Din orice perspectivă (istorică, tehnologică, estetică, morală în
definitiv) a vorbi despre ţigla ceramică fără a ne raporta la spaţiul
grecesc este o impietate. Revenirea europenilor la valorile arhitecturii
clasice greceşti s-a făcut neglijând superbele învelitori din argilă
arsă, care acopereau templele antice devenite faimoase în toată această
parte din lume… Din orice perspectivă (istorică, tehnologică, estetică, morală în
definitiv) a vorbi despre ţigla ceramică fără a ne raporta la spaţiul
grecesc este o impietate. Revenirea europenilor la valorile arhitecturii
clasice greceşti s-a făcut neglijând superbele învelitori din argilă
arsă, care acopereau templele antice devenite faimoase în toată această
parte din lume… Din orice perspectivă (istorică, tehnologică, estetică, morală în definitiv) a vorbi despre ţigla ceramică fără a ne raporta la spaţiul grecesc este o impietate. Revenirea europenilor la valorile arhitecturii clasice greceşti s-a făcut neglijând superbele învelitori din argilă arsă, care acopereau templele antice devenite faimoase în toată această parte din lume; le-am revalorizat în cadrul aşa-zisului “stil mediteraneean”, ceea ce este corect, dar incomplet. Oricare ar fi fost evoluţia acestui material, fascinaţia pentru un acoperiş cărămiziu a rămas, dându-ne un reper clar privitor la eleganţă şi stil.
Când ne gândim la templele greceşti, ni le imaginăm descoperite, în ruină, simple vestigii ale unor epoci apuse, vag cunoscute. Ne este greu să ni le închipuim practice, protectoare, colorate, pline de viaţă, centre ale spiritualităţii unei civilizaţii. Ei bine, în epoca gloriei lor, acestea aveau acoperişuri cu şarpante solide din lemn şi învelitori din ţiglă ceramică.
Vestita Troia avea şi ea acoperişuri din argilă arsă – o arată săpăturile arheologice. Este vorba de fapt de o tehnică mult mai veche, utilizată aici încă din mileniul al III-lea î. Hr., în perioada miceniană (vestigiile casei din Lerna).
Un salt în arhitectură
Primele temple greceşti, din lemn, lut şi gips, erau acoperite cu fibre vegetale, de regulă paie. Însă construcţiile majore din piatră şi marmură, care au făcut faima grecilor peninsulari şi nu numai, aveau acoperişuri din ţiglă ceramică în formă de „S”, susţinute de şarpante din lemn aşezate pe antablament. Încă nu s-a stabilit cu certitudine dacă invenţia este pur grecească, etruscă sau anatoliană, ori dacă vine din Extremul Orient, dar acesta este spaţiul în care a fost ridicată la rang de reper arhitectural.
Ceea ce pare neverosimil pentru vremurile noastre sunt dimensiunile acestor ţigle: 90 x 70 cm, o asemenea placă realizată cu ajutorul şabloanelor cântărind circa 30 de kg. Doar zidurile din piatră puteau susţine o asemenea greutate, ceea ce a fost un mare pas înainte pentru ştiinţa de a construi din antichitate.
Dovezile arheologice arată astfel că cele mai importante asemenea lucrări au fost realizate în zona corintică, ţiglele ceramice începând să înlocuiască învelitorile din paie la templele lui Apolo şi Poseidon în perioada 700 – 650 î. Hr.. De aici, această modalitate de a concepe învelitorile s-a răspândit în secolele următoare, pe filieră greacă, în tot bazinul estic al Mării Mediterane, din Asia Mică până în Italia, sub avantajul major că era vorba de un material ignifug şi, desigur, mult mai elegant. În timp, modelul a fost chiar îmbunătăţit, cu streşini care să protejeze zidurile – o soluţie care a fost adoptată cu entuziasm, după ce i-au fost observate beneficiile reale. O ipoteză a arheologilor care au studiat aceste temple este că ţiglele în formă de „S” au fost folosite în paralel cu olanele, la care zona concavă şi cea convexă erau separate şi îmbinate la faţa locului. Mai trebuie spus că lutul ars a devenit atât de apreciat, încât a fost adoptat şi pentru decorarea frontoanelor şi a colţurilor templelor, consolidându-se astfel o nouă disciplină a ceramicii: teracota.
