Orașul lui Dobrin, al mașinilor Dacia, al închisorii de tristă amintire (care a dat numele unui experiment de ”reeducare totală” a opozanților regimului stalinist), multă vreme unul dintre capetele singurei autostrăzi din România, Piteștiul este un oraș cu o serioasă amprentă a perioadei comuniste, dar în care mai regăsim zone cu parfumul tihnit al micii burgezii de dinainte. Dorim cumva să transmitem cititorului acest aer inefabil de confort și bun-gust pe care casele de 100 de ani îl au și azi, făcându-ne să ne gândim dacă nu cumva am pierdut ceva esențial în maniera de a ne construi orașele.
Între Levant și La Belle Époque
Nu ne propunem să vorbim despre zonele impersonale și de strictă funcționalitate ce se pot întâlni și aici, ca în orice oraș din țară – au fost teme abordate îndelung și cu rezultate practice nu prea spectaculoase. Dacă am surprins ceva care ne-a determinat să scriem acest articol este liniștea vechilor străzi cu umbră, cu case vechi, unele admirabil păstrate, altele aflate în pragul ruinei, cu acel ceva urban și în același timp pașnic, atemporal, pe care îl regăsim tot mai greu în cartierele boeme ale Bucureștiului.
Sunt casele cu un singur cat, zidite trainic, cu ornamente ce indicau cumva bunul-gust și darea de mână a proprietarilor, cu curți umbrite de nuci, cu verande largi, o interlume care lega Levantul de modernitatea din La Belle Époque. Sunt străzile care după ora prânzului îți transmit fără greș că e ora siestei, care toamna sunt învăluite în miros de ardei și vinete coapte. Și, cumva, în dezacord cu cel care spunea că lumea e insuportabilă în după-amiezele de duminică, ne putem transpune în acele zile de odinioară, cand lucrurile păreau că au totuși un rost al lor.
Puține orașe ne apar asemenea Bucureștilor vechi – ca stil, concepție și metehne perpetuate până în zilele noastre. Pe lângă zona centrală, cu vechi clădiri administrative renovate, intercalate cu altele mai noi, în stil așa-numit „internațional”, am fotografiat case nerestaurate, unele având mare nevoie de măsuri ferme ca să nu dispară; sunt case care rămân oarecum suspendate, excluse din evoluția firească a unui oraș. Zona de promenadă din centru a devenit un amestec de stiluri, de la neoromânesc monumental la blocuri de ani 1960, cu cele mai mici apartamente. Sunt multe Pub-uri și restaurante, nu spectaculoase dar relativ frecventate, biserici de diferite confesiuni și o școală militară. Găsim mult mai intesante zonele adiacente centrului oficial, cum e și în cazul Bucureștiului și al altor orașe din sudul țării, Ploieștiul sau Craiova de exemplu.
Cumva, este interesant tocmai ceea ce a rămas în urma evenimentelor din ultimii 80 de ani – a scăpat și comuniștilor, cu zelul lor absurd, a scăpat și tranziției cu haosul ei, scapă și azi dorinței de eficiență și utilitate.
Locuirea în centrul unui oraș nu poate fi dezirabilă dacă ești înconjurat doar de bănci, oficii de pariuri, magazine second hand și farmacii. Diferența între centrul modern, în sens strict utilitar, și străzile vechilor case cu liniștea și buna lor rânduială arată că progresul poate fi o idee fără fundament în realitate.
Un oraș ales de istorie
De acest oraș și de împrejurimile lui se leagă istorii și legende (unele dintre ele plauzibile) extrem de interesante. În primul rând, se pare că în acest spațiu a trăit tribul lui Dromihete, cel care l-a învins fără drept de apel pe Lisimah, general al lui Alexandru Macedon devenit satrap al Traciei, dornic să își extindă stăpânirea la nord de Dunăre. După cucerirea romană, în zonă a existat un castru, amplasat atunci la granița estică a Daciei, dar a mai trecut circa un mileniu până ca mica localitate să devină târg, și apoi oraș. Era și greu, deoarece în apropiere existau în Evul Mediu încă trei orașe care au fost, pe rând, capitale ale Țării Românești – Câmpulung Muscel, Curtea de Argeș și Târgoviște. Totuși, aici și-au stabilit reședința temporară câțiva domnitori (Țepeluș cel Tânăr, Mihnea cel Rău și Vlad cel Tânăr), iar în secolul al XVI-lea, sub Neagoe Basarab, a existat o curte domnească. Era totuși un loc strategic, aflat la confluența drumurilor către cele mai importante orașe ale țării – cele trei menționate, plus Bucureștiul și Craiova.
