Cu domnul Neagu Djuvara
Suntem onorați să vă prezentăm în următoarele pagini un interviu cu
domnul Neagu Djuvara, istoric, diplomat, filosof,
jurnalist,personalitate remarcabilă a vieții culturale românești în
ultimele două decenii, cel puțin. Dincolo de amintirile din epoca
interbelică, din timpul petrecut în Franța sau Africa, ori de povestea
întoarcerii în România, am simțit pasiunea reală pentru arhitectură,
pentru latura ei civilizatoare, aducătoare de ordine și frumos. Nu în
ultimul rând, domnul Neagu Djuvara și-a asumat libertatea de a ne spune
sincer, sintetic, cum am construit noi în ultimele sute de ani.
Cu domnul Neagu Djuvara
Suntem onorați să vă prezentăm în următoarele pagini un interviu cu
domnul Neagu Djuvara, istoric, diplomat, filosof,
jurnalist,personalitate remarcabilă a vieții culturale românești în
ultimele două decenii, cel puțin. Dincolo de amintirile din epoca
interbelică, din timpul petrecut în Franța sau Africa, ori de povestea
întoarcerii în România, am simțit pasiunea reală pentru arhitectură,
pentru latura ei civilizatoare, aducătoare de ordine și frumos. Nu în
ultimul rând, domnul Neagu Djuvara și-a asumat libertatea de a ne spune
sincer, sintetic, cum am construit noi în ultimele sute de ani. 
Ați petrecut mulți ani în străinătate, fără să puteți veni în România, din cauza regimului comunist . Cum ați regăsit Bucureștiul în 1990?
Am scris și în cartea mea, ”Amintiri din pribegie”, am arătat acolo care a fost șocul meu când m-am întors după 45 de ani. Trimis curier diplomatic la Stockholm chiar în dimineața lui 23 august 1944, n-am mai vrut să mă întorc, văzând că se instaurează un guvern sovietic. Orașul l-am găsit neschimbat în centru, dar foarte schimbat la periferie. În centru există cam aceleași clădiri – Palatul Regal, Palatul Fundației Carol, zona Kiseleff cam la fel, Bulevardul Magheru aproape identic – doar statuia lui Tache Ionescu a fost mutată, el a fost dat uitării… Desigur, am văzut oroarea aceasta de clădire, Casa Poporului, care este o ciudățenie din punct de vedere arhitectural. O să-mi spuneți că poate nu este chiar urâtă, că în Europa sunt construcții extravagante, precum Sagrada Familia din Barcelona, a lui Gaudi, dar nu este cazul aici. Este prea mult pentru gustul unui european civilizat; vrea să fie un fel de Versailles al Bucureștiului, dar cu 12 etaje și de inspirație coreeană. Nicolae Ceaușescu, când a clădit enormitatea aceasta, a vrut să facă ceva mai impresionant decât a văzut în Phenianul Coreei de Nord. Vă dați seama câtă muncă a fost aici pentru o clădire! Este cumva clasică și poate că nu ar fi atât de respingătoare dacă ar fi mai bine proporționată. Are etaje de înălțimi diferite și nici măcar nu are vreun pic de artă românească, la interior sau la exterior. Ceaușescu a vrut ceva liniar, simetric și foarte mare – mentalitate de Phenian.
Sunteți un adept al proporțiilor stricte?
