Da, Stradford-upon-Avon este faimos pentru faptul că aici s-a născut, a crescut și, după o perioadă în care a trăit la Londra, a murit William Shakespeare. Dar, în acest context, despre altceva ar fi potrivit să vorbim, și anume despre casele acestui orășel de lângă Birmingam, unele pe care probabil le-a văzut ridicate inclusiv ”Lebăda de pe Avon” – așa cum era numit poetul și dramaturgul englez.
Da, Stradford-upon-Avon este faimos pentru faptul că aici s-a născut, a crescut și, după o perioadă în care a trăit la Londra, a murit William Shakespeare. Dar, în acest context, despre altceva ar fi potrivit să vorbim, și anume despre casele acestui orășel de lângă Birmingam, unele pe care probabil le-a văzut ridicate inclusiv ”Lebăda de pe Avon” – așa cum era numit poetul și dramaturgul englez.
Da,
Stradford-upon-Avon este faimos pentru faptul că aici s-a născut, a crescut și,
după o perioadă în care a trăit la Londra, a murit William Shakespeare. Dar, în
acest context, despre altceva ar fi potrivit să vorbim, și anume despre casele
acestui orășel de lângă Birmingam, unele pe care probabil le-a văzut ridicate
inclusiv ”Lebăda de pe Avon” – așa cum era numit poetul și dramaturgul englez. O
mulțime de case vechi sunt construite în acea inconfundabilă manieră nordică,
ce în insulele britanice este denumită ”timber-framed house”, sau, în
particular, ”half-timber work”, cu structură din grinzi masive de lemn lăsate
aparent, umplându-se spațiul dintre ele cu pământ, cărămizi, scânduri sau alte
materiale aflate la îndemâna localnicilor.
Acest tip de case este întâlnit de regulă în zona nordică
a Europei, în Germania, Franța, Polonia, Olanda, Danemarca, Belgia, Țările
Baltice. Dar nicăieri ele nu au farmecul celor din Anglia, unde au fost
integrate admirabil în arhitectura rustică, devenind modele pentru stiluri
specific britanice, precum Tudor, elisabetan sau victorian. Se poate face o
mică confuzie, pentru că și noile case pe structură de lemn sunt denumite tot ”timber-framed
houses”, dar grinzile nu sunt aparente, deci… casele nu mai au nimic din
aerul arhaic sau rustic. În plus, unele dintre casele vechi construite în acest
mod au fost tencuite complet, astfel încât aspectul lor s-a schimbat radical. Așadar,
termenul de ”half-timbered house” este mai corect. Casele rămase ca acum câteva
secole fac farmecul unor orășele ca Stradford-upon-Avon, permițându-ne să ne
facem o idee despre cum arătau acum un secol, două, sau chiar mai multe.
Metode
tradiționale
Este vorba în principiu despre o metodă tradițională de a
construi pe fundații de zidărie (cărămidă sau piatră), cu stâlpi, grinzi și contrafișe
din lemn grosier, îmbinate în diverse moduri și fixate cu cârlige metalice,
lăsând aceste elemente portante expuse, cu efect decorativ. În timp, au fost
dezvoltate mai multe metode de îmbinare, mai simple sau mai complicate, uneori
cu piese din lemn curbe, miza fiind în fond rezistența construcției, cu modul
de a o sprijini pe fundație și de a susține acoperișul. ”Umplutura” pereților
poate fi portantă, din cărămidă, piatră sau lemn, sau neportantă, din argilă pe
o structură ușoară din nuiele ori din chirpici. În primul caz, tencuirea este
opțională, în al doilea devine obligatorie, pentru că paianta nu este deloc
estetică. În zonele cu ceva resurse în
roci, se mai făcea un amestec de mortar cu spărtură de piatră; totuși, în
zonele rurale, chirpiciul preparat din lut, cu paie (sau diverse fibre
vegetale) și alte ingrediente era cel mai frecvent.