În 1714, Piteștiul a fost nevoit să îl găzduiască timp de o lună pe Regele Carol al XII-lea al Suediei și suita sa, acesta fiind în exil în Imperiul Otoman după ce pierduse tronul Imperiului Suedez în confruntarea cu Petru cel Mare al Rusiei. Cu toate aceste evenimente importante, Piteștiul era încă la 1800 un oraș mic, cu circa o mie de familii, opt biserici și câteva case boierești. Cam în această perioadă a început să se dezvolte, în oraș apărând mai mulți comercianți, atrași de dezvoltarea tăbăcăriilor – zona montană din apropiere era o permanentă sursă de piei de animale.
Evoluând rapid în prima jumătate a secolului al XIX-lea, dar și prin poziția sa, Piteștiul ajunge capitala Județului Argeș, înființat în urma organizării administrativ-teritoriale a lui Alexandru Ioan Cuza din 1864, statut pe care îl menține și în timpul monarhiei, apoi până în zilele noastre.
Exista, ce-i drept, și Județul Muscel, cu capitala la Câmpulung, care azi face parte din Județul Argeș. La 1900, puteam vedea un oraș de circa 16.000 de locuitori, cu liceu, mai multe școli primare și de meserii, un spital, iar, din punct de vedere economic, aici funcționa o fabrică de postav și una de produse chimice. Afacerile au atras comercianți și meșteșugari de diferite etnii (inclusiv evrei și italieni), astfel că în oraș funcționau și o școală catolică, una evreiască, una luterană, biserici de diferite confesiuni și chiar o sinagogă. În această perioadă încep să apară marile proiecte edilitare (clădiri administrative, drumuri), iar în 1912 se introduce curentul electric – este primul oraș electrificat din această zonă a țării. Inițiativa privată a avut un rol decisiv în acest proces, electrificarea făcându-se cu ajutorul câtorva piteșteni bogați și al unor bănci locale, care au consimțit să finanțeze lucrările, urmând ca primăria să amortizeze investiția în următorii 40 de ani. Astfel, au apărut uzina electrică, iluminatul public și primii consumatori privați. Perioada de dinainte de Primul Război Mondial a fost și cea în care au fost construite multe case în manieră europeană, în special în stil neoclasic, pentru care localnicii cu dare de mână au avut o apetență deosebită. În perioada interbelică au apărut și construcții neoromânești, cumva în mod firesc, Muscelul (alături de Oltenia) fiind zona din care au fost extrase elemente tradiționale definitorii pentru acest stil.
Cea mai radicală transformare a fost înregistrată însă în perioada comunistă. În 1966 a apărut în apropiere, la Mioveni (satul Colibași) uzina de autoturisme Dacia; în 1969 – o rafinărie de mari dimensiuni, cu o producție variată (Arpechim), iar în 1971 un institut de cercetări nucleare. Din 1991, Piteștiul este oficial și oraș universitar, având la bază câteva unități de învățământ post-liceal înființate în 1962 (institutele de subingineri și pedagogic). Iată că primul secol al acestui mileniu a găsit Piteștiul într-o formă ceva mai bună decât pe orașele „rivale” din apropiere.
Făcând abstracție de cantitate, frumusețea orașului rămâne în clădirile construite în perioada regalității. Printre case cu o arhitectură simplă, vernaculară, au apărut atunci vile și palate cu aspect european, de o eleganță fără cusur. Le regăsim și azi, chiar dacă acum sunt obturate uneori de blocuri și clădiri considerate moderne în a doua jumătate a secolului trecut, ca să nu mai vorbim de impietățile estetice ale epocii de tranziție. Să vedem în continuare câteva dintre aceste repere arhitecturale.
Ateneul Popular a fost o instituție culturală interbelică, celebră pe plan local, care a funcționat într-o clădire cu alură de templu grec; aceasta era casa, sau mai bine zis palatul, familiei Purcăreanu (Ion Purcăreanu – senator liberal), construită în 1874. Ajunsă la 1896, prin dotă, la Alexandru Fostiropol, unul dintre viitorii primari ai Piteștiului, casa a fost reamenajată în urma unui incendiu din 1899 astfel încât să poată fi utilizată ca cinematograf sau teatru. Dar cea mai remarcabilă destinație a fost cea de sediu al Ateneului Popular, o organizație culturală inițiată de protipendada locală, care și-a desfășurat activitatea timp de două decenii, între 1928 și 1948. Aici au ținut prelegeri personalități ale vremii precum Liviu Rebreanu, Tudor Mușatescu, Mihail Sorbul sau Nichifor Crainic, au fost organizate o bibliotecă și un muzeu. Trebuie spus că la Pitești a funcționat intens Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, susținătoare a unionismului, din care făceau parte și mulți dintre cei care au susținut Ateneul Popular. În 1950 clădirea a fost naționalizată și transformată, la un moment dat (după o renovare generală), în restaurant, iar recent a devenit magazin de îmbrăcăminte… Imobilul se află pe lista monumentelor istorice ale Judeţului Argeş.