Există niște legi universale, iar schimbarea scalei și a proporțiilor schimbă valoarea artei. Eu am fost și sunt destul de sensibil la arhitectură. Și în centrul vechi al Bucureștiului există niște clădiri care nu sunt pe gustul meu. De exemplu la Piața Universității vedem acea clădire monumentală făcută de Grigore Cerchez, în fond un arhitect distins, de familie boierească. Este inspirată de mănăstirea de la Horezu și alte construcții similare, dar dacă ceva este frumos când are o fațadă de 20 de metri, lucrurile se schimbă când o faci de 100 de metri lungime și cu 5 etaje. La scară mare, o bijuterie de arhitectură poate deveni monstruoasă. Atunci au fost construite sute case în acest stil, nu toate reușite. Cu adevărat elegante pentru un occidental care vine în capitala României rămân casele în stil franțuzesc, și aici am câteva exemple deosebite: casa lui Nicolae Titulescu de pe Șoseaua Kiseleff, casa lui Iancu Manu, și el de familie boierească, de pe Șoseaua Aviatorilor (casa a fost cumpărată ulterior de Max Auschnitz). Din păcate, aceasteia din urmă i s-au pus recent ”termopane” albe. Tâmplăria aceea, ornamentele aurii stridente strică tot farmecul clădirii, care este o copie a muzeului Rodin din Paris. Palatul Regal este și el e relativ nou, de pe timpul lui Carol al II-lea, iar arhitectural este destul de regulat, dar are câteva bizarerii care de atunci erau discutate: colonada din fața palatului are un număr impar de coloane, iar regula rămasă de pe vremea Parthenonului spune că numărul lor trebuie să fie par. Este o mică eroare de estetică de care îți dai seama fără să vrei, știi că ceva nu este în regulă fără să stai să numeri coloane.
Care vi se pare cea mai frumoasă clădire din lume?
Palatul de la Versailles, nu cunosc ceva mai frumos. Viziunea de jos, de la lac, când urci scările și vezi deodată o clădire rectilinie, puțin încărcată cu decorațiuni, clasică, bine proporționată, te face să înțelegi ce înseamnă o minune a arhitecturii mondiale. De aceea a și fost copiat în lumea întreagă, până în țările exotice. Palatul Versailles, dar și Trianon, erau totuși copleșitoare, astfel încât Maria Antoaneta s-a mutat în Le Petit Trianon, care fusese construit la o scară ceva mai mică.
Ați fost 23 de ani consilier diplomatic în Niger, la Niamey. Cum construiau localnicii?
Niger este o țară foarte săracă, iar Niamey o capitală stabilită artificial în care cu greu se poate vorbi de arhitectură. Casele sunt oarecum aliniate și în cea mai mare parte din paiantă, alt material nu au la dispoziție. Și la noi existau case de chirpici, dar erau bine întreținute și văruite. Acolo nici nu se văruiesc măcar, rămân de culoarea pământului, așa că impresia este destul de tristă. Ei au însă și o problemă de înțelegere a unor concepte… nu fac diferența între noțiunea de ”vizavi” și cea de ”lângă”, ceea ce poate fi o problemă pentru respectarea urbanismului… Este o țară în care, pe lîngă franceză, se vorbește câte o limbă (limbă, nu dialect!) la fiecare 50 de km. Când eram acolo, am cunoscut și un constructor ungur cu cetățenie română, de la noi, din Praid. Avea un frate care a ajuns arhitectul-șef al Parisului, o adevărată onoare în Occident. Ei bine, el a fost chemat să le construiască africanilor câteva instituții, ministerul de interne, primăria orașului etc.. A vrut să le facă ceva în stil african saharian, dar ei nici n-au vrut să audă de așa ceva. Voiau clădiri ca în Europa. Abia i-a convins să accepte ceva în stilul cu totul particular al moscheii din Agadez, în nordul țării, o clădire de sute de ani care, culmea, este din paiantă și a rezistat, deși destul de înaltă.
Iar acoperișurile?
Este o zonă aridă, în care plouă timp de 3-4 săptămâni pe an, și pesemne nu au considerat că merită cheltuiala unor acoperișuri înalte. Acoperișurile lor sunt cu pantă mică, aproape ca niște terase, doar cât să se scurgă apa. Dar în acele săptămâni ploioase, toată strada este o mocirlă. Diferențele față de lumea dezvoltată sunt imense, și asta cam în toată Africa, pe care am văzut-o personal în întregime. A trecut ceva timp de când am stat acolo, dar sunt la curent cu ce se întâmplă în continuare și știu că nu s-a schimbat mare lucru. Oricum, este mai rău decât atunci când era colonie.
Revenind la România lui Ceaușescu, ce impresii v-au făcut noile cartiere de blocuri?
