Lucarna – între așteptări și rezultate 

Este încă prezentă în peisajul arhitectural actual, pentru că a fost, timp de sute de ani, singura soluție viabilă de a ilumina și aerisi un spațiu de sub acoperiș, o mansardă. Poate că lumina nu a fost din abundență, și nici protecția termică prea performantă, dar… acestea au fost vremurile și materialele lor. Și azi mai sunt construite uneori, în câte un proiect care tinde să dea acoperișului un plus de ritm, totuși din ce în ce mai rar; au cam pierdut la capitolul costuri suplimentare și nici confortul interior asociat lor nu mai poate fi privit ca un atu, de la apariția ferestrelor de mansardă. Totuși, să nu uităm că lucarnele au fost o invenție strălucită în arhitectură, care au permis în fond apariția mansardelor locuite. Merită să le salvăm pe cele care încă mai există, pentru că ele definesc o epocă, iar, dacă vrem să mai construim ceva asemănător, să știm ce așteptări putem avea, inclusiv din perspectiva dificultăților întâmpinate. 

Din nevoia de lumină și aer

Spațiul de sub șarpanta aco­pe­rișului a fost utilizat de-a lungul tim­pului în felurite moduri – pentru de­pozitarea unor obiecte sau a pro­duselor agricole, pentru con­servarea unor alimente, afumarea cărnii, creș­terea porumbeilor, ventilarea locuinței etc. Așa cum era firesc, ideea de a folosi acest spațiu a apărut în zonele nordice, unde panta acoperișului este mai mare, iar încălzirea unui anumit volum construit este mai costisitoare;  o soluție de început pentru iluminare și aerisire a fost crearea unei mici deschizături cu formă specifică, cu­noscută de exemplu în arhitectura populară cu numele de „cu­cumea”, sau „ochiul podului”. Le putem întâlni inclusiv în arhitectura urbană me­die­vală, cum este cazul caselor săsești din Transilvania – cele de la Sibiu sunt chiar fai­moase, adevărate elemente icon. Arhitectura gotică, având aco­perișuri înalte (spre deosebire de cele ale stilului romanic), a avut primele tentative de lucarnă, care permiteau apariția la acest nivel a unor zone circulabile și chiar utilizarea efectivă a spațiilor în diverse scopuri practice. Realizate din lemn, piatră sau cără­midă, erau acoperite cu foi de plumb, ardezie sau țiglă, în funcție de resursele locale. Inclusiv turlele bi­se­ricilor aveau deschideri de acest gen pentru ventilare încă de la începtul stilului gotic; pentru clădirile rezi­den­țiale, care au beneficiat de mansardare, lucarnele au apărut abia prin secolul al XVI-lea. Goticul flam­boaiant și arhi­tectura renascentistă au dez­voltat con­ceptul de lucarnă, pe care au transformat-o într-un element de­co­rativ al acoperișului, iar stilurile ulterioare (baroc, clasic, Art Nouveau etc.) au preluat-o fără rețineri, integrând-o în procesul de man­sar­dare, tot mai frecvent în marile orașe, unde spațiul era foarte prețios.

Povești cu mansarde

Lucarnele au devenit populare odată cu utilizarea lor pe scară largă în Parisul se­colului al XVII-lea, în special pentru clădirile proiec­tate de arhitectul François Man­sart (1598 – 1666). Acesta este un adevăr; restul informațiilor despre viața și opera arhi­tectului respectiv sunt destul de contaminate de folclor. Acesta nu a fost faimos în timpul regelui Ludovic al XIV-lea, care nici măcar nu i-a încredințat lucrări importante (renovarea Palatului Louvre a rămas doar un proiect), ci a regilor precedenți, Ludovic al XIII-lea și Henric al IV-lea. Pentru Regele Soare a lucrat Jules Hardouin Mansart, nepotul lui François, care într-adevăr a proiectat pentru Versailles, l’Hôtel des Invalides și alte comenzi ale marelui monarh francez.

Cei doi arhitecți au avut stiluri diferite – unchiul neoclasic, iar nepotul baroc; ambii au construit mansarde cu lucarne, iar Balzac i-a făcut faimoși prin expresia „chambre man­sardée”, când de fapt creatorul mansardei autentice, pe acoperiș cu pantă abruptă, tipic franțuzesc, și lucarnă mare, cu balustradă, a fost… Pierre Lescaut, un arhitect de secol XVI, care a trăit deci cu aproximativ un secol înaintea arhitecților Mansart. Iar lucarna originală, care a deter­mi­nat mansardarea și a impus în fond ter­menul de mansardă, era cea cu dechidere înaltă, balustradă și frumos orna­mentată. Iată încă un exemplu de po­veste care nu respectă întocmai adevărul istoric.

