Aradul este și în zilele noastre un centru economic, cultural,
demografic important, dar vizitându-l nu putem să nu remarcăm
dezvoltarea spectaculoasă petrecută până la mijlocul secolului trecut,
cu precădere în secolul al XIX-lea, când acest oraș devenea una dintre
”perlele” coroanei imperiale habsburgice și apoi una dintre cele mai
importante zone economice ale României interbelice.Aradul este și în zilele noastre un centru economic, cultural,
demografic important, dar vizitându-l nu putem să nu remarcăm
dezvoltarea spectaculoasă petrecută până la mijlocul secolului trecut,
cu precădere în secolul al XIX-lea, când acest oraș devenea una dintre
”perlele” coroanei imperiale habsburgice și apoi una dintre cele mai
importante zone economice ale României interbelice.
Aradul este și în zilele noastre un centru economic, cultural, demografic important, dar vizitându-l nu putem să nu remarcăm dezvoltarea spectaculoasă petrecută până la mijlocul secolului trecut, cu precădere în secolul al XIX-lea, când acest oraș devenea una dintre ”perlele” coroanei imperiale habsburgice și apoi una dintre cele mai importante zone economice ale României interbelice. Din aceste epoci ne putem bucura încă de ceea ce a rămas reprezentativ pentru Arad, arhitectura neoclasică, barocă, eclectică sau Secession, pusă în slujba unor proiecte private, culturale, spirituale și de învățământ cu totul particulare în spațiul românesc.
Orașul de pe cursul inferior al Mureșului, cu o istorie foarte bogată în ultimul mileniu, de la prima atestare documentară (anul 1028), a fost menționat în ”Cronica pictată de la Viena” ca oraș al Regatului Ungariei, a fost cucerit de turci în două rânduri, eliberat în 1599 de Mihai Viteazul, trecut sub dominația habsburgică în 1687. Din acest moment devine o miză pentru noul stăpânitor care construiește aici în perioada 1765-1783 o cetate mare în stil Vauban, la inițiativa Mariei Tereza. Din 1834, este ”oraș liber regesc”, ceea ce catalizează avântul economic al urbei. Breslele meșteșugărești capătă o importanță deosebită în timp, începând cu 1702, când se înființează breasla cojocarilor, prefigurând o dezvoltare industrială ulterioară spectaculoasă, cu multe inițiative în premieră pe plan național și chiar regional: prima bancă de economii și credite de pe actualul teritoru al României (1840), prima fabrică de automobile de pe actualul teritorul al României și Ungariei (1909 – fabrica Marta, sub licență Westinghouse), serviciul public de tramvaie cu cai apărut încă de la 1869, prima linie ferată electrică din Estul Europei (a opta din lume) spre Podgoria, o localitate din apropiere. După unificare, iau naștere uzina Astra (prin fuziunea fabricii de automobile cu fabrica de vagoane Weitzer), fabrici de mobilă, textile, becuri, zahăr, lacuri și vopsele, astfel că în 1937 Aradul era recunoscut ca cel mai mare centru economic al Transilvaniei. Viața culturală, care justifică apariția atâtor edificii dedicate, este impresionantă: aici concertează Franz Liszt (1846) și Johann Strauss fiul (1847), iar în secolul trecut George Enescu (1922) și Béla Bartók (1924). În 1817 se construise primul teatru de zidărie din România, din generozitatea unui membru al comunității evreiești, în 1833 ia naștere Arader Musik, al șaselea conservator muzical european, iar în 1890 apare Societatea Filarmonică din Arad. În 1868, trupa lui Mihail Pascaly dădea reprezentații, avându-l ca sufleur pe Mihai Eminescu. Din 1812 există prima școală pedagogică românească din Transilvania, ”Preparandia” lui Dimitrie Țichindeal. Merită spus și că aici s-a desfășurat primul meci oficial de fotbal din Ardeal, la 1899, ca și primul campionat național de canotaj din România, existând un club încă din 1890.
Iată așadar contextul în care au apărut o serie de bijuterii de arhitectură, care și astăzi impresionează, fiind declarate monumente istorice sau de arhitectură, deși unele dintre ele sunt neîntreținute (chiar în paragină) sau năpădite de reclame țipătoare, care nu ne mai permit să le vedem valoroasele fațade. Din fericire, multe dintre ele au beneficiat de renovări de-a lungul timpului, inclusiv în perioada comunistă, fapt care le-a prelungit existența; acoperișurile au fost realizate fiecare în funcție de stilul abordat (în general țiglă ceramică și tablă de zinc, oțel sau mai rar cupru), de tradițiile numeroaselor comunități care au trăit aici: români, maghiar, șvabi, sârbi, evrei, macedo-români. Încercăm să vă supunem atenției câteva dintre aceste clădiri, în speranța că veți include Aradul pe harta specială a locurilor ce merită văzute pentru construcțiile lor.
Inedită în cadrul ortodoxismului prin stilul ei baroc, Catedrala „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” este un monument de arhitectură construit între anii 1862 și 1865. Arhitect a fost Anton Ziegler, originar din Arad, iar fondurile necesare ridicării lăcașului de cult au venit de la două familii bogate de aromâni, Mocioni și Sina, care aveau un cuvânt greu de spus în politica și economia zonei, chiar a Imperiului Habsburgic din acele vremuri. Turnurile care se ridică pe fațadă, dotate cu orologii, au fost supraînălțate totuși din 1904 prin realizarea unei învelitori spectaculoase, din cupru aurit, la care a fost adăugat și un paratrăznet. Până recent, biserica a servit drept catedrală a Episcopiei Aradului (unde a fost episcop și fostul patriarh Teoctist), rolul acesta fiind preluat de Catedrala Sfânta Treime în 2009. Lucrări de renovare și reparații s-au făcut constant, ultima oară în 1992 și 2003, datorită acestora putând vedea niște acoperișuri și ziduri foarte bine conservate, ba chiar cu adăugiri fericite, precum cele trei mozaicuri de pe fațada principală (montate în 1991).
