Interviu cu Prof. Dr. Arh. Ana-Maria Dabija, Prorector al Universității de Arhitectură și Urbanism ”Ion Mincu”.
Am invitat-o pe doamna Ana-Maria Dabija să ne acorde acest interviu
cu premiza că, acolo unde vedem un acoperiș nereușit, cineva nu și-a
îndeplinit atribuțiile sau, din contră, și le-a depășit, de fiecare dată
neținând cont de părerea celorlalți. ..
Interviu cu Prof. Dr. Arh. Ana-Maria Dabija, Prorector al Universității de Arhitectură și Urbanism ”Ion Mincu”.
Am invitat-o pe doamna Ana-Maria Dabija să ne acorde acest interviu
cu premiza că, acolo unde vedem un acoperiș nereușit, cineva nu și-a
îndeplinit atribuțiile sau, din contră, și le-a depășit, de fiecare dată
neținând cont de părerea celorlalți. ..
Interviu cu Prof. Dr. Arh. Ana-Maria Dabija, Prorector al Universității de Arhitectură și Urbanism ”Ion Mincu”
Ce așteptări are arhitectul de la un executant, de la montatorul de pe șantier? Există aici o barieră de comunicare?
Eu cred că într-un proiect lucrează o echipă foarte largă, iar arhitectul nu este niciodată singur, ci întotdeauna în parteneriat cu ceilalți. Sigur, chiar etimologic vorbind, arhitectul ar trebui să fie cel care stăpânește principiile (”arché-tekton”), dar aceasta nu înseamnă că se pricepe la tot, ci că trebuie să aibă dialog cu toți partenerii, inclusiv pe șantier. N-ar trebui să existe o problemă de comunicare, tind să cred că este mai degrabă o boală a noastră, a românilor, care nu ține doar de acest domeniu. În general, pentru ca o casă să iasă bine este nevoie de aportul tuturor, de la proiectant la beneficiar. Arhitectul, care coordonează toată echipa de proiectanți (structuriști, instalații etc.), dacă nu are un dialog cu constructorul, există probabilitatea destul de mare să nu obțină ce și-a propus. Când eram studentă, un profesor deosebit, marele inginer Dan Ionescu, care ne preda cursul de rezistență, ne spunea o vorbă care circula în lumea noastră, a arhitecților și inginerilor: ”Inginerul știe tot și nimic mai mult, iar arhitectul nu știe nimic, dar câte și mai câte…”. Cam acolo suntem, trebuie să știi că nu știi tot, că trebuie să ai dialog cu cel care pe domeniul lui îngust știe foarte bine. Nimeni nu le știe pe toate, poate nici nu trebuie, mai ales în societatea actuală care este foarte specializată.
Sunt mulți executanți care se pretind atotcunoscători…
Da, și chiar îmi este teamă să lucrez cu ei. Știu să monteze și pardoseli, și învelitori, și fațade, și gips-carton, și tâmplărie. În consecință, n-ar trebui să ne mai mirăm de ce toate încep să se strice. Se califică la locul de muncă, văd pe alții făcând și li se pare că nu este atât de complicat. Când ești specializat într-un domeniu anume, știi sistemul integral; pe piață există sisteme bine puse la punct, pe care puțini le cunosc. Mai mult, sunt specificații diferite de la o firmă la alta, chiar dacă principiile sunt similare. Un montator adevărat de gips-carton știe lucruri care nu sunt la îndemâna oricărui muncitor care a lucrat câte ceva pe șantier. În acest sens, trebuie să existe o colaborare strânsă și între serviciul tehnic al producătorului respectiv și arhitect.
Aveți informații suficiente din partea producătorilor?
Am participat, alături de studenți și arhitecți, la multe prezentări de sisteme, aparținând unor firme mari care au venit inclusiv la Universitatea de Arhitectură. Este bine că fiecare dintre producători insistă inițial pe înțelegerea unor principii, și abia apoi pe produsul concret sau pe brand. Odată înțelese principiile, se poate opta pentru diverse variante ale diverșilor producători, dar trebuie să știm ce să căutăm, având la dispoziție informația tehnică a producătorilor. Abia atunci începe să se contureze o colaborare, apar detaliile proprii unei case, având informația specializată, într-o discuție cu specialistul pe o temă concretă. În momentul în care îți refuzi această șansă de a înțelege mai bine și de a alege, împreună cu cineva care cunoaște foarte bine sistemul, de fapt ai refuzat casei o calitate.
