Conceptul de oraş sustenabil a primit un imbold masiv în urma desfăşurărilor politice şi strategice care domină actualitatea. Războiul, crizele medicale, preţurile la utilităţi, toate converg în direcţia firesc economică – reducerea consumurilor şi optimizarea resurselor existente înseamnă un preţ mai mic. În esenţă, ca definiţie teoretică, sustenabilitatea unui oraş presupune ca, în activitatea urbană, să se aibă în vedere resursele limitate avute la dispoziţie – în privinţa patrimoniului imobiliar, a forţei de muncă, a transporturilor etc. Raportat acum în mod direct la domeniul nostru, vedem că acoperişurile verzi, grădinile verticale si alte atare dezvoltări reprezintă soluţii salutare pentru o serie de probleme stringente ale spaţiului urban.
Avantajele acoperișurilor verzi și grădinilor verticale:
- Izolează termic clădirile, împiedică formarea insulelor urbane de căldură;
- Reduc temperatura suprafețelor de sticlă și beton, reflectarea și radierea în atmosferă a razelor UV; temperatura din zonele astfel amenajate scade cu până la 5°C față de media pe oraș;
- Captează și drenează apa pluvială, reducând stresul asupra sistemului de canalizare;
- Captează și rețin praful atmosferic (circa 1,5 kg anual / 10 mp de vegetație);
- Absorb și filtrează substanțele nocive din atmosferă (circa10 t anual / 15 mp de vegetație;
- Produc oxigen (1 mp de vegetație asigură cantitatea anuală necesară unui om):
- Poluarea fonică scade cu până la 10 dB;
- Atenuează viteza vântului, previn formarea de culoare și turbioane;
- Îmbunătățesc aspectul estetic al orașului.
Probleme tot mai actuale
Acoperişurile verzi implică refacerea zonelor de vegetaţie, a ecosistemelor distruse prin construire, dar la un alt nivel, cel al acoperişului. La noi se greşeşte în foarte multe feluri, în primul rând prin ignorarea acestor soluţii care în Occident au devenit elemente importante de dinamică urbană. Puţini bucureşteni ajung să îşi vadă oraşul de sus; ar înţelege care este realitatea, efectul în primul rând estetic al aşa-ziselor „reparaţii“ pe care le fac, în fond nişte cârpeli care arată dizgraţios. De la nivelul solului, un acoperiş conturează silueta urbană, iar privit de sus asigură continuitatea vizuală şi o identitate oraşului. Acoperite cu vegetaţie, blocurile pot constitui nişte puncte de interes din perspectivă estetică, dar în primul rând reprezintă o intervenţie benefică pentru oraş. Plantele filtrează aerul, generează oxigen, reduc efectele aşa-numitelor „insule de căldură“ create de betoanele care radiază căldura acumulată, ridicând temperatura locală cu 5-10°C. Plantele reţin praful, pulberile microscopice în suspensie, care în România depăşesc de 4 ori limitele admise în Uniunea Europeană. Noxele sunt filtrate cu ajutorul acestor organisme vii pe care trebuie să învăţăm să le folosim în avantajul nostru. Din păcate, terasele superioare ale blocurilor construite în oraşele din România după 1960 nu au fost gândite ca locuri accesibile locatarilor, ci mai degrabă ca zone tehnice, cu guri de aerisire pentru canalizare, camera tehnică a liftului, ulterior loc de amplasare a aparatelor de aer condiţionat etc… Dorinţa locatarilor, mai ales a tinerilor, de a vedea oraşul de sus, de a se bucura de perspectivă, există. Am putut vedea în străinătate proiecte cu blocuri de locuinţe colective racordate prin treceri la ultimul etaj, practic sisteme de parcuri suspendate. Terasele blocurilor autohtone, cu măsurile de siguranţă necesare, ar putea deveni ceva similar, fiind zone uniforme din punctul de vedere al nivelului de înălţime. Chiar dacă pare un proiect greu de realizat în România, poate fi un subiect de gândire, mai ales pentru zonelele urbane care nu au parcuri la nivelul solului. O dificultate este chiar felul în care funcţionează şi se raportează la orice intervenţie asociaţiile de locatari. Puţini sunt dispuşi să privească acoperişul blocului ca pe un bun comun, iar acest lucru se poate observa când cei de la ultimul etaj încearcă să responsabilizeze asociaţia pentru o simplă reparaţie, cu atât mai puţin pentru un acoperiş verde. Li se pare o lucrare de care nu beneficiază direct, la efectele căreia nu au acces.
