De curând mi s-a propus să scriu pentru o revistă
americană un articol despre… acoperișurile din România. ”Challenging!”, mi-am
zis. Și pe măsură ce scriam, realizam că nici nu începusem încă să povestesc…
E complicat să scrii despre subansambluri constructive – scări, ferestre, uși,
acoperișuri – fără a le pune în context: scările în case, ferestrele și ușile
în goluri, acoperișurile pe post de ”capac” casei, să o ferească de intemperii.
Acoperișurile sunt componente ale clădirii, deci trebuie analizate împreună cu
aceasta, iar clădirea e tributară epocii în care e construită: epoci de
deschidere, de restriște, de abundență, de criză… Mies van der Rohe spunea că
arhitectura e voința unei epoci tradusă în spațiu. De curând mi s-a propus să scriu pentru o revistă
americană un articol despre… acoperișurile din România. ”Challenging!”, mi-am
zis. Și pe măsură ce scriam, realizam că nici nu începusem încă să povestesc…
E complicat să scrii despre subansambluri constructive – scări, ferestre, uși,
acoperișuri – fără a le pune în context: scările în case, ferestrele și ușile
în goluri, acoperișurile pe post de ”capac” casei, să o ferească de intemperii.
Acoperișurile sunt componente ale clădirii, deci trebuie analizate împreună cu
aceasta, iar clădirea e tributară epocii în care e construită: epoci de
deschidere, de restriște, de abundență, de criză… Mies van der Rohe spunea că
arhitectura e voința unei epoci tradusă în spațiu.
De curând mi s-a propus să scriu pentru o revistă
americană un articol despre… acoperișurile din România. ”Challenging!”, mi-am
zis. Și pe măsură ce scriam, realizam că nici nu începusem încă să povestesc…
E complicat să scrii despre subansambluri constructive – scări, ferestre, uși,
acoperișuri – fără a le pune în context: scările în case, ferestrele și ușile
în goluri, acoperișurile pe post de ”capac” casei, să o ferească de intemperii.
Acoperișurile sunt componente ale clădirii, deci trebuie analizate împreună cu
aceasta, iar clădirea e tributară epocii în care e construită: epoci de
deschidere, de restriște, de abundență, de criză… Mies van der Rohe spunea că
arhitectura e voința unei epoci tradusă în spațiu.
Avem o bogăție de acoperișuri, de o varietate fabuloasă
care, dacă stau să mă gândesc, e firească pentru acest spațiu geo-politic:
striviți între imperii de-a lungul întregii noastre istorii, ne-am adaptat
pentru a supraviețui, am preluat din toate culturile cu care am interacționat
(mai mult sau mai puțin voit) câte ceva: cuvinte, rețete, apucături,
decorațiuni, tipologii de clădiri.
Un amestec colorat de arome, culori, detalii care
interacționează unele cu altele și din care rezultă ceva unitar, unic și…
profund românesc.
Ne ajută și geografia: avem munții Carpați ca un castel
în mijlocul țării, din care izvorăsc râuri spre patru zări, avem dealuri,
câmpii, avem Marea Neagră și Delta Dunării. Avem un climat cumva extrem: temperat
continental excesiv (deh, suntem excesivi și din punct de vedere geografic),
ceea ce se traduce în geometria acoperișului, în materialele de construcție și
în tehnologia de punere în operă.
În Maramureșul cu ploi și zăpezi abundente, acoperișurile
tradiționale au pante mari și pentru că materialele din care sunt realizate nu
au rezistență în timp la apă: șiță, paie. De altfel, turlelor ascuțite ale
bisericilor maramureșene din lemn le datorăm un record neegalat de trei secole:
cele mai înalte biserici de lemn din lume. Construită în secolul al XVIII-lea,
cu o înălțime totală de 72 m, din care numai turla măsoară 54 m, biserica din
Șurdești a deținut recordul mondial până în anul 2003, când la Săpânța-Peri a
fost finalizată o altă biserică din lemn, a cărei înălțime este de 78 m.
Climatul mediteraneean din Dobrogea, cu ierni mai blânde
și veri mai răcoroase, cu regim pluviometric mai ponderat și cantități mai mici
de zăpezi (cel puțin statistic vorbind), a condus la realizarea de acoperișuri
cu pante mai mici. Stuful, dispus în snopi de grosime mare, este specific
Deltei, iar olanele simplu așezate pe suport amintesc de arhitectura
vernaculară din Grecia și Turcia.
Învelitorile din lemn sunt probabil cele cu care au fost
acoperite cetățile dacice: nici o urmă nu s-a păstrat până astăzi, ”metropolele”
antice înălțând spre ceruri coloane goale de lemn și andezit, și acestea
împuținate de obiceiul (istoric și el) de a folosi la ridicarea construcțiilor
noi materiale ”recuperate” din ruinele civilizațiilor anterioare.
Secolele în care popoarele migratoare au traversat
teritoriul României sunt marcate de construcția de bordeie: îngropate în
pământ, acoperite cu straturi groase de paie (și uneori bătute cu lut),
locuințele s-au pierdut în peisaj, între coline și văi cu ierburi, scăpând
uneori pe locatarii lor de atacurile barbare.
Odată cu întemeierea cetăților medievale din piatră,
țigla a devenit un material comun pentru învelitori. Simplă sau smălțuită,
țigla a reprezentat nu doar un material pentru rezolvarea unei necesități –
protecție împotriva intemperiilor – ci și un mijloc de expresie arhitecturală.
Se pare că nu noi am inventat expresia ”acoperișul – a cincea fațadă”.
Începând cu secolul al XIX-lea, are loc explozia
învelitorilor metalice: solzi diverși, tole de tablă, tablă ondulată și cutată,
de dimensiuni din ce în ce mai mari, de forme și culori diverse, cu elemente,
detalii și tehnologii de montaj care să permită o mai bună performanță.
Odată cu înălțarea pe verticală a clădirilor, s-a
dezvoltat conceptul de învelitoare terasă, cu o filosofie proprie, materiale
specifice și tehnologii de montaj corespunzătoare acestora.
Unde suntem azi? Peste tot, aș spune. Bioclimaticul ne
învață (pentru a câta oară?), filosofia de proiectare specifică arhitecturii
vernaculare, conservarea, restaurarea sau păstrarea stilului propriu unei zone
specifice, ce conduce la folosirea sistemelor și detaliilor tradiționale. Clădirile
înalte impun principii, produse și tehnologii contemporane, iar vilele și
ansamblurile rezidențiale apelează în egală măsură la acoperișuri în pantă care
utilizează solzi ”clasici” sau de beton, foi și panouri diferite de tablă, foi plane
care imită solzii, sau la învelitori plate, circulabile, cu terase verzi.
Noi cerințe adresate anvelopei clădirii – conservare și
producere de energie – conduc la integrarea de noi tehnologii în elementele de
învelitoare. Au apărut astfel învelitori care includ panouri termo-solare,
panouri și pelicule fotovoltaice, turbine pentru vânt, cu pre-cerințe adresate
elementelor-suport, cu sisteme de montaj proprii, cu expresie specifică. Și este
bine așa. Lăsăm, la rândul nostru, o moștenire celor ce ne urmează.
Aceste ”volume reunite în lumină” (cum citam în numărul
trecut definiția lui Le Corbusier) interacționează permanent – fericit sau
nefericit – cu mediul înconjurător natural și antropic. Ne dorim cu toții ca
interacțiunea să fie fastă, să nu se consume haotic resursele naturale, să nu
crească nivelul poluării.