”Balcicul și Branul sunt casele mele de vis, inima mea”, spunea Regina Maria, cea care și-a pus în mod incontestabil amprenta asupra acestor două locuri fascinante, transformându-le pentru a rămâne posterității drept mărturii ale unor vremuri în care se crea și se gândea arhitectura ca un nou început, dar având la bază o serie de realități istorice care nu trebuiau contestate sau îndepărtate, ci integrate.
”Balcicul și Branul sunt casele mele de vis, inima mea”, spunea Regina Maria, cea care și-a pus în mod incontestabil amprenta asupra acestor două locuri fascinante, transformându-le pentru a rămâne posterității drept mărturii ale unor vremuri în care se crea și se gândea arhitectura ca un nou început, dar având la bază o serie de realități istorice care nu trebuiau contestate sau îndepărtate, ci integrate.
”Balcicul și Branul sunt casele mele de vis, inima mea”,
spunea Regina Maria, cea care și-a pus în mod incontestabil amprenta
asupra acestor două locuri fascinante, transformându-le pentru a rămâne
posterității drept mărturii ale unor vremuri în care se crea și se gândea
arhitectura ca un nou început, dar având la bază o serie de realități istorice
care nu trebuiau contestate sau îndepărtate, ci integrate. Vom vorbi aici
despre Balcic, orașul bulgăresc de pe țărmul Mării Negre devenit în prezent un
magnet pentru turiștii români (dar și străini) care ajung pe litoralul țării de
la sud de noi.
Boema interbelică și anturajul reginei
Balcicul ajunsese în perioada
interbelică, după anexarea Cadrilaterului (Dobrogea de Sud) la Regatul României,
un oraș dinamic din perspectivă urbanistică și cu un specific anume: era căutat
de ”crema” culturală și artistică românească. Primaria îi împroprietărea pe cei
care veneau aici și își construiau case (mai ales artiși plastici) – nu se
poate nega faptul că era vorba și de o politică de atragere a românilor în
scopul schimbării structurii etnice, care la acel moment era dominată de
elementul turco-tătar, consecință a celor 500 de ani de stăpânire otomană. Cert
este că întreaga boemă bucureșteană era vara la Balcic, de la pictorii
Petrașcu, Tonitza, Grigorescu, Dărăscu, Pallady sau Ressu, la arhitecți
renumiți care aveau mult de lucru, muzicieni ca Mihail Jora și oameni de litere
de primă importanță care veneau să conferențieze la Universitatea Liberă
”Coasta de Argint” – Nae Ionescu, Ion Marin Sadoveanu, Cezar Petrescu, Pamfil
Șeicaru, Ion Pillat, Jean Bart, Tudor Vianu, Gala Galaction, Nicolae Iorga. Se
putea vizita la Balcic primul muzeu al Dobrogei și se putea citi o revistă a
universității menționate. Se pare că și Lucian Blaga a solicitat primăriei un
teren în 1931 pentru a-și construi o casă de vacanță, cerere cu rezoluție necunoscută.
Dar deschizătorul de drumuri, cu
influență reală pentru ceea ce a devenit acest oraș, a fost Regina Maria.
Vizitând locul în 1915, 1921 și din nou în 1924, la sugestia pictorului Alexandru
Satmari, regina s-a îndrăgostit treptat de ”Orașul Alb”, nume datorat
versanților de calcar dimprejur (de fapt întreaga zonă era supranumită ”Coasta
de Argint”, din același motiv). Consecința a fost că în anul următor a început
construcția noii reședințe regale de vară, a domeniului de la Balcic, dezvoltat
treptat, cu construcții și grădini care au devenit faimoase în epocă, până în
zilele noastre. A fost ales un teren cu un relief variat și cu izvoare carstice
pe care funcționau atunci niște mori turcești, ulterior transformate în clădiri
administrative. În fond, scara la care s-a construit a fost mult mai
mare, în jurul domeniului regal fiind ridicate în total circa 130 de vile,
aparținând unor artiști, jurnaliști și industriași care erau încântați să intre
în anturajul reginei.
