Situată în nordul Mării Egee, nu departe de continent, Insula Tasos (o să folosim această variantă, chiar dacă întâlnim deseori scris și Thasos sau Thassos) are o arhitectură predominant tradițională, care, indiferent de elementele de modernitate survenite în ultimele decenii, a rămas una vernaculară, bazată pe materialele de construcție existente pe plan local. Piatra a fost și este esențială în tot ceea ce înseamnă construcție, lucrare de amenajare exterioară, chiar drum public. Ceea ce este însă specific acestui loc, și inedit într-o anumită măsură, sunt acoperișurile din lespezi de piatră. Am mai scris despre astfel de acoperișuri, dar situate la celălalt capăt al continentului – la Cotswold, Anglia. Este potrivit să vedem astfel de învelitori și într-o abordare mediteraneeană, cu pante mici, apărute într-un context istoric, cultural și economic diferit.
Arhitectură egeeană
În vechile porturi ale insulei mai putem vedea clădiri în stil neoclasic din secolul al XIX-lea, cu fațade simetrice și balcoane din fier forjat, de când grecii se străduiau să se sincronizeze cu Europa, ca stat nou creat sau, pur și simplu, ca aspirație, fiind încă sub administrație otomană (cum a fost cazul acestei insule, care s-a alăturat Greciei abia în 1912). Totuși, fondul a rămas același în satele împrăștiate pe colinele și munții înverziți: comunități oarecum închise, cu case discrete, amplasate la stradă sau protejate de porți și ziduri de piatră, reminiscențe ale unor vremuri în care pirații sau soldații otomani provocau teamă; în vremuri tulburi, oamenii evitau să locuiască pe țărmuri și se retrăgeau în munți, unde accesul era extrem de dificil.
Drumurile între aceste sate erau neamenajate și călătoriile dintr-o parte în alta a insulei durau zile întregi. Arhitectura tradițională este una de confluență între celelalte insule ale Mării Egee și regiunea Tracia – Macedonia de Est. Astfel, putem întâlni și case cu o arhitectură deschisă, cu balcoane generoase și ferestre mari, umbrite, cu acoperișuri din țiglă sau terase de pe care se poate admira priveliștea spectaculoasă cu mare și munți care se ridică la peste 1200 de metri. Locurile nu sunt străine nici de arhitectura balcanică și otomană, care mizează în mai mare măsură pe lemn, pe streșini ieșite în afară pentru mai multă umbră și foișoare generoase. Tavernele au acest mod de abordare care permite amenajarea unor terase protejate de soare. Mai trebuie spus că modul de a construi, în general, este condiționat de topografia terenului, fie că vorbim de litoral sau zona interioară a insulei. Drumurile sunt șerpuite, înguste și nu totdeauna comode.
Deși în prezent este un loc sută la sută grecesc, istoria ne arată că insula are o componență etnică destul de eterogenă, cu un aport de turci care au sosit aici după cucerirea otomană, dar și de greci din Constantinopolul cucerit, care la rândul lor aveau origini etnice diverse. În plus, între 1813 și 1908, insula s-a aflat sub administrație egipteană, unii dintre conducătorii și administratorii egipteni născându-se aici. Câțiva vlahi, latinii balcanici cu care ne înrudim ca limbă, au ajuns și ei aici destul de ușor, din nordul Greciei, unde erau destul de numeroși.
Iată de ce și arhitectura insulei are elemente destul de diverse, din tot bazinul Mediteranei de Est. Mai mult, în ultimul timp au sosit pe insulă oameni din Europa de Vest care vor să trăiască aici, într-o atmosferă mai puțin stresantă, eventual să se bucure de vârsta retragerii la pensie. Nu puțini își construiesc case sau pensiuni, iar acest lucru se observă: unii sunt atrași de stilul tradițional, alții vin cu elemente mediteraneene care nu fac notă discordantă în acest peisaj, iar câțiva au viziuni de-a dreptul moderniste – case din beton, metal și sticlă, fără nicio legătură cu obiceiurile locului. Sunt voci care contestă acest ultim tip de abordare; există riscul ca insula, odată rurală și cu un stil de viață sustenabil, să își piardă specificul, farmecul și candoarea…
Piatra omniprezentă
Pentru casele și satele tradiționale, unele dintre ele de secol XVIII și chiar mai vechi, piatra este omniprezentă: la ziduri, pavaje, deseori la acoperiș.