Nu am mai venit în România cât a existat regimul comunist, împotriva căruia scrisesem și vorbisem. Dar la o lună după decembrie 1989 am pornit spre București, de la Paris, cu automobilul desigur. Am avut autostradă Paris – München – Viena – Budapesta. Ungurii se puseseră și ei la punct cu șoselele, erau ca în Occident. Dar când am ajuns în România, care se fălea cu realizările lui Ceaușescu, am văzut că șoselele erau asfaltate mizerabil și mai bine nu erau, pentru că aveau gropi mai adânci. Șocul cel mare a fost însă intrarea în București, pe așa-zisa ”autostradă” dinspre Pitești (așa scria pe hartă). Era de fapt o parodie, o șosea mai largă pe care trebuia să mergi încet ca să poți ocoli hârtoapele și fără niciun loc unde să poți lua un pic de apă pentru mașină. Aceasta era intrarea în Bucureștiul lui Ceaușescu. În privința orașului… clădirile păreau relativ obișnuite (și în Occident sunt asemenea cartiere de blocuri), dar construite din niște materiale foarte ieftine, foarte sărace. Senzația generală era de locuințe neîngrijite, făcute din materiale de proastă calitate. Am intrat pentru prima dată într-un astfel de bloc comunist și m-am îngrozit încă de la ușa murdară, plină de zgârieturi, făcută dintr-un metal ieftin. Ascensorul – o oroare, ți-era frică să te urci în el. Îți făcea impresia că aceast oraș, chipurile capitală eurpeană, era undeva prin Siberia, pierdut de lume.
Dar satele românești, cum vi se pare că arată acum?
Îmi plăceau locuințele țărănești simple, albe, cu prispă de lemn dat cu baiț, acoperiș din șindrilă, văruite în fiecare primăvară, de Paște. Acelea erau frumoase, dar ceea ce s-a construit în timpul lui Ceaușescu în zona rurală nu are legătură cu tradiția, nu mai au nici prispă și sunt de prost gust – culori stridente, închise (să nu se murdărească, să iasă în evidență). Bineînțeles, înainte erau frumoase și casele de la țară ale celor înstăriți. Îmi aduc aminte de casa de la Câmpina, unde se retrăsese bunicul meu, generalul Grădișteanu, după plecarea din armată. Gândindu-mă la stil, cred că fusese construită pe la 1850. Acolo mi-am petrecut vacanțele de la 4-5 ani până la 12 ani, când am plecat din nou în Franța, și a fost casa care mi-a mers la inimă cel mai mult. Avea o livadă bogată, în care nici nu se tăiau crengile, de unde luam vișine, prune, coacăze… era un nuc uriaș în colțul casei – într-un cuvând un paradis pentru copii. Șase hectare de livezi și grădini până în malul Prahovei. Casa a fost dărâmată cu câțiva ani în urmă, se construiește altceva în loc.
Erau apreciați constructorii, arhitecții în perioada interbelică?
Sigur că da, erau destul de cunoscuți în epocă. Cu Emil Prager eram și înrudit prin alianță. Dar și constructorii de nivel mediu erau respectați, bineînțeles dacă erau buni meseriași. Țin minte că la Sinaia, unde am locuit câțiva ani, familia mea avea legături destul de strânse cu o familie Bortnovski, provenită din imigranți polonezi. Bătrânul Bortnovski era antreprenor și un bun meseriaș, care și-a câștigat traiul construind vile în Sinaia. Multe case sunt făcute de el, unele mai moderne stilistic decât Palatul Peleș. Trăind acolo,vedeam că persoanele care lucrau pentru palat mai construiau și pentru cei care voiau să-și facă o vilă. Chiar și arhitectul-șef al Peleșului, Karel Liman – un ceh, și-a făcut o casă pe strada Vârful cu Dor. Mi-a rămas la suflet și Sinaia, pentru că am trăit acolo în acei ani în care te deschizi spre lume, cam între 8 și 12 ani. Vara urcam pe toate piscurile din zonă – Ialomicioara, Omul, Caraiman…