Revin la montatori și vă întreb: ce vă deranjează la ei, atunci când se întâmplă?
Improvizația, care duce la defecte majore, deși pare tot o chestie autohtonă. Dacă n-ai un anumit tip de șurub, nu-i nimic, punem de alt tip sau o sârmă. Daca se potrivește, mergem mai departe. Eu chiar am un curs de greșeli în proiectare, execuție, exploatare. La noi încă mai contează prețul cel mai mic și viteza de execuție. Ambele pot genera probleme mari, cu costuri de reparare mari. M-am uitat recent pe fotografiile unui acoperiș, prin care curgea apa în pod. Învelitoarea din tablă era practic ciuruită din cauză că montatorul prinsese șuruburile după cum îi venisere la îndemână, în unele locuri se răzgândise (după ce a dat gaură în tablă, bineînțeles) și umpluse gaura cu ”sfântul” silicon. În plus, tabla ondulată era deformată, de la pași… Se micșorează prețul pentru obținerea lucrării, dar se scade apoi și calitatea la execuție, pe toate etapele. Și am mai observat un lucru, care ne afectează: echipele de muncitori nu se ajută între ele, uneori chiar strică ce au făcut cei dinainte, fără să se gândească la faptul că lucrarea aceea va trebui refăcută.
Orice s-ar spune, însă, comunicarea cu executanții face ca unele greșeli să poată fi eliminate. Sunt unii care nu înțeleg proiectul; sunt alții care, crezând că știu mai bine decât tine (că doar au ”școala vieții”), doar mimează că îți urmează proiectul și o fac prost astfel încât să îți demonstreze că au dreptate. Dar încercarea de a-l lămuri de ce vrei un anumit lucru și a-l face părtaș duce în cele din urmă la colaborare. Pe bucățica lui, executantul autentic, meșterul în sensul cel mai adevărat al cuvântului, este mai priceput ca arhitectul (nu este obligatoriu ca arhitectul să deseneze un falț, de pildă) și din această colaborare poate să iasă ceva chiar mai bun decât ai prevăzut.”Dumnezeu e în detalii” – e un aforism al unui mare arhitect, Mies van der Rohe. Dar trebuie să îl faci pe celălalt să înțeleagă ce vrei, cu respect.
Se poate spune că beneficiarul român este mai educat decât cu 20 de ani în urmă?
El este beneficiarul nu doar al casei, ci în primul rând al ideii arhitectului. De multe ori el păcătuiește făcând echipă doar cu constructorul, iar arhitectul află ultimul ce are de gând, eventual după ce schimbarea a fost deja pusă în practică.
Nu s-a schimbat foarte mult. Îmi amintesc de acum 20 de ani, în zona Primăverii din București, casele se placau cu granit, lipit cu mortar. În scurtă vreme placajele s-au pătat de lapte de ciment prelins printre rosturi. Și acum se mutilează case cu tot felul de finisaje, așa cum vedem pe marile bulevarde: fiecare a placat parterul pe care l-a închiriat cu ce a considerat că poate fi mai strident și mai diferit de vecin. Observăm cu greu, sub straturi de vopsea roz, ancadramente de piatră prelucrată și ornamente valoroase din Bucureștiul istoric. Au venit în România marii producători de sisteme, marii jucători de pe piața construcțiilor, dar clienții lor sunt în fond firmele de execuție, care nu toate sunt bine intenționate. Sunt și aici mulți impostori, care pun rău în operă produse foarte bune, cu probleme mari asupra imaginii producătorilor respectivi, care au fost nevoiți să facă o selecție severă a executanților.
Aveți preferințe pentru un anumit tip de învelitoare?
Fiecare învelitoare are domeniul ei de utilizare. Nu pot spune că e mai bună țigla decât tabla, sau o terasă hidroizolată decât o șarpantă. Este important doar să fie bine gândită și bine pusă în operă. Aș adăuga și bine întreținută, pentru că acesta este unul dintre păcatele noastre, în ciuda reglementărilor destul de clare pe care le avem. Nu prea am auzit pe cineva că se duce pe o terasă să inspecteze dacă au apărut probleme, dacă au crescut buruienile sau și-a făcut păsările cuib, dacă sunt toate dispozitivele la locul lor. Avem și în România normativ de urmărire în timp a lucrării, dar nu este clar ce se întâmplă dacă nu respecți aceste reglementări.
Are acoperișul nevoie de un sistem complet de învelitoare?