Chiar dacă zidurile sunt tencuite, sub ele vom descoperi piatră extrasă din apropiere. Multe dintre casele noi, sau aflate în construcție, ori care se renovează, au sau vor avea un acoperiș din plăci de rocă.
Tasos este un loc cu tradiție milenară în exploatarea acestei resurse, aici fiind menționate cariere de marmură încă din antichitate. Marmura era extrasă pentru temple și biserici din regiune, până la invaziile slave din secolele VI-VII. Ulterior, multe cariere au fost părăsite, până în epoca modernă, când au cunoscut o dezvoltare importantă. În prezent, marmura de Tasos este considerată una dintre cele mai bune din lume, cu un grad de alb imbatabil, folosit ca standard în domeniu. Resursele nu au fost epuizate – există o plajă în apropierea unei cariere, unde marmura este întâlnită din abundență, sub formă de blocuri cu rol de mobilier urban, sau pur și simplu pentru taluzarea drumurilor.
În afară de marmură, uleiul de măsline, vinul și metalele prețioase au fost de-a lungul timpului bogățiile insulei, ca și lemnul din pădurile care cresc aici foarte puțin afectate de civilizație. Construcțiile pot beneficia și de această resursă, chiar dacă este vorba de copaci de talie joasă, din care se poate face puțină cherestea. Aurul, o altă bogăție, i-a atras pe fenicieni, greci, perși, romani, bizantini, venețieni, genovezi și, o bună bucată de timp, pe turcii otomani.
Imaginile din aceste pagini provin din sate aflate în interiorul insulei, precum Theologos, cel mai vizitat loc din zona montană, aflat la o altitudine de 220 metri. Numele satului înseamnă în grecește „cuvântul lui Dumnezeu”, probabil de la faptul că în zonă exista cândva, în epoca bizantină, un metoc; zonele apropiate de pârâuri sau alte surse de apă sunt extrem de valoroase. Activitatea celor 800 de oameni care locuiesc aici este turismul pe timpul verii, iar în sezonul rece pescuitul și producerea uleiului de măsline.
Pe insulă se practică și creșterea caprelor și oilor, iar bucătăria bazată pe carnea lor este un punct de atracție pentru turiști, în Theologos existând câteva taverne renumite pentru proțapul de ied sau miel.
Datorită faptului că a fost declarat capitală culturală a insulei în 1979, de atunci casele vechi s-au bucurat de un tratament aparte, fiind conservate și puse în evidență. Printre case noi, cu curți mai generoase și ferestre largi, identificăm și locuințe din vremuri imemoriale, care urmează îndeaproape frontul străzii, nelăsând să se vadă ceea ce se află în spate. Multe dintre ele au acoperiș de piatră – lespezi prelucrare mai mult sau mai puțin riguros. Sunt șisturi care se pot desface ușor în foi cu fețele relativ paralele, de grosime nu foarte mare (cel puțin 2 cm). Marmura, deși abundentă pe insulă, nu este deloc simplu de prelucrat, așadar nu ar fi eficient să fie folosită pentru construcțiii, ci doar pentru finisaje. O întâlnim uneori la placarea zidurilor, gardurilor sau teraselor.
La o grosime medie de 3-4 cm (minimum care se poate obține, fără a risca să se rupă), greutatea unui metru pătrat de învelitoare de rocă poate fi în jur de 100 kg, ceea ce înseamnă triplu față de o învelitoare de țiglă ceramică și dublu față de una din beton (cu aproximație, desigur). Șarpanta trebuie să fie destul de solidă, mai cu seamă că o pantă mică a acoperișului înseamnă o sarcină mai mare asupra grinzilor și căpriorilor. Este adevărat, aceste case nu au camere cu suprafețe mari, deci deschiderile sunt destul de mici, iar zidăria solidă de piatră sprijină cu succes aceste acoperișuri grele. Lespezile de piatră nu au nicidecum o formă standard; rareori sunt dreptunghiulare, de regulă au forme lipsite de simetrie, pe cât posibil rotunjite în partea de jos. Montajul lor a ținut cont de acest lucru, fiecare acoperiș având o amprentă proprie, de o neregularitate fermecătoare. Streșinile nu sunt ieșite mult în afară, existând riscul ca căpriorii să se rupă sub greutatea învelitorii, în partea de jos, unde sarcina este mai mare.