Repere istorice
Cu siguranță, locul atrăgea și
datorită istoriei sale. Povestea lui începe prin secolul al VI-lea î. Hr., când
grecii ionieni își stabilesc aici o primă colonie, denumită inițial Krunoi,
apoi Dionysopolis, după numele zeului vinului și al petrecerilor. Cetatea este
importantă pentru noi, românii, deoarece, din ”inscripția de la Dionysopolis”,
aflăm de Akornion, binefăcător al orașului și ambasador la regele dac
Burebista, se pare chiar sol al acestuia la generalul roman Pompei. În acea
perioadă, Imperiul Roman stăpânea regiunea, cu toate revoltele grecilor,
sciților și geților care îl locuiau. Din epoca romană ne-a rămas și legenda
conform căreia însuși poetul Ovidiu, exilat la Tomis, ar fi fost impresionat de
cetate: ”O! Oraș de pietre albe, te salut pentru frumusețea
ta nemaivăzută!”.
Trebuie
remarcat faptul că Dionysopolis a evoluat alături de Dobrogea, în
integralitatea ei, cea mai mare parte a istoriei, abia în secolul al XIX-lea
acest teritoriu fiind împărțit de o graniță. Fie că a fost vorba de romani,
care statuaseră aici provincia Moesia Inferior, iar apoi Scytia Minor, fie că
au fost bizantinii sau bulgarii cei care și-au disputat-o, ori otomanii cei
care au stăpânit-o de la sfârșitul secolului al XIV-lea (cu o pauză de câteva
decenii, în care a aparținut Valahiei lui Mircea cel Bătrân), cetatea devenită orașul
Balcic de azi a avut o istorie legată de cea a Dobrogei, până la gurile
Dunării. Iată de ce găsim, în epoci diferite, schimbări similare în structura
etnică, în obiceiurile locuitorilor și, în consecință, în felul cum construiau.
Când românii au venit aici ca noi administratori, în urma succesului
surprinzător din Al Doilea Război Balcanic (1913), au văzut un oraș care, cu
execepția celor câteva ultime decenii în care făcuse parte din Principatul
Autonom al Bulgariei (și din 1906 al Bulgariei independente), evoluase după
normele și obiceiurile otomane timp de sute de ani. Acum un secol, Balcicul era un mic
port pentru cereale, cu doar câteva clădiri în stil european, dar cu multe case
specifice civilizației otomane, respectiv 5 geamii cu turnurile aferente. Aceste
aspecte sunt importante pentru a înțelege modul în care era perceput locul în
perioada interbelică și alegerile făcute de arhitecți, de Regina Maria, în
privința manierei de a construi.
Păstrarea tradițiilor orientale
Regăsim la
domeniu amenajat sub patronajul Coroanei României o arhitectură balcanică
tipică, de la sud de Dunăre, cu influențe din lumea islamică (în special
otomană, pe alocuri maură) și, desigur, mediteraneeană. Acoperișurile cu pantă
mică și olane, minaretul integrat în construcția principalului corp de clădire,
utilizarea din plin a calcarului autohton se încadrează perfect în peisajul de
coastă accidentat, în vechiul oraș cu puternice tradiții orientale. Nu s-a
intenționat deloc ”românizarea” prin constucții în stil neobrâncovenesc, așa
cum era moda acelor ani în tot restul României, sau ”occidentalizarea” după
vreo tendință istoristă ori neoromantică, arătându-se un respect deosebit
pentru istoria și specificul unic al orașului multietnic. Cele câteva
intervenții de influență creștină sau europeană au fost făcute cu discreție și
raportate tot la spațiul sud-dunărean (inscripții în slavonă, referințe
simbolistice grecești). Una dintre ideile de bază a fost realizarea unei
cromatici specifice, în care albul stâncilor de calcar să fie punctat de roșul
olanelor de acoperiș și de verdele vegetației abundente pe timpul verii. Regina
a cerut explicit noilor proprietari și arhitecților care au sosit aici (câteva nume
de arhitecți: Emil Guneș, Duiliu Marcu, Paul Smărăndescu, Henrietta
Delavrancea-Gibory) să afecteze cât mai puțin peisajul și mediul, prin edificiile lor.
Este unul
dintre motivele pentru care Regina Maria era iubită la Balcic (i se spunea cu
respect ”Sultana”), iar această afecțiune a fost răsplătită din plin, ea
transformând acest loc de refugiu, la un moment dat din cauza neînțelegerilor
cu fiul său, Carol al II-lea, într-unul de referință pentru viața ei personală.
