Da, suntem mândri de patrimoniul nostru material și spiritual, dar… nu prea ne ocupăm de el. Cât timp vom mai avea meșteri care să știe cum se construiește un acoperiș din șindrilă, sau din stuf? E o întrebare retorică, la care răspundem din obișnuință cu scuze: viața modernă, statul care nu face, tineretul care nu învață etc.
Da, suntem mândri de patrimoniul nostru material și spiritual, dar… nu prea ne ocupăm de el. Cât timp vom mai avea meșteri care să știe cum se construiește un acoperiș din șindrilă, sau din stuf? E o întrebare retorică, la care răspundem din obișnuință cu scuze: viața modernă, statul care nu face, tineretul care nu învață etc.
Da,
suntem mândri de patrimoniul nostru material și spiritual, dar… nu prea ne
ocupăm de el. Cât timp vom mai avea meșteri care să știe cum se construiește un
acoperiș din șindrilă, sau din stuf? E o întrebare retorică, la care răspundem din
obișnuință cu scuze: viața modernă, statul care nu face, tineretul care nu
învață etc. Vă arătăm că se poate și altfel, dând ca exemplu o regiune ce
aparține unuia dintre cele mai moderne state din lume, Anglia. Bineînțeles, localnicii
ar putea opta pentru orice material din lume, și totuși în Cotswolds, zonă
protejată pentru arhitectura ei rurală specifică, majoritatea caselor sunt
acoperite cu plăci de calcar. Nu sunt nici ieftine, nici ușor de obținut,
pentru că totul de prelucrează manual – prețul unui metru pătrat de acoperiș,
cu tot cu manoperă, sare de 1.000 de lire sterline. Dar să nu ne mai mirăm că,
la o populație de nici 140.000 de locuitori, aici vin anual aproape 40 de
milioane de vizitori, care aduc economiei locale cam un miliard de lire
sterline. Dacă nu am reținut încă, ar fi cazul să învățăm că arhitectura poate
produce nu doar satisfacție sufletească, ci și foarte mulți bani.
Cotswolds este o zonă din sud-estul Angliei centrale, la
est de Oxford și nu departe de Canalul Bristol, care leagă estuarul râului
Severn de Oceanul Atlantic. Un calcar vechi, de pe vremea dinozaurilor, stă la
baza dealurilor domoale (maxim 330 de metri deasupra mării), înverzite aproape
tot anul, creându-se astfel un peisaj rural specific, cu pajiști pitorești și
case construite aproape integral din piatră, într-o manieră inconfundabilă.
Datorită acestor aspecte, dar și faptului că este încă o zonă puțin populată
(deși piața imobiliară a crescut în ultimii ani), Cotswolds a fost declarat
”peisaj protejat”, al doilea cel mai mai mare ca suprafață din Anglia. După
apusul industriei textile, susținută de lâna produsă aici din abundență la
începutul erei moderne, într-un orășel din regiune, Cipping Campden, a apărut
la sfârșitul secolului al XIX-lea o amplă mișcare de arte și meserii, care a
revitalizat unele ghilde medievale din Londra, dezvoltând domenii precum
prelucrarea metalelor, producția de emailuri, tâmplăria și producția mobilei. Meșteșugurile
bazate pe tradiții multiseculare au mare căutare în prezent și stau la baza
unui turism tot mai înfloritor.
Doar
piatră
Dar ceea ce ne interesează în mod expres este modul în
care a fost și este folosită roca locală pentru construirea caselor, multe
dintre ele ridicate în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, încă locuite de
autohtoni sau devenite ”cottages”, pentru cei care vor să se retragă în liniștea
unui peisaj rural.
În aceste pagini puteți vedea imagini din Bilbury, un sat
din Cotswolds, amplasat pe râul Coln, într-o zonă cu porțiuni de mlaștină. Este
o destinație majoră pentru turiștii britanici și din întreaga lume, care vor să
înțeleagă adevărata Anglie. Aici, în Arlington Row, zonă care are construcții
și de la 1380, a fost constituită cea mai cunoscută arie de arhitectură
conservată, fiind reprodusă inclusiv pe pașapoartele britanice, la coperta
interioară, ca un fel de ”brand de țară”. Designerul William Morris, promotor
al mișcării de arte și meserii ”Arts and Crafts Movement”, de care am vorbit
anterior, spunea că Bilbury este cel mai frumos sat din Anglia. Casele incluse
în zona protejată, cu pereți de culoarea mierii și acoperișuri în pantă
abruptă, au fost în secolul al XVII-lea țesătorii (apa era o resursă importantă,
pentru spălarea lânii); apoi au fost convertite treptat în locuințe, respectiv
pensiuni sau ceainării, pentru turismul care a devenit în sine o industrie.