Stilul acesta de a construi își are originile totuși în
lumea romană, fiind menționat chiar de Vitruvius în renumita sa carte ”De
Architectura”. Se numea ”opus craticum” și consta în umplerea spațiilor din
structura de lemn cu materiale precum amestecuri de argilă și cretă, nefiind
considerată o tehnică prea sigură din perspectiva incendiilor. Mai exista și
”opus incertum”, în care spațiile erau umplute cu piatră zidită, folosind
mortar, o tehnică ceva mai sigură. Se pare că și etruscii, grecii sau
civilizația minoică construiau astfel, iar Orientul Îndepărtat are o experiență
bogată în domeniu, mai ales în rafinata Japonie, unde cadrele de lemn pot
susține o simplă coală de hârtie. Cert este că, din secolul al XIII-lea și până
în cel de-al XVII-lea, europenii occidentali au preluat modelul și l-au
dezvoltat, folosind resursele importante de lemn din nord. Devenise cel mai
popular mod de a construi până în epoca industrială, când s-a trecut la
cărămidă, din motive de securitate la incendii. Acoperișurile puteau fi la fel
de bine din țiglă, ardezie, paie sau orice alt material natural,
compatibilitatea fiind perfectă.
Specific
englezesc
În Anglia, stilul a devenit foarte întâlnit în zonele
care nu aveau la îndemână piatră de construcție, aproximativ între 1450 și
1650, fiind exploatat din plin efectul estetic produs de contrastul dintre
structura de lemn aparentă, închisă la culoare, și albul pereților de umplutură.
Multe dintre elementele de lemn au fost adăugate de la început sau ulterior
fără a avea neapărat o necesitate structurală, doar din motive estetice, unele
dintre case devenind adevărate dantelării în lemn. Grinzile ieșite în consolă
permiteau un spațiu mai larg pentru etajul superior, ceea ce era un avantaj
pentru casele din zonele aglomerate, care aveau un spațiu mărit în raport cu
amprenta la sol. Mai mult, lemnul aparent era sculptat și decorat cu
generozitate (picturi ale sfinților patroni), în funcție de resursele
financiare ale proprietarului, devenind o modalitate de afirmare a statutului
social. Din păcate, puține astfel de lucrări s-au păstrat, ca urmare a urbanizării
rapide a Angliei și renvărilor repetate.
Tehnica s-a dezvoltat, clădirile având nu doar două
niveluri, ci și 7-8 în zonele aglomerate ale orașelor, cu ziduri de cărămidă,
care devenise mult mai accesibilă și acceptabilă din perspectiva incendiilor
(structura de beton încă nu se inventase). Little Moreton Hall, unul dintre
cele mai cunoscute conace din Anglia, este construit astfel pe 3 nivele, fiind
considerat un reper al stilului Tudor.
Modelul le-a plăcut atât de mult englezilor, încât la un
moment dat, prin secolul trecut, își construiau case din cărămidă și fixau scânduri
subțiri care să sugereze doar structura de lemn, acestea având rol pur
decorativ. Stilul a fost preluat și în colonii, în special în America de Nord,
unde casele half-timber work erau o dovadă a identității engleze, germane sau
franceze, spre deosebire de ”americani”, care au adoptat fără prea multe
ezitări sidingurile, din motive de termoizolare și protejare a construcției.
Stradford-upon-Avon abundă în case construite astfel, și
pot fi văzute numeroase modalități de a proiecta elementele de structură: pe
orizontală, pe verticală, în unghi, în
sfert de cerc, chiar după niște sinusoide deosebit de spectaculoase. Nu este
foarte clar ce s-a păstrat din casa în care s-a născut Shakkespeare, probabil
nimic, dar localnicii au ținut să păstreze stilul Tudor al străzii și
cartierului respectiv, în special în secolul al XIX-lea, când au fost renovate
și salvate multe asemenea proprietăți. Hanley Street, strada istorică a
orașului, unde se aflau și proprietățile familiei dramaturgului, este în
prezent un punct turistic important, cu milioane de vizitatori anual.