Curtea de Apel este o altă clădire emblematică a Piteștiului, fiind construită în 1912 -1914 sub coordonarea arhitecților Eracle Lăzărescu și Arghir Culina. Fost Palat de Justiție (Tribunalul Argeș), edificiul are o fațadă în stil neoclasic, cu scări de marmură și coloane masive ce susţin frontonul.
De-a lungul timpului a mai fost Palatul Culturii, Biblioteca Judeţeană, iar astăzi a revenit justiției, ca sediu al Curţii de Apel Piteşti.
Clădirea Cinematografului „Sebastian Papaiani” se află în apropirea Curții de Apel și a preluat la etaj câteva birouri ale acestei instituții. În 1905, se construia aici o elegantă clădire neoclasică pentru a găzdui Banca Populară, având la parter o sală mare cu destinația de teatru sau cinematograf (Sala Aquila). Destinația sălii s-a păstrat inclusiv în perioada comunistă, când a funcționat ca cinematograf muncitoresc, dar și ca sală de teatru, iar la etaj a fost amplasat sediul Uniunii Tineretului Comunist și un birou de turism pentru tineri. Denumirea cinematografului a devenit Modern după 1990, iar după 2013, când a fost renovat, acesta a fost „rebranduit” după cunoscutul actor Papaiani, piteștean la origine.
Pierzând lupta cu multiplexurile moderne și cu inerția autorităților de a utiliza eficient un spațiu, în prezent statutul fostului cinematograf este incert.
Clădirea în care funcționează Galeria de Artă „Rudolf Schweitzer-Cumpăna” a fost inaugurată în 1886, după proiectul neoclasic al arhitectului Ion N. Socolescu, unul dintre întemeietorii Societății Arhitecților Români. Ea a fost concepută să găzduiască primăria orașului, ceea ce a și fost până în 1968, când a devenit galerie de artă cu numele unui pictor piteștean de origine germană. În prezent, are în patrimoniu circa 1100 lucrări de pictură şi sculptură clasică şi contemporană, expunând opere celebre de Nicolae Grigorescu, Ştefan Luchian, Theodor Pallady, Gh. Petraşcu, Nicolae Tonitza, Francisc Şirato, Camil Ressu, Dimitrie Gheaţă, Iosif Ider, Corneliu Baba și mulți alții, printre care, desigur, Rudolf Schweitzer-Cumpăna. În prezent, există un proiect de reabilitare cu fonduri europene și locale, care își așteaptă de câțiva ani concretizarea.
Cercul Militar (numit și Casa Armatei) este o clădire concepută de celebrul arhitect Octav Doicescu, cunoscut pentru zeci de proiecte din București și din întreaga țară: Institutul Politehnic București, Opera Română, Fântâna Miorița, Fântâna Zodiac de lângă Parcul Carol, blocul Banloc-Goodrich, vile din Cartierul Primăverii și multe altele. Piatra de temelie a Cercului Miliotar fost pusă în iulie 1939, în prezența prim-ministrului Armand Călinescu, iar inaugurarea s-a făcut în 1940. Stilul clădirii este inconfundabil – o adaptare la modernism a stilului neoromânesc, sublimat într-o abordare mediteraneeană, cu acoperișul în pantă lină.
Clădirea principală a Muzeului Județean Argeș găzduiește secțiile de Istorie, Științele Naturii, Artă și Planetariul. Aceasta a fost construită în anii 1898 – 1899 după planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu, pe locul unui vechi schit, pentru a deveni Prefectura Județului Argeș, ceea ce a și fost o bună bucată de vreme. Clădiri cunoscute proiectate de Maimarolu sunt Palatul Patriarhiei, Palatul Cercului Militar Național și Catedrala Armenească, toate din București. Fosta prefectură din Pitești este o construcție impozantă, simetrică, în formă de ”U”, abordată conform eclectismului (academismul francez). Rămasă clădire administrativă până în anii 1970, a devenit apoi muzeu. În prezent, se află într-un proces de consolidare, modernizare și restaurare, în cadrul căruia va fi refăcut și acoperișul. Mai sunt prevăzute lucrări de eliminare a igrasiei, refacere a instalațiilor, reabilitare a subsolului, restaurarea picturilor murale. Este un șantier important, de câteva milioane de euro, care este prevăzut să se finalizeze în aprilie 2023.
Primăria Piteștiului funcționează în prezent într-o clădire neoromânească, construită în 1933, după proiectul arhitectului State Cintan. Până în 1968, imobilul a găzduit administrația financiară, autoritățile decizând mutarea aici a primăriei și transformarea în muzeu a vechii clădiri, de dimensiuni mai mici. Cu câțiva ani în urmă, clădirea a fost reabilitată, inclusiv acoperișul mansardat.