Ce implică un acoperiş verde
Se presupune că acest gen de intervenţie afectează structura construcţiei, deci trebuie obţinute aprobările necesare, având la bază studii de rezistenţă. Un acoperiş verde încarcă structura blocului şi trebuie văzut dacă, după ce s-au scos vechile materiale izolante şi se aduce noul sistem de terasă acoperită cu vegetaţie, se produce o încărcare suplimentară. Întrucât procesul de obţinere a aprobărilor durează, între timp pot fi contactate companiile care oferă produse şi servicii specializate, se pot evalua ofertele de preţ şi sistemele folosite. Nu în ultimul rând, trebuie consultat un urbanist peisagist sau un inginer horticol care să ofere consultanţă pentru proiectul în ansamblu şi să propună soluţii viabile. Un acoperiş verde este o lucrare complexă, în care sunt implicaţi mai mulţi specialişti. Prima etapă este realizarea hidroizolaţiei. Acoperişul trebuie să devină o cuvă care să păstreze apa, de aceea se şi fac teste de inundare pentru a vedea calitatea hidroizolării, rezistenţa, etanşeitatea etc. Ulterior, se pune stratul de drenaj, care să asigure scurgerea apei de deasupra hidroizolaţiei, respectiv un geotextil, o folie de barieră care va opri rădăcinile şi insectele să distrugă hidroizolaţia ori structura, întrucât aici se va crea un ecosistem. În continuare, trebuie aşezat un substrat vegetal special, nu pământ de grădină, aşa cum fac mulţi în România. Trebuie înţeles că pământul de grădină îngreunează structura şi nu poate susţine plantele cu substanţe nutritive pe termen lung. Din aceste motive se foloseşte un amestec uşor de tuf vulcanic şi fibră de cocos. Aceasta din urmă, prin degradare, asigură substanţele nutritive necesare formării ecosistemului. (Va urma)
Tipuri de acoperișuri verzi
În prezent sunt întâlnite 3 tipuri de acoperişuri verzi: extensive, intensive şi, ca variantă intermediară, semiintensiv (sau semi-extensiv). Acoperişul verde extensiv are un strat subţire de sol, în general 10-15 cm, şi este de obicei varianta aleasă pentru şarpante, deci pentru acoperişuri în pantă. În prezent sunt întâlnite 3 tipuri de acoperişuri verzi: extensive, intensive şi, ca variantă intermediară, semiintensiv (sau semi-extensiv).
Acoperişul verde extensiv are un strat subţire de sol, în general 10-15 cm, şi este de obicei varianta aleasă pentru şarpante, deci pentru acoperişuri în pantă.
Stratul de sol poate găzdui plante ierboase de mici dimensiuni, cel mult 30-40 cm, de regulă din genul sedum – plante suculente decorative care rezistă foarte bine în timp şi nu au probleme cu înghețul și expunerea la soare (spre deosebire de gazon, de pildă, care suferă la însorire puternică). Acoperişul semi-intensiv sau semi-extensiv include un strat de pământ de 30-50 cm şi poate găzdui plante ierboase ceva mai înalte, până la tufe sau arbuşti de mici dimensiuni, de pildă ienuperi târâtori, berberis etc..
Există un trend important în străinătate prin care se crează nişte acoperişuri „pletoase”, cu ierburi care ies în afara perimetrului acestuia, rezultând un efect vizual foarte interesant.
