1660, când încă se mai petreceau astfel de lucruri, terenul numit „Cotrocenii de sus” era în proprietatea domnitorului Șerban Cantacuzino. La 1821, Tudor Vladimirescu a ales acest loc pentru a-și instala tabăra, iar la 1848 au fost încarcerați în beciurile mănăstirii conducătorii revoluției, după ce a fost citită proclamația de condamnare emisă de Înalta Poartă. Casele domnești au apărut în timpul domniei lui Barbu Știrbei (anii 1850), devenind loc de reședință pentru conducătorii Țării Românești, inclusiv pentru Alexandru Ioan Cuza. În timp, orașul s-a extins și din fostele păduri seculare se poate spune că au rămas Grădina Botanică, parcul din jurul fostului palat regal și… foarte mulți copaci. Cotroceniul este încă o zonă în care natura nu a dispărut cu totul din peisajul urban.
Neoromânesc la el acasă
Palatul regal de vară, în noua sa formă gândită de arhitecții Paul Gottereau și, pe parcurs, Grigore Cerchez, s-a construit în perioada 1888 – 1896, iar Principele Ferdinand, urmașul la tron, și Principesa Maria s-au mutat imediat aci. Vechiul palat în care a locuit Cuza fusese demolat, iar Carol I continua să locuiască la palatul de pe Calea Victoriei, unde era reședința sa oficială. Existența unei reședințe regale (chiar și secundare) în Cotroceni a catalizat dezvoltarea imobiliară. Dâmbovița fiind îmblânzită de lucrările de sistematizare, tot mai mulți își doreau începând cu anii 1890 o casă în apropierea viitorilor monarhi. Era epoca în care se năștea stilul neoromânesc, sau neobrâncovenesc; inclusiv Palatul Cotroceni era abordat parțial într-un stil național romantic. Grigore Cerchez, care a proiectat o aripă a palatului, este considerat unul dintre cei care au consacrat această abordare a arhitecturii autohtone. Este firesc, deci, ca multe dintre casele din Cotroceni să fie construite în stil neoromânesc. Palatul regal are o terasă cu foișoare suprapuse, inspirate după cum se spune din arhitectura Mănăstirii Hurezi, ctitorită de Constantin Brâncoveanu. Era oarecum natural ca mulți dintre cei care își construiau case în Cotroceni să își dorească ceva similar, bineînțeles la o scară mai mică. Stilul neoromânesc nu ar fi avut atâta răspândire dacă nu ar fi răspuns unor căutări ale bucureștenilor din acea epocă; proiectele unor arhitecți precum Ion Mincu sau Petre Antonescu ar fi rămas niște simple propuneri, concretizate în câteva proiecte realizate integral. Însă românii au îmbrățișat acest stil, recunoscându-l ca al lor, astfel încât s-a perpetuat și în prima jumătate a secolului al XX-lea, până în anii 1940, când devenise oarecum oficial și începuse să preia elemente Art Nouveau, Art Deco, maure, mediteraneene și chiar moderniste. Cotroceniul s-a dezvoltat treptat, astfel că pot fi observate toate aceste evoluții, de-a lungul a mai bine de jumătate de secol.