Casele marcate de specialiști sunt atât de fotografiate, încât este privită cu
dezaprobare orice intervenție modernă asupra peisajului, de către localnici sau
chiar de către turiști. Un reportaj BBC din 2017 descria cum o motocicletă a
fost vandalizată de către turiștii cărora le erau compromise fotografiile, refuzând
să aibă în cadru orice obiect care nu făceau parte din peisajul
autentic…
Material
cu specific local
Piatra de Cotswolds este un calcar galben, care a luat
naștere în jurasic, bogat în fosile (în special arici de mare). Când este
pregătită (șlefuită) pentru construcții, această rocă capătă culoarea mierii,
devenind ușor aurie, ceea ce dă un aspect particular fațadei unei clădiri.
Există ușoare variații de nuanță, care ajung la alb perlat, pe măsură ce
cariera de extracție este mai aproape de mare, dar cu timpul toate sortimentele
capătă o patină ce se închide odată ce mușchii și lichenii încep să se dezvolte
pe suprafața calcarului, mai ales în zonele umede și mai puțin expuse la soare.
La acoperișurile vechi, adevărata culoare a pietrei se arată uneori în zonele
ciobite sau recondiționate.
Acoperișurile au de regulă o volumetrie simplă, cu pante
între 47 și 55 de grade, dar sunt și cazuri în care învelitorile se ridică la
90 de grade, din rațini estetice, de continuitate, ceea ce a impus soluții
tehnice inovatoare. Plăcile sunt mai degrabă de dimensiuni mici (cam 150 mm lungime),
comparativ cu ardezia clasică, pentru că se fisurează mult mai ușor, dar pot fi
întâlnite și piese de 750 mm, folosite în general la streașină, unde există mai
multă umiditate.
Cunoașterea materialului local este importantă, pentru că
autoritățile, alături de mulți membri ai comunităților, care doresc păstrarea
specificului local, în scop turistic sau pur estetic, recomandă (și impun, dacă
este vorba de arii protejate) folosirea calcarului de Cotswolds, atât pentru
fațade, cât și pentru acoperișuri. Din cauza dezvoltării imobiliare a zonei,
unele case au fost construite, în același stil, dar cu piatră de Horton (o
localitate ceva mai depărtată, tot în proximitatea Canalului Bristol). Acestea
sunt contestate de localnici, nefiind considerate tradiționale, piatra de
Horton având o culoare mai roșiatică, din cauza conținutului mare de oxizi de
fier.
Ce-i drept, la acoperișuri este mai dificil de păstrat
profilul; uneori este preferată ardezia, mult mai simplu de prelucrat și de
montat, dar aceasta nu este considerată specifică locului. Se produce ardezie
nu departe de Cotswolds, în Țara Galilor, unde există așa-numita ”Welsh slate”.
Ardezia este o rocă metamorfică (a luat naștere prin acțiunea factorilor fizici
și chimici din subsol), pe când calcarul este o rocă sedimentară. Ambele
materiale pot fi desprinse în plăci, dar calcarul de Cotswolds este mult mai
pretențios, plăcile obținute sunt mai groase, mai friabile și mai neregulate. De
aceea, calcarul este și mai dificil de folosit ca învelitoare; totuși, este
considerat din start ca prima opțiune, mai ales pentru zonele care se
promovează ca având o arhitectură tradițională. În prezent sunt deschise 5
cariere pentru piatra de Cotswolds, amplasate în zonele cu cererea cea mai
mare. În orice caz, pentru acoperiș se folosește doar rocă, orice alt material
fiind interzis… totuși, cu o mică excepție: paiele. Există încă și
acoperișuri de paie, care în timp capătă o patină asemănătoare cu cea a
pietrei, nefăcând deloc notă discordantă în acest peisaj parcă desprins din
povești.
Doar
prelucrare manuală
Principala problemă în păstrarea tradiției este faptul că
nu mai există prea mulți meșteri care să știe să prelucreze calcarul pentru a-l
folosi ca placă de învelitoare, orice instrument mecanizat nefiind permis. Roca
este furnizată în plăci nestandardizate pe șantier, pentru a fi prelucrată din
nou la fața locului, iar acoperișul obținut este unul absolut personalizat. Vechile
meșteșuguri sunt totuși reînviate prin popularizarea lor și chiar prin cursuri
de meserii, iar rezultatele nu se lasă așteptate – apar tot mai multe firme
care furnizează acest tip de piatră. Chiar și așa, un producător nu poate
furniza mai mult de câteva sute de metri pătrați pe lună.
