Atmosfera din centrul orașului Dresda pare un pic stranie: clădiri cu forme și decorațiuni vag baroce, unele monumentale, sugestive pentru acest curent al arhitecturii, altele stilizate, toate noi-nouțe, ca ”scoase din cutie”. Din loc în loc, blocuri standardizate, construite în cea mai plictisitoare manieră comunistă, dar refinisate decent …
Atmosfera din centrul orașului Dresda pare un pic stranie: clădiri cu forme și decorațiuni vag baroce, unele monumentale, sugestive pentru acest curent al arhitecturii, altele stilizate, toate noi-nouțe, ca ”scoase din cutie”. Din loc în loc, blocuri standardizate, construite în cea mai plictisitoare manieră comunistă, dar refinisate decent …
Atmosfera
din centrul orașului Dresda pare un pic stranie: clădiri cu forme și
decorațiuni vag baroce, unele monumentale, sugestive pentru acest curent al
arhitecturii, altele stilizate, toate noi-nouțe, ca ”scoase din cutie”. Din loc
în loc, blocuri standardizate, construite în cea mai plictisitoare manieră comunistă,
dar refinisate decent, unele cu acoperișuri scunde care le fac să arate din alt
”film”, diferit de cel autoton, cu clădiri cochete, mansardate generos, pe
câteva niveluri; și, printre toate acestea, șantiere din care ies la iveală noi
clădiri ale căror siluete par să recompună un oraș vechi, dispărut. Lucrurile
stau chiar așa: oamenii se străduiesc cu obstinație să refacă zona centrală a
orașului, distrusă aproape în totalitate în februarie 1945 de aviația
anglo-americană, la sfârșitul ultimei conflagrații mondiale. Cu ajutorul
fotografiilor vechi, al picturilor de epocă, al planurilor păstrate în arhive, al
celor care încă își mai amintesc vechiul oraș, și cu eforturi financiare
impresionante, este reconstruită din ruine, care deseori sunt doar niște
fundații îngropate, noua (sau vechea) identitate a unuia dintre cele mai
frumoase orașe ale Germaniei.
Două
zile de foc
Niciun acoperiș nu a rămas atunci la locul lui. În
nopțile zilelor de 13 și 14 februarie 1945, aviațiile britanice și americane au
aruncat asupra orașului 3.900 de tone de bombe explozive și bombe incendiare,
în încercarea de a descuraja populația să continue războiul alături de Adolf
Hitler. Este unul dintre cele mai controversate atacuri militare din istorie,
în care populația civilă a trebuit să suporte direct ororile războiului;
argumentele celor care susțin legitimitatea acestui bombardament strategic spun
că astfel armata sovietică a putut înainta astfel mai rapid către Berlin, iar
fabricile de muniție naziste în care activau 50.000 de muncitori, centrul feroviar
și de comunicații au fost dezactivate. Consecința a fost că au murit cel puțin
25.000 de civili, iar centrul celui mai frumos oraș baroc al Germaniei a fost
distrus în proporție de 90%. De fapt, nici azi nu se știe cu exactitate câți
oameni au murit – cele mai dure statistici menționează cifra de 35.000
(propaganda nazistă dădea în zilele următoare cifra de 200.000, care din
fericire nu a fost confirmată). Mulți specialiști aseamănă acest eveniment cu
distrugerea orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki, cu rezultate strategice
militare disproporționate în raport de agresivitatea atacului, Dresda fiind mai
degrabă un centru cultural. Winston Churcill însuși, prim-ministrul Marii
Britanii de atunci, și exprimat îndoiala cu privire la corectitudinea acelui
bombardament.
Primul raid a constat în bombe care au șubrezit sau distrus
construcțiile. Al doilea raid a adus materiale incendiare și din nou
explozibili, astfel încât pompierii, brancardierii și salvatorii nu au putut
interveni. S-au creat adevărate furtuni de foc, în care diferența de
temperatură dintre aerul încins la 1.500 – 2.000 °C de deasupra și aerul rece
de iarnă de la sol a creat curenți care aruncau pur și simplu oamenii în foc,
iar cei din subsoluri erau sufocați. În cel mai bun caz, clădirile își etalau
după bombardament doar zidurile arse și structurile de lemn carbonizat ale
acoperișurilor. 78.000 de locuințe, zeci de spitale permanente sau de campanie,
63 de clădiri administrative, 39 de școli și 18 biserici au fost distruse total.