Acoperişurile verzi intensive au un strat de pământ care poate ajunge la 1 metru grosime şi vorbim deja de terase-grădină, ba chiar mici plantaţii de arbori de dimensiuni reduse. În momentul în care se realizează o terasă circulabilă plană orizontală, de orice tip, poate fi utilizată ca o grădină, în care se pot amenaja alei, locuri de relaxare, pergole, foişoare şi chiar grătare.
Există şi variante mai complexe, când peste ultimul etaj se poate construi şi o piscină, cu amenajarea aferentă, deci… totul depinde de calculul corect al încărcării şi, desigur, de buget.
Teoretic, pe un acoperiș verde se pot cultiva inclusiv legume (ferme urbane, grădini productive), așa cum ne arată unele tendințe. Totuși, s-a constatat că plantele din locurile poluate nu sunt sănătoase pentru consum, pentru că reţin substanțele nocive din atmosferă. Prin urmare, genul de grădină productivă este recomandat în suburbii, pentru centrele oraşelor limitându-ne la plante cu capacități bune de filtrare a prafului. Sunt preferate plante variate din sistemele locale, în special cele cu valoare estetică. De exemplu, în Grecia se lucrează mult cu plante de platou, de zonă stâncoasă şi aridă, iar unele sunt potrivite şi în România, unde temperaturile sunt mari în timpul verii. Iarna, aceste plante pot rezista dacă este vorba de suprafețe mari de terasă, care au o inerție termică mai mare.
Mai există tendinţa de a încorpora diferite sisteme, precum cele de irigare și panourile fotovoltaice. Se știe că panourile dau randament maxim la temperaturi de 22-28ºC, echivalente unui acoperiș verde, prin urmare acestea sunt foarte eficiente împreună și sunt încurajate. Fără o protecţie, panourile solare ajung vara şi la 60-70ºC, ceea ce le scade randamentul cu 50%.
În căutarea specialiştilor
În România situaţia este încă la început. Nu au fost finalizate prea multe proiecte, iar oamenii sunt destul de reticenţi, în primul rând din cauza costurilor. Mulţi privesc cu prudență această soluţie, considerând că este foarte scumpă, în contextul în care nu sunt obişnuiţi să evalueze beneficiile unui proiect pe termen lung. Se doreşte un rezultat rapid, care să se simtă imediat în buzunar, ceea ce nu este cazul, fiind o intervenţie cu beneficii în timp. Scăderea costurilor este de 25-30% din cheltuielile cu încălzirea, pentru că izolează foarte bine termic, dar se pare că nu este suficient. Să nu uităm izolarea fonică, perfectă în cazul unui acoperiş verde, inclusiv când plouă. Reticenţa beneficiarilor mai vine şi din cauza unora dintre cei care au executat asemenea lucrări, necunoscând tehnologia şi tratând cu superficialitate anumite aspecte. Au fost cazuri când acoperişurile verzi au trebuit refăcute, fie din cauza execuţiei defectuoase a izolaţiilor, fie pentru că s-a folosit pământ obişnuit în loc de materialul recomandat, fie că nu au fost alese plantele potrivite (plante exotice care nu s-au adaptat la climă). Beneficiarii, desigur, au avut senzaţia că nu au primit ceea ce plătiseră şi poate au crezut că problema vine de la concept. La hidroizolaţie trebuie să se abordeze corect suprafața, începând cu îndepărtarea completă şi atentă a vechilor materiale hidroizolante, a membranelor bituminoase în special, înainte de aplicarea materialelor noi. Este necesară curăţarea riguroasă până la stratul de bază din beton, pentru ca aderenţa să fie optimă şi să nu apară goluri.
La fel de bine poate fi şi vina beneficiarilor, pentru că nu au căutat nişte specialişti autentici; nu este suficient să ai materiale bune, ci şi o execuţie profesională. Nu în ultimul rând, poate fi o problemă legată de antreprenoriat și de comunicare. De obicei, la noi cei care proiectează și/sau execută partea de acoperire verde nu sunt în relație directă cu cei care execută partea de izolare sau de sistem constructiv; ca să nu mai vorbim de cei care execută instalația de irigație sau diversele amenajări ulterioare…