Anii 1990 au rămas în conștiința colectivă printr-o serie de transformări sociale, economice, și de asemenea printr-o frenezie a construcțiilor scăpate oarecum de sub control. Aproape în orice oraș al țării, de multe ori în zone centrale, întâlnim încă mărturii sugestive ale acelor vremuri: clădiri placate cu o ceramică de tip gresie sau faianță, în planul parterului sau chiar pe întreaga fațadă. Unele au avut șansa de a scăpa de acele finisaje, altele încă ne însoțesc în periplul nostru, uneori amenințător, deoarece parcă stau gata să se desprindă. În spiritul nostalgiei după acei ani, poate e momentul să ne reamintim cum au apărut și… să ne întrebăm de ce încă există, în contextul în care avem la dispoziție în prezent multe alte materiale mai practice și cu o estetică acceptabilă.
De ce au apărut? O explicație poate fi dată gândindu-ne la tarele anilor 1980, când plăcile ceramice erau aproape de negăsit. În „Epoca de aur”, majoritatea celor care aveau nevoie de așa ceva erau fericiți să prinda o șarjă de gresie/faianță refuzată la export, de regulă cu relații și intervenții serioase, la un preț exorbitant, bineînțeles „la negru”. Erau plăci cu câteva defecte, nu neaparat majore, dar care nu contau atunci. Mai exista și un sortiment de faianță albă, care devenise un fel de standard, neavând nicio altă posibilitate de a-ți personaliza locuința.
După Revoluție, importurile și diversificarea producției unor fabrici autohtone au permis mai multă creativitate în folosirea plăcilor ceramice. Față de produsele anoste oferite de industria comunistă de profil, plăcile ceramice democratizate erau un adevărat răsfăț cromatic, de dimensiuni mari și, aspect foarte apreciat, lucioase. Dar creativitatea s-a manifestat nu doar în băi, bucătării, spații medicale sau de producție alimentară, așa cum era firesc, ci peste tot unde se găsea un pic de zidărie: în scări de blocuri, interioare de magazine, școli, instituții și, apoteotic, pe fațadele clădirilor noi sau vechi (unele monumente istorice sau în zone protejate). Moda s-a îndreptat chiar spre cavouri, și nu în culori prea discrete – le puteți observa încă la mare cinste. Antreprenorii de atunci au găsit de bonton să folosească aceste plăci în amenajarea spațiilor în care își dezvoltau afacerile, pe pardoseli, dar și pe pereți interiori sau exteriori, pe numeroasele construcții mai mult sau mai puțin legale numite atunci fastuos „buticuri”. Iar unii arhitecți nu au ezitat să le accepte în proiectele lor de fațade, unele destinate chiar instituțiilor statului. Acestea din urmă au rămas în bună parte exact cum au fost; de fapt, sunt mai rău, pentru că între timp plăcile au început să cadă. Așa cum se întâmplă în instituții, lucrurile se mișcă mai greu în plan decizional, iar aspectul clădirii în care se activează nu e o prioritate. Se continuă așa, pentru că nu există nici buget, și nici inițiative. Nu aceeași situație a fost în zona privată; chiar dacă în anii aceia majoritatea băncilor, de exemplu, aveau atare fațade, între timp lucrurile s-au corectat.
A nu se înțelege faptul că ceramica nu poate fi folosită pentru placarea fațadei. Problema este de sortiment și aspect, așa cum am spus, deoarece în vremurile de care am vorbit se foloseau variante care ar fi fost mai potrivite pentru băi și bucătării. Există o tradiție a ceramicii pentru exterior, pe care o întâlnim din Portugalia, cu minunatele „ajulejos”, până în Europa Centrală, cu acele ornamente de fațadă și cornișe în relief (preluate uneori și de stilul neoromânesc), până în Orient, unde există de asemenea o serie de repere. Pe piața materialelor de construcții există azi oferte de placări ceramice relativ decente, cu aspect de piatră sau cărămidă; se pune totuși problema dacă este potrivit să acoperim o fațadă cu un asemenea material impermeabil, împiedicând transferul de vapori între locuință și exterior, nemaisocotind lipsa oricărei preocupări pentru termoizolație. În prezent, sunt recunoscute avantajele sistemelor de fațade ventilate, care au rezolvat toate aceste neajunsuri constatate în timp. O altă problemă ar fi de tipul materialului; uneori pe fațade se folosea gresie, alteori faianță, iar aceste două variante de plăci ceramice sunt diferite ca mod de fabricare și comportament la mediul exterior. Gresia este mai dură, mai grea, rezistă mai bine la compresie și are un finisaj special pentru a face față abraziunii. Faianța este mai poroasă, mai ușoară, și are un finisaj care nu rezistă la trafic și nici la exterior, deoarece se îmbibă cu apă și, la îngheț, crapă (ceea ce s-a întâmplat în multe situații precum cele despre care am amintit).
Este doar unul dintre motivele pentru care aceste placări s-au degradat în timp; pe lângă crăpături, s-au produs desprinderi, modificări de culoare, un comportament necontrolat al umidității construcției. Un alt motiv este faptul că adezivii speciali pentru ceramică au apărut în România relativ târziu, în primii ani de după revoluție fiind folosite mortare simple de ciment. Unele mortare își făceau oarecum datoria, deveneau extrem de dure (dezafectarea unei lucrări executate atunci se face și azi destul de dificil), dar nu aveau niciun pic de flexibilitate; în caz de îngheț-dezgheț, o asemenea placare nu rezistă prea mult timp. Rezultatul este că fațadele realizate cu acele metode pierd din ce în ce mai mult din finisaje, punându-i în pericol pe cei care trec pe lângă ele.
Situația fațadelor neîntreținute corespunzător, de pe care cad plăci, bucăți de tencuială, ornamente, elemente de streașină (inclusiv țurțuri de gheață) etc. este destul de frecventă în orașele noastre, având în vedere clădiri vechi, dar și noi. Accidentele nu sunt rare și unii proprietari aleg să pună anunțuri de atenționare; acestea sunt bine-venite și arată buna intenție, dar nu sunt suficiente pentru a scăpa de consecințele legii. Persoana care suferă o vătămare este și ea parțial responsabilă că nu a ținut cont de avertizare sau a neglijat-o, dar nu în totalitate. Cel care nu a înlăturat pericolul, deși era obligat prin lege sau reglementări ale autorităților locale, va suporta doar parțial despăgubirile către victimă, dacă este vorba de o accidentare ușoară sau o pagubă materială. În cazuri mai grave, însă, anunțul de avertizare nu este luat în considerare.