Coșmarul a continuat și după stingerea focului: incinerarea morților, care nu
au mai putut fi identificați în mare parte, orașul care era o imensă ruină. Câteva
luni mai târziu, războiul din Europa se încheia, iar Dresda intra sub ocupație
sovietică și guvernare comunistă pentru 45 de ani. Au durat luni și ani să fie
îndepărtat molozul (cu mâinile și cu unelte rudimentare de cele mai multe ori) și
să fie făcute primele planuri de resistematizare a zonei, după conceptul unui oraș
cu totul nou. În deceniul al șaselea al secolului XX, în centrul orașului încă
pășteau oile printre ruinele a ceea ce anterior fusese mândria arhitecților
germani. Adevăratul reviriment a apărut după reunificarea Germaniei, când aici
au început să fie investite sume impresionante. Este greu de conceput că, după
70 de ani (reconstruirea a început timid în 1951), acea zonă poate fi refăcută
cu exactitate, dar lucrurile se conturează din ce în ce mai bine și se lucrează
în continuare.
Dresda este capitala landului federal Saxonia, cu o
populație de circa jumătate de milion de locuitori, fiind al doilea oraș ca
mărime al landului, după Leipzig. Sediu al prinților electori și regilor
Saxoniei, aici s-a dezvoltat în secolele XVII – XVIII o minunată arhitectură în
stil baroc și rococo, începând cu inițiativele lui Frederick Augustus al II-lea
cel Puternic, devenit în 1697 și regele Poloniei. În epoca modernă aici s-au
dezvoltat industria auto, foto și de echipamente medicale, serviciile bancare
și producția de alimente. Deși a suferit în timpul războiului de șapte ani cu
Prusia, ca și în timpul războaielor napoleoniene, când aici a avut loc o
bătălie în 1813, orașul și-a păstrat farmecul intact până la jumătatea secolului
trecut, când a fost marcat pentru totdeauna de bombardamente. Richard Wgner a
trăit în Dresda 6 ani ai copilăriei, deși se născuse în Leipzig, fiind unul
dintre orașele de care era profund legat. Aici au fost înmormântați membri ai
familiei lui, inclusiv prima soție, a compus Tannhäuser și Lohengrin. În
prezent, Dresda este una dintre cele mai dinamice zone industriale și de IT ale
Germaniei și este vizitat anual de milioane de oameni pentru a vedea centrul
vechi refăcut, care fascinează o dată în plus știindu-i-se povestea.
În fațadele unor clădiri refăcute pot fi identificate
bucăți de zidărie de o culoare mai închisă: sunt tot ce a mai putut fi
recuparat și refolosit din construcțiile originale. Aripa Georgenbau, cea mai
veche porțiune din Palatul Regal (contruită la 1530), Turnul Hausmann (și el o
parte a vechiului palat), biserica catolică Hofkirche de la 1751 care
găzduiește mormintele a 49 de conducători ai Saxoniei, pasajul dintre palat și
biserică, Semper Opera House, redeschisă în 1985, sunt funcționale în urma
reparațiilor mai mici sau mai mari efectuate după război.
Frauenkirche
– șase decenii de așteptare
Biserica luterană Frauenkirche,
monument baroc din secolul al XVIII-lea, a fost distrusă în totalitate în 1945.
Ruinele sale îngropate în moloz au rămas decenii la rând neatinse, ca un
memorial al războiului. Adevărul este că nici autoritățile comuniste nu au avut
suficiente motive pentru a face mai mult, și tot ce a fost construit sau
reconstruit în zonă a beneficiat de resurse insuficiente. Odată cu căderea
Zidului Berlinului și reunificarea Germaniei, un grup de cetățeni a dat un nou
impuls pentru a reface Frauenkirche. Ruinele au fost demolate definitiv în 1993
și s-a început reconstruirea ei de la zero; spre surprinderea inițiatorilor,
mulți cetățeni ai orașului au apărut cu fragmente valoroase din vechea clădire,
pe care le luaseră dintre dărâmâturi și le păstraseră cu teamă de autorităile
comuniste în speranța că acest proiect va fi demarat vreodată. Prin diverse
moduri, au fost recuperate circa 3.800 astfel de fragmente. Planurile au fost
urmate după cele originale, încă păstrate, interioarele după fotografii din perioada
ce a precedat bombardamentul. În 2005, la 60 de ani după distrugerea sa,
Frauenkirche revine în orizontul Dresdei cu cupola ei zveltă și decorațiunile
baroce de o frumusețe aparte. Refacerea a costat nu mai puțin de 180 de
milioane de euro, și a fost dedicată aniversării a opt secole de existență a
orașului, sărbătorită în 2006. Cei mai mulți germani au considerat că este un
efort justificat, această biserică fiind comparată, ca importanță spirituală,
cu catedrala St. Paul din Londra. Britanicii au donat și ei pentru
reconstrucție, ca simbol al reconcilierii germano-britanice.
