Foarte mulţi specialişti în acoperişuri sunt de acord cu ideea
următoare: un montator bun poate face o lucrare acceptabilă chiar şi cu
materiale mai slabe, pe când un montator nepregătit va eşua chiar şi
atunci când are la dispoziţie materiale de calitate. Vom dezvolta
această afirmaţie în cele ce urmează, descriind o execuţie cu numeroase
probleme, chiar dacă s-a lucrat cu materiale bune.
Foarte mulţi specialişti în acoperişuri sunt de acord cu ideea
următoare: un montator bun poate face o lucrare acceptabilă chiar şi cu
materiale mai slabe, pe când un montator nepregătit va eşua chiar şi
atunci când are la dispoziţie materiale de calitate. Vom dezvolta
această afirmaţie în cele ce urmează, descriind o execuţie cu numeroase
probleme, chiar dacă s-a lucrat cu materiale bune.
Foarte mulţi specialişti în acoperişuri sunt de acord cu ideea următoare: un montator bun poate face o lucrare acceptabilă chiar şi cu materiale mai slabe, pe când un montator nepregătit va eşua chiar şi atunci când are la dispoziţie materiale de calitate. Vom dezvolta această afirmaţie în cele ce urmează, descriind o execuţie cu numeroase probleme, chiar dacă s-a lucrat cu materiale bune.
Una dintre dilemele frecvente ale unui montator experimentat este dacă să accepte sau nu repararea unei învelitori cu greşeli, care desigur are o mulţime de vicii de etanşeitate, de evacuare a apelor pluviale, de estetică. O asemenea lucrare poate deveni un coşmar, astfel încât, de cele mai multe ori, singura soluţie rămâne decopertarea şi refacerea integrală, folosind ce se poate din învelitoarea compromisă. Este o situaţie des întâlnită, când beneficiarii vin la montatorii buni prea târziu, doar pentru acest gen de probleme, speriaţi şi în acelaşi timp plini de speranţă, imaginându-şi că acel montator va face minuni. O parte din vină aparţine şi beneficiarilor, care au acceptat compromisul din divese motive: din grabă, să se mute mai repede în casă, din lipsă de buget, după ce au investit mai mult în învelitoare, din proastă inspiraţie („face vecinul, că e mai aproape”). Orice fel de economie devine inutilă atunci când apa începe să curgă în casă, distrugând finisajele şi liniştea familiei. Nu în ultimul rând, este vorba şi despre respectul pentru produsul în cauză, care nu merită să fie tratat cu atâta indiferenţă, uneori cu agresivitate, şi care a însemnat o investiţie importantă. Ceea ce este şi mai grav însă, beneficiarii uneori nu sunt conştienţi de nepriceperea „meseriaşului”, ci dau vina pe producător, deseori absolut nejustificat!
Vom vedea în continuare cazul unei învelitori cu elemente de beton: beneficiarii au cumpărat o ţiglă şi câteva accesorii (dar nu suficiente, doar ţiglele de ventilare şi sistemul pluvial). Premizele erau relativ optime, dar greşelile de montaj s-au adunat cu nemiluita, parcă intenţionat pentru a ne da nouă un subiect de discuţie. Să le luăm aşadar pe rând.
- Greşelile încep de la proiectare: amplasarea şipcilor transversale s-a făcut la distanţe inegale, iar şarpanta a avut suprafeţe nu totdeauna plane, astfel încât ţiglele nu au mai putut fi montate corect şi au apărut o mulţime de neetanşeităţi, chiar goluri în toată regula. În unele locuri, ţigla de deasupra nu a mai acoperit-o pe cea de dedesubt conform recomandărilor producătorului, lăsând să se vadă gaura de cui, desigur fără cui.
- Zona de dolie aferentă unei lucarne a fost protejată cu tablă galvanizată, ceea ce nu ar fi fost o problemă capitală în primă fază, dar… ţiglele au fost decupate într-o manieră care numai profesionistă nu se poate numi (sparte cu ciocanul?). Cel puţin estetica a suferit îngrozitor.
- Pentru a face loc unei guri de aerisire, a fost străpunsă o ţiglă de câmp. Era de preferat un accesoriu dedicat, care putea fi etanşeizat corespunzător.
- Pentru a reduce efectele erorilor de montaj, s-a trecut la… cârpirea cu mortar.
Metoda umplerii golurilor s-a practicat în trecut şi încă se mai practică, cu condiţia ca ţigla să fie dintr-un material absorbant, care să permită priza (ceramică de preferat). Este o metodă specifică stilului rustic, vechi, cu ţigle realizate manual şi nu tocmai bine calibrate. Nu e cazul pentru construcţia despre care vorbim şi nici pentru acest tip de învelitoare, care, dacă este achiziţionată în sistem complet şi montată corect, nu mai are nevoie de niciun artificiu. Dacă priviţi cu atenţie imaginile de aici, sunt aplicate mai multe feluri de mortar, inclusiv adeziv pentru polistiren şi… tencuială decorativă (?!). Cu siguranţă, aceste intervenţii s-au făcut în timp, pe măsură ce apa îşi făcea loc prin acoperiş. Cârpelile nu au avut niciun efect, deoarece mortarul nu a făcut priză la materialul ţiglei (cu atât mai puţin la polistirenul cu care montatorul s-a gândit că ar fi bine să umple spaţiile de sub coame). Oricum, această învelitoare este o enigmă: a fost făcută ţăndări parcă intenţionat! Se poate observa încercarea de a folosi inclusiv piesele sparte, sau de a pune în loc de o ţiglă, două jumătăţi… aşa ceva nu funcţionează! Nu se poate neglija nici o posibilă problemă de stabilitate a acoperişului, dat fiind modul în care ţiglele s-au deplasat aleatoriu, lăsând spaţii libere. Fotografiile făcute la faţa locului de specialistul chemat să repare sunt edificatoare.