Îîn 1933, când își întocmește testamentul, cere ca, după moarte, corpul să îi
fie îngropat la Curtea de Argeș, conform uzanței familiei regale, dar inima să
îi fie depusă în Stella Maris, capela construită aici. Ceea ce s-a și întâmplat
cinci ani mai târziu, când inima defunctei regine a fost adusă la Balcic,
într-o casetă de argint, care la rândul ei era închisă într-o casetă de aur înclustată
cu pietre prețioase. Inima a rămas aici doar doi ani, deoarece în 1940 Cadrilaterul
a revenit Bulgariei și domeniul a fost evacuat, iar caseta de argint dusă la
Bran, apoi la Muzeul Național de Istorie din București și… iată o altă
poveste, care se pare că încă nu s-a sfârșit.
O amprentă de neșters
Construcțiile și amenajarea parcului au fost realizate
în cea mai mare parte în anii 1924 – 1927, dar au fost finalizate efectiv abia
în 1936. Proiectele au fost realizate de arhitecți și contructori italieni, pentru
clădiri, și de designerul peisagist elvețian Jules Jany, pentru grădini. Principala clădire
este ”Castelul”, în fond o vilă mai mare locuită de regină și suita sa, numită
sugestiv ”Cuibul singuratic” (”Tenha Juvah” în limba turcă). Se remarcă prin
turnul său ca un minaret, prin terasele generoase, în consolă, cu vedere la
mare, acoperișul mediteraneean cu streșini largi, tâmplăria băițuită și
combinația echilibrată de piatră și var a fațadelor. În interior se mai pot
vedea câteva piese de mobilier de inspirație rustică sau brâncovenească, și,
foarte interesant, baia cu toate facilitățile la nivelul anilor 1930. În
general, se poate vorbi mai degrabă de simplitate, de la șemineul aproape
rustic la piatra șlefuită grosier, singura excepție putând fi considerată baia,
ce-i drept placată cu marmură și deosebit de elegantă.
Capela de
piatră în stil bizantin Stella Maris, unde s-a odihnit inima Mariei până în
1940, a fost ridicată în 1929, după planului unui anume arhitect Roghabihab. Se spune că de fapt este
vorba despre o replică a Capelei Sfântului Iacob din Trikomo – Cipru, un lăcaș
de cult de secol XV vizitat de regină în timpul unei călătorii.
Ansamblul cuprinde și alte clădiri, pentru toți cei care
făceau parte din familia și suita reginei și pentru a asigura toate
facilitățile necesare: Vila „Mavi Dalga“ (Casa pentru oaspeţi), pavilionul
administraţiei, pavilionul de odihnă, pavilionul principesei Ileana şi al
principelui Nicolae, pavilionul „Izbânda“, „Ciuperca“, „Lingerie“, „Cara Dalga“,
ghereta santinelei sau studioul principesei Ileana.
Datorită climei
blânde, în Balcic cresc relativ în siguranță smochini, magnolii, cactuși și
alte plante subtropicale, aici fiind înființată ulterior, când proprietatea a
revenit statului bulgar, și cea mai mare grădină de cactuși din sud-estul
Europei, respectiv o grădină botanică deosebit de bogată. Dar structura și
conceptul aparțin perioadei interbelice, astfel încât putem regăsi câteva
elemente peisagistice originale, precum zona care trimite la celebrul labirint
cretan (materialele de construcție fiind aduse, se pare, chiar din Insula Creta),
respectiv o zonă pavată cu piatră din Maroc (Grădina lui Allah).
Toată această ambianță balcanică și orientală ne
fac să reflectăm asupra originii și istoriei românilor, asupra felului în care
am conviețuit sute de ani alături de bulgari, turci, tătari, greci etc. și,
desigur, a felului în care ne-am construit casele, deseori învățând unii de la
alții. Putem merge un pic mai departe cu gândul, știind că Maria a fost o
simpatizantă a credinței Baha’i, ceea ce poate sugera o încercare de
alăturare și chiar de sinteză culturală, dacă nu religioasă. Domeniul de la Balcic poate fi considerat cel
puțin o sinteză balcanică și în același timp oglinda unei părți din civilizația
românească – iată un lucru pe care Regina Maria l-a înțeles din plin, deși era
de cu totul altă origine, prin naștere (sau tocmai de aceea). Așa cum știm, ea
s-a considerat o româncă autentică prin adopție și a iubit fără rețineri aceste
locuri, cu toți locuitorii lor. Iar afecțiunea a reușit să capete un aspect mai
concret prin aceste construcții care, oricât de simple ar părea, spun foarte
mult despre români, chiar dacă se află dincolo de gr