Palatul
Zwinger
În anii 1710 – 1719, sub Frederick Augustus al II-lea cel
Puternic, Elector de Saxonia, apoi Rege al Poloniei și Mare Duce de Lituania,
se construiește în Dresda cea mai mare parte a acestui impresionant palat care trebuia
să fie o replică germană a Versailles-ului. Frederick tocmai fusese într-un
voiaj prin Europa și fusese marcat de realizările lui Ludovic al XIV-lea, față
de care nu se considera mai prejos. Moartea lui din 1733 avea să lase lucrurile
oarecum neterminate, dar au fost reluate în anii 1747 – 1755, când a fost
construită galeria ce închide complexul de clădiri, spre Elba. Palatul avea să
se numească Zwinger (țarc), ca o aluzie la locul strâmt alocat – o zonă
folosită în trecut pentru turnire, întreceri și alte distracții de la curtea
regilor, înghesuite între ziduri și fortificații. Astfel apare această superbă
clădire în stil baroc, construită din gresie, cu pavilioane și galerii care
serveau drept orangerii, cu fântâni și sculpturi aparținând lui Balthasar
Permoser, cel mai faios sculptor german al generației sale (de fapt austriac),
aflat prin arta sa la granița dintre baroc și rococo. Și aici bombardamentele
celui de Al Doilea Război Mondial au făcut pagube serioase, dar refacerea
generală din anii 1945 – 1951 a decurs rapid, iar în 1963 era adus prin
restaurări continue la forma sa din perioada interbelică.
Castelul
din Dresda sau Palatul Regal
(Dresdner Residenzschloss) este una dintre cele mai vechi clădiri din Dresda,
din care au condus timp de aproape 400 de ani electorii și regii Saxoniei din
Linia Albertină a Casei de Wettin. Clădirea, cunoscută pentru diferitele
stiluri arhitecturale folosite, de la baroc la neo-renascentist, este folosită
azi drept complex muzeal.
Academia
de Arte Frumoase este renumită
și datorită domului de sticlă al clădirii principale – denumit în mod colocvial
”Storcătorul de lămâi”, datorită formei sale inconfundabile. Clădirea a fost
construită între 1887 și 1894 și a fost inaugurată ca Academia Regală de Artă,
iar forma actuală a cupolei datează din 1991, respectând cu aproximație
planurile inițiale.
Neues
Rathaus, noua primărie, este
o clădire monumentală construită în 1905 – 1910 în stil neo-renascentist, împrejurul
unui vechi turn baroc de 98 metri înălțime. Aceasta a înlocuit vechea primărie
de la 1744 care devenise neîncăpătoare pentru orașul în dezvoltare. Distruse în
tipul bombardamentului, aceste clădiri din epoci diferite au fost refăcute, dar
nu toate la fel de bine. A dispărut armonia dintre turnul refăcut cu precizie și
aripile principale reconstruite în grabă, într-o formă simplificată. Totuși,
turnul rămas are o reală valoare. Cupola lui de cupru are o statuie a lui Hercules
de 5 metri înălțime, cunoscută sub numele de ”Omul de aur”.
Un
muzeu al blocurilor comuniste
La Dresda a preocupat o dilemă care ar trebui să ne
intereseze și pe noi: ce facem cu blocurile din perioada comunistă, fără o
valoare arhitecturală și nici foarte confortabile? Acolo a fost înființat chiar un muzeu al ”orașelor dormitor”
construite în fosta Republică Democrată Germană. Cu ”know-how” sovietic, au
fost ridicate în Germania comunistă blocuri tip, de 15 – 20 de etaje, care
însumează circa un milion de apartamente, inițial doar pentru a găzdui sutele
de mii de oameni rămași fără locuințe în timpul războiului, apoi pentru a marca
socialismul victorios. Aici și la Magdeburg au fost construite primele asemenea
blocuri, denumite ”Plattenbau”, sau în limbaj folcloric, cu o doză indubitabilă
de ironie, ”toalete – salon cu chicinetă”. În general, vorbim de un peisaj
urban similar celui românesc din a doua jumătate a secolului trecut, cu
deosebirea că, după reunificarea Germaniei, acolo s-a investit serios în
modernizarea lui, nu doar la fațade, ci și la interioare și instalații. Iar
blocurile improprii sau amplasate nefericit sunt pur și simplu îndepărtate,
pentru a reface un peisaj urban degradat, în zone care ar trebui să reprezinte
ceva pentru civilizația respectivă. Apare așadar întrebarea firească: ce facem
cu aceste blocuri, le păstrăm, le convertim în altceva sau le trimitem la
muzeu? Pentru germani, răspunsurile par mult mai simple… dar nu chiar
totdeauna. Odată ce a fost recuperate aceste prime clădiri de patrimoniu, a
apărut o controversă justificată: ne întoarcem la baroc sau mergem înainte cu
ceva mai nou, eventual în manieră deconstructivistă, așa cum și-ar dori unii
arhitecți?