Interesante sunt metodele tradiționale de obținere a
plăcilor. Conform informațiilor păstrate de la vechii pietrari, există două
tipuri de calcar de Cotswolds, cu denumiri poetice și modalități diferite de
extracție: ”Marmura de pădure” (Forest Marble) și ”Ardezia de Stonesfield”
(Stonesfield Slate). Prima variantă, obținută din mici cariere de suprafață, datează
din vremea romanilor și constă în prelucrarea pietrei imediat după extracție,
când umiditatea este încă ridicată. Ardezia de Stonesfield, mai fină și mai
apreciată, se obține din cariere mai adânci, materialul fiind adus la suprafață
și supus intemperiilor. În timp, după mai multe cicluri îngeț-dezgeț, roca își
dezvăluie planurile de-a lungul cărora trebuie despicată pentru a obține niște
plăci uniforme, perfecte pentru acoperiș.
Reguli
stricte
Pentru conservarea patrimoniului construit, trebuie
respectate câteva reguli de bază. În primul rând, nu este încurajată
refolosirea plăcilor pe altă clădire decât cea de origine; învelitoarea veche
se reutilizează doar pe casa de pe care a fost îndepărtată pentru renovare. Se
încurajează producția de plăci noi nu atât pentru a dinamiza piața locală, dar
și pentru că în urmă cu cîteva decenii, a apărut un fenomen de ”canibalizare”
(transferul plăcilor bune de la o casă la alta, uneori prin furt), ceea ce mai
mult a dăunat arhitecturii, cu efecte negative și asupra pieței de materiale.
În al doilea rând, plăcile înlocuite trebuie să fie cât
mai apropiate de cele originale ca textură, culoare (deci inclusiv din punct de
vedere geologic), dimensiune și grosime. În al treilea rând, niciodată nu este
înlocuit calcarul cu ardezia și acestea două nu au ce căuta împreună pe același
acoperiș. În al patrulea, nu se folosesc decât plăci despicate, nu șlefuite
după grosime. Ar mai fi punctul cinci, dar pare inutil de specificat: nu se
folosește niciun alt material de substituție, care ar reproduce aceste roci –
beton, rășină, piatră reconstituită etc. Doar calcar, inclusiv pentru zonele de
dolie, de trecere între versanți, unde sunt interzise elementele metalice.
Învelitoarea astfel obținută are o durată medie de viață
de circa o sută de ani, până la o renovare cu refolosirea plăcilor. Totuși,
specialiștii apreciază că prin curățarea regulată (anuală) de mușchi și
licheni, această perioadă poate fi dublată sau chiar triplată; multe
acoperișuri din Bilbury sunt considerate originale, pentru că în ultimele două
secole nu sunt semne că ar fi fost schimbate.
Grija
față de patrimoniu
Pe unele case sunt fixate plăcuțe metalice pe care scrie
”The Property of the National Trust”. Imobilele respective aparțin (efectiv cu
titlu de proprietate) unei fundații importante din Marea Britanie, care
gestionează îngrijirea a sute de mile de coastă, sute de mii de hectare de
pământ, sute de case istorice, castele, monumente, grădini, parcuri și
rezervații naturale. Statul sprijină aceste fundații, prin facilități de ordin
economic, dar ”nu le bagă și-n traistă”, așa cum se așteaptă mulți de pe la noi
când e vorba de salvat obiective de patrimoniu. Fondurile guvernamentale sunt
nesemnificative, aproape totul se face prin voluntariat și inițiativă individuală,
beneficiind desigur de o societate deschisă și generoasă în donații când știe
că are în față un proiect onest. Majoritatea fondurilor vin din activități
comerciale, care includ parteneriate cu agenți economici agreați, organizarea
de călătorii, catering, vânzări de bilete și, foarte important, închirierea clădirilor
din patrimoniu. Aceste clădiri, care au intrat în proprietatea fundației prin
diferite căi, inclusiv achiziții, nu pot fi vândute decât cu acordul
Parlamentului, dar pot fi amenajate parțial pentru a primi oaspeți – ce poate
fi mai interesant decât să locuiești câteva zile în atmosfera unei case de
secol XVI – XVII, dar cu toate facilitățile vieții moderne? Practic, clădirile
și comunitățile din care ele fac parte sunt salvate chiar de către cei care vor
să le viziteze, să exploreze, să cunoască locuri noi, pitorești. Întrucât
turismul nu este nici pe departe ieftin în Marea Britanie, fundația (care are
peste 120 de ani de existență) reușește să atragă prin facilități și discounturi
pentru donatori și clienți fideli, astfel încât strânge anual bugete de peste
100 de milioane de lire sterline, sumă considerată totuși insuficientă pentru
câte proiecte noi are – alte clădiri, sate, opere de artă, zone naturale de
protejat.
Am menționat în aceste pagini mai multe idei despre cum
se procedează în țările dezvoltate pentru a salva un patrimoniu de arhitectură,
fără ca statul să facă eforturi masive – doar o legislație încurajatoare, o
cultivare a valorii (care oricum trebuie făcută în școală) și o promovare
eficientă. În plus, se dezvoltă comunități și sunt revitalizate domenii
economice multiple. Credeți că se poate și la noi?