Palatul Administrativ este o clădire declarată monument istoric ce adăpostește Primăria Municipiului Arad. Proiectul propus de arhitectul Ödön Lechner (numit și ”Gaudi al maghiarilor”) era ceva mai amplu, dar s-a optat pentru o reducere a bugetului, în perioadă de criză. Este construită între 1872 și 1875 în stil eclectic, cu elemente neorenascentiste și clasiciste și are un concept foarte apropiat de cel al primăriilor din Evul Mediu și începutul epocii moderne, din spațiul flamand: plan general în formă de “U”, un turn central cu orologiu (înalt de 54 m). Această construcție monumentală, cu circa 90 de încăperi, a schimbat radical aspectul pieței centrale a Aradului, drept pentru care zona a început să fie percepută ca un ”Corso” al protipendadei, foarte prosperă în acea epocă. Adăugiri s-au făcut în timp, și merită menționate vitraliile realizate în urmă cu circa 4 decenii de artistul plastic Sever Frențiu. Orologiul elvețian datează din 1878 și inițial suna cu ajutorul unui clopot; în prezent însă, cântă la oră fixă imnul Uniunii Europene: ”Oda bucuriei” de Beethoven!
Palatul Cultural a fost ridicat între anii 1911-1913 și etalează o mare varietate de stiluri: o faţadă neoclasică, având un fronton sprijinit pe coloane în stil corintic, peste care se ridică un turn masiv. Aripile laterale sunt dominate de elemente renascentiste, iar latura dinspre parc de goticul Castelului de la Hunedoara. În interior există o impresionantă sală de concerte, drept pentru care aici funcționează și Filarmonica de Stat din Arad. Au concertat în această sală George Enescu (în mai multe rânduri), tenorul Traian Grozăvescu, Richard Strauss şi Béla Bartók. În clădire mai există Muzeul Județean și alte instituții, așa cum s-a dorit de fapt atunci când a fost proiectat de arhitectul Ludovic Szántay.
Palatul Neumann a aparținut familiei de industriași cu același nume, care au finanțat construirea lui în anii 1891-1892 – se poate vedea deasupra fațadei clădirii blazonul acestei familii înnobilate de Împăratul Franz Ioseph, deosebit de bogate datorită comerțului cu alcool, făină și textile. A fost proiectată în stil eclectic de Emil Tabacovici, incluzând și o sală de bal, care ulterior a devenit una dintre aulele Universității de Vest ”Vasile Goldiș”.
Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ activează într-una dintre cele mai impresionante clădiri ale Aradului, ridicată cu acest scop între 1872 şi 1874 – an în care au avut loc şi prima reprezentaţie, la care a participat inclusiv Împăratul Franz Joseph, însoțit de prinți. Edificiul în stil neoclasic a fost construit cu ajutorul unui credit al primăriei, sub coordonarea arhitectului Antoniu Czigler, dar forma actuală este rezultatul a numeroase intervenții. Inițial, sala avea 1.250 de locuri (pe 3 etaje, cu galerie, balcon la etajul al treilea şi 92 de loji, plus… locuri în picioare). În clădire mai existau însă și locuinţe, magazine şi un restaurant, spre nemulțumirea multora care voiau să existe aici doar teatru. În 1883, clădirea a fost incendiată din cauza gazului folosit pentru iluminare, drept pentru care a fost refăcută, folosindu-se ce mai rămăsese din vechea construcție. Un alt incendiu devastator s-a petrecut în 1957, la scurt timp după o renovare. Forma de azi și fațada sunt rezultatul acestei ultime reconstrucții finalizate în 1960, care a eliminat celelalte destinații ale clădirii și a inclus un fronton cu basorelief având ca temă ”Construcția socialismului”.
Turnul de apă a fost inaugurat în 1896, în vecinătatea cazărmii pompierilor și era una dintre clădirile cele mai înalte ale oraşului (38 de metri). A fost proiectat de Miklós Ybl, un arhitect foarte influent pe plan european în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea (a semnat și Opera din Budapesta). Turnul are aspectul unui donjon medieval, iar în partea superioară are un bazin de apă destinat aprovizionării orașului. Deși o lucrare cu rol utilitar, nu lipsesc elementele decorative: cărămida ornamentală folosită pentru exterior, balustrade din piatră și fier forjat. A fost folosit cu această destinație până în 1956, în prezent fiind amenajat ca muzeu.
În Parcul Reconcilierii pot fi văzute două monumente având ca temă Revoluția de la 1848, ansamblu cu o poveste interesantă. Statuia Libertății a fost inaugurată în 1890 pentru a comemora execuția ”Celor 13 de la Arad”, ofițeri de diverse etnii ai armatei imperiale habsburgice care s-au revoltat la 1848 alăturându-se mișcării revoluționare a lui Lajos Kossuth. Având o motivație controversată, dat fiind faptul că cei 13 ofițeri au luptat inclusiv împotriva românilor lui Avram Iancu, monumentul a fost demontat în 1925, pentru ca în 2004 să fie reamplasat și redezvelit într-un parc ”al reconcilierii româno-maghiare”. În același an era inaugurat tot aici Monumentul Eroilor Pașoptiști, un arc de triumf al sculptorului român Ioan Bolborea (autorul, printre altele, și al ”Căruței cu Paiațe” din fața Teatrului Național din București), cu basoreliefuri din bronz care aduc un mesaj reconciliant, european, în care sunt implicați atât pașoptiștii români, cât și cei maghiari.