Argila arsă a fost folosită şi ulterior, în perioda elenistică (circa 323 – 1 î. Hr), cu menţiunea că din această epocă au fost găsite ţigle de 2 tipuri: laconic şi corintic. Cele de tip laconic erau olane, iar cele corintice căpătaseră o formă mai degrabă pla-tă. Acoperişul devenise o lucrare elaborată în asemenea grad, încât Partenonul (construit între 447 şi 432 î. Hr.) a fost dotat cu burlane din bronz.
„Casa cu țigle” din Lerna (Grecia) este una dintre cele mai evidente dovezi ale folosirii țiglei ceramice în această zonă a Europei, datând din Epoca Bronzului Timpuriu – circa 2500- 2400 î. Hr.). Construită din cărămida arsă la soare pe soclu de piatră, casa era acoperită cu țiglă arsă (teracotă), pe care arheologii au găsit-o căzută la baza construcției.
Un material endemic
Învelitorile ceramice nu au dispărut din lumea grecească odată cu ruinarea temple-lor, ba din contră, au continuat să reprezinte principalul material cu acest rol. Ţiglele, devenite mai mici ca dimensiuni şi mai bine realizate, au putut înnobila superbele biserici bizantine, cu acoperişuri în linii curbe şi cupole. Au continuat, de asemenea, să constituie principalul tip de învelitoare pentru locuinţe, devenind model şi pen-tru popoarele învecinate – inclusiv în cadrul stilului otoman. S-au dovedit perfecte pentru o climă mediteraneeană, nu foarte ploioasă, deseori cu temperaturi ridicate. Alte tipuri de învelitori erau la acel moment vulnerabile în faţa acestor condiţii climatice sau ineficiente ca termoizolare.
Ataşamentul grecilor faţă de cărămiziul ceramicii se reflectă şi astăzi în utili-zarea ei pe scară largă, în aşa măsură încât localităţile greceşti sunt percepute cromatic ca o combinaţie între albul pereţilor, (uneori) albastrul tâmplăriei şi cărămiziul acoperişurilor.
Şi chiar dacă resursele energetice limitate au făcut ca învelitorile ceramice să fie mai puţin accesibile, ceea ce face să se vorbească de un declin al acestui sector, ţigla din beton întâlnită păstrează aceeaşi nuanţă familiară, care conferă clădirilor o individualitate accentuată – poate nu neapărat grecească, dar în orice caz mediteraneeană.
Adaptarea la climă
Pe acest tărâm al lui Apollo, panourile solare par fireşti, fiind utile şi în sezonul rece, chiar şi în mai nordica Calchidie, în apropierea Muntelui Athos. Balcoanele şi terasele, frecvente şi orientate către panorame generoase, sunt protejate cu parasolare şi copertine. În afara marilor oraşe, sunt căutate amplasamentele aerisite, cu verdeaţă, atâta cât poate fi găsită pe acest tărâm relativ arid. Acoperişurile au pante mici, de maximum 45 de grade (mai degrabă sub 30), iar cărămiziul este preferat în nuanţele lui cele mai deschise, pentru a evita supraîncălzirea.
Mansardarea este o practică evitată, din aceleaşi motive climatice – nici pantele acoperişurilor nu prea permit acest lucru. Pentru a împiedica pătrunderea căldurii, ţi-glelele şi elementele de coamă sunt rostuite cu mortar. Forma acestora este cea de inspiraţie mediteraneană, puternic bombată, care permite o cât mai bună subventilare şi chiar o mică retenţie a apei de ploaie, care este atât de rară.
Ceea ce impresionează este faptul că, oricât de modestă ar fi o locuinţă, acoperişul este totdeauna perfect, fără compromisuri, bine închegat şi întreţinut. Nu în ultimul rând, se observă „solidaritatea” oamenilor în a alege învelitori cu profile şi culori asemănătoare. Niciun derapaj cromatic, nicio dorinţă de a epata altfel decât prin valoare estetică – lucru din care am putea învăţa, deşi avem la activ deja prea multe abuzuri.
Țigla bituminoasă Onduvilla se găsește tot mai des printre opțiunile montatorilor de acoperișuri din Grecia, din câteva motive importante: comportamentul foarte bun la temperaturile ridicate, compatibilitatea cu stilul mediteraneean al numeroaselor tipuri de învelitori bituminoase și, nu în ultimul rând, costurile reduse ale șarpantelor, într-o țară unde lemnul este un material relativ scump.