Probleme speciale pentru un cartier special
Multe dintre case sunt „semnate” de arhitecți renumiți ai vremii, precum Jean Burcuș, Petre Boico, elvețianul Louis Blanc sau Virginia Andreescu Haret, prima femeie arhitect din România. Cartierul s-a dezvoltat în etape, în funcție de contextul istoric și economic pe care l-a parcurs. Au fost perioade de prosperitate la sfârșitul secolului al XIX-lea, precum și în a doua jumătate a anilor 1930, când se exporta mult petrol; au existat și intervale de timp mai puțin faste, precum Primul Război Mondial și criza din 1929. Toate acestea se reflectă în calitatea arhitecturii, în bogăția sau sobrietatea ornamentelor. Bineînțeles, lucrurile au depins și de proprietari: în aceeași perioadă s-a construit în stiluri diferite, în funcție de gustul și orientarea (uneori politică) a acestora. Dar neoromânescul a rămas un fel de laitmotiv. Iar foișoarele, balcoanele, verandele sunt nelipsite la orice casă, parcă pentru a arăta că se formează acolo o comunitate deschisă, iubitoare de aer, lumină și verdeață. În perioada comunistă și după ea, până în zilele noastre, Cotroceniul și-a păstrat țesutul urban mai bine decât orice altă zonă a Bucureștiului. Intervențiile au fost puține, regimul de înălțime a fost respectat și nu a fost afectată atmosfera cartierului. A ajutat și faptul că a fost declarată zonă protejată, noile construcții respectând o serie de condiții care au fost impuse, cu câteva excepții. Bineînțeles, multe dintrevile au fost naționalizate, iar vechii proprietari au fost evacuați sau cel mult li s-a permis să păstreze câteva camere de locuit. De aici vin și o serie de probleme – unele case cu regim de proprietate incert au rămas nelocuite sau sunt locuite de persoane care nu le îngrijesc, ceea ce are drept consecință degradarea lor rapidă, vizibilă. Este drept, unele dintre ele, care au fost renovate cu gust, cât mai apropiat de aspectul original și modernizate din perspectiva utilităților, au un preț de piață care poate depăși un milion de euro, mai ales dacă este vorba de o casă cu o poveste interesantă. Unele case sunt suspecte prin faptul că sunt lăsate în paragină, într-unul dintre cele mai scumpe cartiere ale Bucureștiului. Este posibil ca acestea să fie cumpărate și lăsate să se degradeze astfel încât să nu mai poată fi salvate, iar terenul să fie valorificat pentru o altă construcție, cu alt regim de înălțime și de ocupare a terenului. S-a mai întâmplat în București și în marile orașe din România. Depinde de autorități dacă vor tolera aceste abuzuri asupra arhitecturii, permise de lege, din păcate. Locatarii cartierului s-au organizat într-o asociație care să prevină apariția de imobile noi nepotrivite cu arhitectura existentă. Au fost câteva cazuri care au atras atenția asupra acestui pericol. Din loc în loc, ai surpriza să găsești câte un restaurant sau cafenea cu terasă; atmosfera este totdeauna liniștită, fundamental diferită de cea din centrul orașului. În multe vile funcționează firme, deci clienții lor nu sunt doar cei care locuiesc în cartier. Spiritul locului parcă impune o anumită decență a manifestărilor. După cum spuneam, vegetația este încă unul dintre atuurile cartierului, parcă amintind de Codrii Vlăsiei și de lunca Dâmboviței. Nu există practic o casă fără un arbore, sau măcar fără câteva plante ornamentale. Sunt însă persoane care pot depune mărturie că în trecut vegetația era mult mai bogată, datorită copacilor de pe marginea străzii. În perioada interbelică, autoritățile locale au plantat mii de tei care, atunci când au crescut, se uneau deasupra străzilor, creând vara o umbră permanentă. Cei mai mulți dintre acești copaci au dispărut, iar vegetația pare destul de haotică. La fel de adevărat este că niște copaci pot crește necontrolat și, dacă nu sunt întreținuți de cineva, pot deveni periculoși pentru cei care trec pe dedesubt sau pentru mașini… Există și multe plante agățătoare, din categoria iederei – sunt verzi, spectaculoase, dar pot afecta aceste case superbe, atacându-le zidurile, și uneori dau impresia de neîngrijit, de sălbăticie. Tot în perioada interbelică exista o regulă: casele se construiau la o anumită distanță de carosabil (de regulă 4 metri), permițând ca în fața casei să fie amenajată o grădină. Aceste retrageri există încă, bineînțeles, și fac farmecul acestor vile; dar nu totdeauna: uneori se încearcă utilizarea acestui spațiu pentru alte scopuri, ceea ce nu face cinste „întreprinzătorilor”. Despre acoperișuri se pot spune lucruri bune și mai puțin bune. Există situații (nu foarte multe) în care acoperișurile au fost renovate complet cu materiale adecvate, conform planurilor originale: țiglă ceramică sau tablă de zinc. Dar cele mai multe renovări s-au făcut cu materiale ieftine sau ineadecvate. Tabla ambutisată sau cea galvanizată, ori șindrila bituminoasă pot fi admirabile, dar uneori parcă nu se pot monta oriunde… Poate fi de vină și faptul că vilele nu aparțin totdeauna aceluiași proprietar, și lucrurile se complică atunci când se decid contribuțiile fiecăruia la repararea acoperișului. Există încă și multe acoperișuri originale, bine întreținute, care rezistă destul de bine la aproape un secol de utilizare.