Desigur, iar lipsa accesoriilor face parte din categoria ieftinirii fără sens. Producătorii ne propun întregul sistem, nu doar țiglele de câmp. Se renunță la accesorii și se merge iarăși pe improvizație, cu efecte asupra calității și esteticii. Bineînțeles, un sistem complet este mai scump, dar accesoriile sunt cele care asigură buna funcționare și implicit prelungesc durata de viață a acoperișului. Când vorbim de locuințe, faptul că nu se cere prin legislație verificarea proiectului până la nivel de detaliu duce la multe probleme. Se execută casa doar pe baza verificării autorizației de construcție, că ”doar știe constructorul cum să facă”! Am verificat un proiect de locuință unifamilială, parter și etaj, la care am avut surpriza că arhitectul nu a prevăzut burlane, considerând că arată rău pe fațadă. Ideea este că, dacă nu le desenăm noi, arhitecții, vor veni alții care le vor pune unde o să le convină, fără să mai țină seama de cum arată.
Vedem proiecte vechi, în care se menționau toate detaliile, până și numărul de cuie…
Atunci se verifica totul, dar aceasta și din cauză că cele mai multe detalii se executau artizanal, spre deosebire de acum, când există sisteme care pot fi cumpărate integral. Și din nou vorbim despre timp și bani. Când este vorba de bani publici, nu se poate cere un anumit sistem, pentru că se pune o barieră în calea liberei circulații a mărfurilor. Arhitectul dă niște detalii ale sistemului, fără a nominaliza acel sistem pe care îl cunoaște ca foarte bun. Problema este că, ulterior, cel mai mic preț are o pondere foarte mare, deci bunele intenții se pierd pe undeva. Iar ca să construiești după metodele de acum 100 de ani… atunci lua timp mai mult să se construiască o clădire, iar detaliile erau realizate cu atenție și responsabilitate. Ca să revenim la acele metode, ar fi și scump, nici nu mai există meseriași care să lucreze și nu este totdeauna recomandat, pentru că între timp au apărut sisteme concepute chiar pentru a funcționa mai bine.
Ce se poate face cu multitudinea de edificii publice care suferă?
Unele dintre ele primesc bani de la stat, de la ministerele care le dețin, dar fondurile necesare sunt totdeauna greu de estimat. Se face un deviz la un moment dat, iar lucrările încep, de pildă, peste 2 ani, când prețurile nu vor mai fi aceleași, ci totdeauna mai mari. La o expertiză inițială faci o evaluare, dar apoi constați că lucrurile sunt mult mai dramatice, că trebuie să cheltuiești banii pe acele lucruri care țin de siguranță, de consolidare. La clădirile vechi, când decopertezi, de cele mai multe ori lucrurile stau mult mai rău decât ai prevăzut.
Pot fi acoperite clădirile vechi cu acoperișuri moderne?
Dacă este o zonă istorică sau zonă protejată, clădire istorică sau monument, ne dorim să păstrăm cât mai mult din ceea ce a fost. La acoperișuri, cei mai mulți arhitecți își doresc să mențină în cadrul renovării același tip de învelitoare. Este bine să tragi linie undeva și să spui: ”aceasta este moștenirea pe care o avem și trebuie să o ducem mai departe, cu acele tehnici și materiale cu care au fost făcute prima dată”. Dacă nu se poate, desigur apelăm la o variantă modernă, cu un aspect cât mai apropiat. Uneori distonează să pui un acoperiș ”scos din cutie” pe o casă veche, însă există și țigle antichizate, desigur mai scumpe, sau alte produse care să mențină imaginea generală a casei. Dar acolo unde se poate, trebuie să se apeleze la materialul și tehnica originale. Pe acest subiect, am un exemplu din Japonia, o țară recunoscută pentru dezvoltarea tehnologică, dar unde tradiția se respectă cu sfințenie: există un templu, Marele Altar din Ise, datând de acum 1.300 de ani. Fiind o țară cu risc seismic major s-a decis atunci, la început, ca la fiecare 20 de ani altarul să se demoleze și să se reconstruiască unul nou, pe un amplasament decis de atunci. Ca urmare, pentru a se asigura continuitatea, aici sunt de fapt două altare, unul în care se oficiază și celălalt în construcție. Totul se face cu aceleași materiale și aceeași tehnică de acum 1.300 de ani, într-o țară care numai de tehnologie nu duce lipsă. În felul acesta apare întrebarea: altarele acestea sunt vechi sau noi? Cred că ar trebui să învățăm ceva de aici.