Hatfield House este un exemplu clasic al arhitecturii iacobine, de sorginte renascentistă, edificiu apărut prin extinderea și modificarea unor clădiri existente, realizate inițial în stil elisabetan. Este vorba de un conac situat într-un parc din zona estică a orașului Hatfield, Hertfordshire, construit în 1611 de către Robert Cecil, primul conte din Salisbury și prim-ministrul regelui James I, rămânând de atunci reședința principală a familiei Cecil. Proprietatea cuprinde terenuri vaste, conacul propriu-zis din secolul al XVII-lea, dar și construcții realizate anterior, supraviețuitoare ale numeroaselor lucrări de transformare stilistică realizate în timp. Casa, în prezent aparținând lui Robert Gascoyne – Cecil, al șaptelea Marchiz de Salisbury, este deschisă publicului.
Originalitate și influențe continentale
Timp de aproximativ o jumătate de secol, în perioada 1570 – 1620, cu marjele de rigoare, au apărut în Anglia o serie de reședințe rurale ale marilor familii nobiliare, construite în stil Tudor, elisabetan și iacobin, stiluri considerate autohtone britanice, dar influențate de arhitectura europeană continentală, în special de cea renascentistă, respectiv de manierismul din nordul Franței, Germaniei sau din Țările de Jos, dacă vorbim despre ornamentică. A fost o bună ocazie pentru aceste familii să își etaleze bogăția și influența, respectiv apropierea de monarhie, mai ales că unele dintre case erau gândite și pentru găzduirea periodică a familiei regale (plus întregul alai personal, care însemna de regulă circa 150 de persoane).
Aceste case se numeau „Prodigy houses” și au reprezentat o oportunitate pentru creativitatea unor arhitecți deveniți faimoși, emblematic fiind Inigo Jones (1573 – 1652), primul arhitect englez (cu origini galeze, de fapt) important, care a aplicat în insulele britanice principiile vitruviene ale simetriilor și proporțiilor.
Acesta chiar a călătorit în Italia în anii 1613 – 1614 și a continuat să transforme arhitectura britanică (ca supervizor al lucrărilor publice, desemnat de rege), fiind influențat de proiectele lui Andrea Palladio, foarte apreciat în acele decenii. Caracteristice acestor palate nobiliare englezești sunt dimensiunile tot mai impozante, utilizarea suprafețelor mari vitrate (într-o perioadă în care sticla nu era la îndemâna oricui), o anumită simetrie de inspirație clasică greco-romană, turnulețele și combinațiile inedite de gotic și Renascentism. Structura clădirii devine o îmbinare de piatră și cărămidă (uneori doar cărămidă, care începe să fie utilizată tot mai mult și este lăsată aparentă) și, spre deosebire de construcțiile similare ca destinație din Europa, nu mai sunt protejate de fortificații. Era și o dovadă a recunoașterii coroanei britanice ca putere centrală și instituție protectoare a unei societăți englezești echilibrate, sigure, acest lucru observându-se într-o arhitectură mai deschisă, mai transparentă.
La interior, casele păstrau acea sală mare în stil medieval, care însă acum era folosită doar pentru evenimente importante, și abordată mult mai decorativ. Scările devin mai largi și mai elaborate, fiind realizate din lemn de stejar sau uneori piatră. Proprietarii folosesc tot mai mult spațiile de la nivelurile superioare, de unde pot admira priveliștea, lăsând servitorilor parterul.
Stilul din vremea lui James I
Un stil care s-a dezvoltat în acest context a fost cel iacobin, denumit așa în virtutea faptului că a început în timpul Regelui James (Jacob) al VI-lea al Scoției, devenit James I al Angliei (1603 – 1625) – deși se pare că acesta nu a petrecut prea multe veri în aceste palate. Apărut după „consumarea” stilului elisabetan, stilul iacobin (Jacobean architecture) este considerat o etapă secundă a Renașterii engleze, influențate de implicarea numeroșilor meșteșugari și artiști imigranți veniți în Anglia din nordul Europei. Liniile generale ale stilului elisabetan au rămas și aici, precum și unele elemente decorative, dar a apărut o abundență de coloane, pilaștri și arcade reinterpretate în manieră autotonă, nu neapărat de sorginte clasică. În plus, casele au căpătat dimensiuni mai mari, chiar impozante, similare unor palate, cu amprentă la sol în formă de „H” sau „E”, permițând apariția unor amenajări exterioare elaborate. Amenajările interioare au fost marcate de un design de mobilier original și de o artă decorativă de sine stătătoare, de influență flamandă; se menține o atmosferă medievală, cu finisări în culori întunecate şi decoraţiuni sculptate în stil italian, cu ornamente groteşti, embleme și însemne heraldice. Pot fi întâlnite, de asemenea, așa-numitele „strapwork carvings”, sculpturi de origine din Țările de Jos care sugerează pielea decupată, prezente în stilurile elisabetan și iacobin deopotrivă.
Palate în adevăratul sens al cuvântului, aceste construcții surprind turiștii prin titulatura mult mai modestă de „House”. Explicația ține de etichetă – doar domeniile regale, folosite și azi de Coroana Britanică, poartă numele de palate – Palace, toate celelalte fiind numite „House” indiferent de istoria locului sau de dimensiunile construcției. Există, desigur, și excepția care confirmă regula – Blenheim Palace, domeniul unde s-a nascut și a trăit în prima parte a vieții sale Winston Churchill.
.