Lucarna a devenit populară nu doar în arhitectura civilă, ci și în cea industrială, începând cu secolul al XIX-lea. O asemenea construcție era realizată la nivelul aco­pe­ri­șului unei fabrici, unui depozit sau siloz pentru a introduce în clădire, cu ajutorul maca­ralei, obiecte grele sau voluminoase, ori mărfuri pur și simplu.

Tipologia lucarnelor  devenit extrem de variată, ținând cont de stilul arhitectural, de specificul local și, bineînțeles, de situația concretă a sitului. În raport cu zidul de susținere a acoperișului, fața lucarnei poate fi retrasă sau se poate sprijini pe acesta complet, fațada fiind astfel continuă sau întreruptă de streașină. Învelitoarea poate avea una, două sau trei ape. O lucarnă fronton are, într-adevăr, un fronton triunghiular (sau semicircular) deasupra ferestrei. Dacă este din piatră sau cărămidă și se inistă la fronton dezvoltându-l până nu se mai vede nimic în spate, devine un fronton flamand; dacă dea­supra ferestrei de lucarnă apare un timpan frumos decorat și un pinaclu deasupra, devine o lucarnă istoristă ș.a.m.d.

Chestiuni practice

Lucarnele au fost prevăzute în proiectele originale, dar au fost construite și la clădiri existente, atunci când s-a renovat acoperișul ori podul a fost mansardat. Se mai practică și în prezent, dar tot mai rar. Lucarna nu este ieftină, deoarece, la construirea ei, structura șarpantei poate fi modificată (dar nu în mod obligatoriu, în anumite situații este suficientă decuparea câtorva scânduri din astereală). În România, trebuie obținută autorizație de construcție, ceea ce este absolut corect. S-au înegistrat prea multe abuzuri în trecut asupra acoperișurilor, în procesul de mansardare, iar situația trebuia reglementată clar, fără a lăsa lucrurile la voia întâmplării. Fiecare proiect are particularitățile lui – de exemplu, ver­ti­calele laterale pot fi realizate din materiale ușoare ori din zidărie, ceea ce consolidează acoperișul, dar poate solicita nepermis struc­tura restului construcției; mansardarea în sine este o lucrare amplă, care necesită autorizare etc.

Lucrurile nu stau la fel peste tot; sunt țări în care autorizarea lucarnelor este necesară doar la monumente istorice sau de arhi­tec­tură, ori în anumite localități care au zone protejate, în ideea că pot aduce deservicii aspectului stradal, fiind considerate inadec­vate.

În legătură cu proiectarea lucarnelor noi, mai merită spuse câteva lucruri.

Poziția lor trebuie calculată cu grijă, astfel încât să nu strice imaginea de ansamblu a clădirii – de regulă, se poziționează în dreptul ferestrelor de la nivelurile inferioare, astfel încât să fie păstrată o anumită simetrie. Di­mensiunea lucarnei trebuie gândită în funcție de necesitatea de a avea mai mult spațiu, dar și de structura șarpantei – cât trebuie să dezafectăm și să reconstruim pentru a obține ceva sigur ca rezistență. Avantajul este că vom obține ceva spațiu suplimentar, este adevărat, dar trebuie să vedem cu ce preț.

Învelitoarea lucarnei ar trebui, teoretic, să fie din același material cu restul învelitorii; se întâmplă uneori ca acel material să nu mai poată fi găsit, deci se apelează la ceva similar sau un material care să dea senzația unei lucrări de detaliu, fără să fie stridentă – de exemplu învelitoarea acoperișului din ardezie, sau solzi de tablă de zinc, iar lucarna din tablă de zinc fălțuită (se poate jongla cu aceste nuanțe și texturi). Aici intervin, desigur, niște costuri suplimentare pe care e bine să le luați în calcul dacă vreți să demarați o asemenea lucrare. Estetic vorbind, cel mai bine este totuși să apelați la un arhitect, care vă poate da soluția cu cele mai puține daune. Depinde și cât de vizibilă este acea lucarnă din exterior, din stradă sau de la ferestrele din vecinătate, și cât de mult îl deranjează pe beneficiar (despre instituțiile autorizate… nu prea știm ce le deranjează din punct de vedere estetic). Nu în ultimul rând, mai contează și ce privim prin acea lucarnă. Ar fi păcat să risipim atâtea eforturi doar ca să vedem coșul de fum al vecinului – au mai fost cazuri. Confortul asi­gurat de o lucarnă va fi pro­porțional cu calitatea materialelor. Sunt zone de detaliu care trebuie tratate cu cea mai mare seriozitate, adică folosind accesorii, termoizolații, hi­dro­izolații și etanșanți buni. Meșterii trebuie să fie și ei cât se poate de buni, pentru că este o lucrare fără broșură cu „instruc­țiuni de mon­taj”, ci cât se poate de personalizată.