Peste cinci secole de istorie
Clădirea „nouă” a reședinței Hatfield House a fost construită așadar în 1611 de Robert Cecil, primul conte de Salisbury, care a fost unul dintre cei mai importanți sfătuitori ai Elisabetei I. Cecil a folosit la construcția casei materiale provenite din Old Palace – Palatul Vechi.
O parte din acesta este în picioare și astăzi, în apropierea casei care face obiectul articolului nostru. Palatul Vechi, reședință regală, a fost casa copilăriei Elisabetei I și reședința favorită a acesteia, construit în 1497 de episcopul de Ely, John Cardinal Morton, și rechiziționat apoi de Henric al VIII-lea, odată cu multe alte averi bisericești. Locul fiind apreciat, copiii lui Henric, respectiv regele Edward al VI-lea și viitoarea regină Elisabeta I, și-au petrecut aici copilăria și adolescența. Stejarul reginei Elisabeta I de pe proprietate se spune că este locul în care aceasta a aflat că a devenit suverana Angliei, în urma morții surorii ei Mary. Ceea ce este însă sigur e că în noiembrie 1558, Elizabeta a ținut primul ei Consiliu de Stat în Marele Hol al Palatului.
Hatfield House este în prezent un obiectiv turistic apreciat tocmai datorită numeroaselor obiecte asociate cu regina, între care mănușile ei și o pereche de ciorapi de mătase – considerați a fi primii de acest fel din Anglia. Marea bibliotecă conține un șir iluminat de 7 metri lungime cu toți strămoșii reginei, începând de la Adam și Eva. O altă atracție importantă se găsește în Holul de Marmură – așa-numitul „Rainbow Portrait” – portretul curcubeu al reginei.
Succesorul Elizabetei, regele James I, nu a apreciat în mod deosebit palatul vechi și l-a dăruit astfel prim-ministrului Robert Cecil, primul conte de Salisbury, în schimbul domeniului acestuia, Theobalds din Cedars Park, Broxbourne. Cecil era un împătimit al construcțiilor, așa că a demolat trei aripi ale palatului de atunci (partea din spate și cele 2 laterale) în 1608 și a folosit cărămizile rezultate pentru a clădi construcția existentă în prezent. Responsabilitatea șantierului a revenit constructorului Robert Lemynge, inspectorului regal Simon Basil și arhitectului Inigo Jones, despre care se știe că a făcut aici o vizită în octombrie 1609.
De-a lungul celor cinci secole de existență, construcția nouă a suferit modificări, dar între elementele originale existente și astăzi, specifice arhitecturii iacobine, se numără Marea Scară din lemn sculptat și vitraliul din capela privată. În timp ce acoperișul clădirii vechi, din timpul episcopului de Ely era din țiglă, aspect păstrat până azi, corpul nou a fost acoperit cu o învelitoare metalică, de cupru în prezent. Oricum, nu este vizibil, fiind mascat de balustradele și cornișele de la acel nivel.
Ceea ce a rămas cu adevărat remarcabil sunt plafoanele clădirii, dintre care cel mai spectaculos este cel din „The Long Gallery” – inițial alb, cu stucaturi, a fost acoperit de către cel de-al doilea conte de Salisbury cu foiță de aur, așa cum văzuse în timpul unei călătorii la Veneția.
Grădinile, acoperind 170.000 m², datează de la începutul secolului al XVII-lea, fiind proiectate de John Tradescant, care a vizitat Europa și adus aici cu sine copaci și plante necunoscute până atunci în Anglia. Grădinile includ livezi, fântâni, plante parfumate, cascade, terase, labirinturi. Neglijate în secolul al XVIII-lea, au început să fie restaurate în perioada victoriană și acest proces continuă și astăzi. Descendentul lui Cecil, Robert Arthur Talbot Gascoyne-Cecil, al treilea Marchiz de Salisbury, a fost în trei rânduri prim-ministru în ultimii ani ai reginei Victoria. Orașul Salisbury (azi Harare) din colonia Rhodesia (azi Zimbabwe) a fost fondat în mandatul său și i-a purtat numele.
Pe parcursul Primului Război Mondial, domeniul a fost folosit pentru testarea primelor tancuri britanice, fiind amenajate aici chiar și tranșee. Pentru a aminti de acest fapt, singurul tanc Mark I ce a supraviețuit conflagrației a fost păstrat la Hatfield între 1919 și 1970, înainte să fie mutat la muzeul tancurilor de la Bovington. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Hatfield House a găzduit primele unități ale Gărzii Civile dedicate reintegrării prizonierilor de război britanici în viața civilă, ambientul luxos al casei fiind considerat benefic în acest scop.
Pe 12 iulie 1945, rezidenții de aici au fost vizitați de rege și regină. Apariția acestor case nobiliare a avut o importanță majoră în arhitectura rurală a britanicilor, care este atât de admirată astăzi, cu cărămidă aparentă, ferestre largi, prin care să pătrundă cât mai multă lumină, cu ancadramente din piatră pentru tâmplărie. Concret, au devenit repere estetice și tehnice pentru zonele construite protejate și orice abatere de la aceste repere este atent studiată de urbaniști.
De exemplu, în Hatfield există o serie de „coduri” pentru construcții, care vizează orice element al unei case: finisajul fațadei, forma unei lucarne, forma ferestrei și culoarea tâmplăriei, materialul pentru învelitoare, modelele decorative ș.a.m.d. Acest tip de restricții există în multe localități, impuse de comunitățile respective; datorită lor, se poate vorbi de o arhitectură unitară, de un stil local.