Mănăstirea Cozia

Biserica mănăstirii Cozia are din anii 1970 acoperiș de cupru, metal cu care au fost protejate în timp și celelalte clădiri ale ansamblului arhitectural și monahal. Până atunci, însă, de-a lungul secolelor, învelitoarea fusese, în mod tradițional, din șindrilă de lemn, material care însă trebuia înlocuit periodic, la câteva decenii, din cauza perisabilității sale; aceasta cu atât mai mult cu cât Cozia se află într-un mediu nu prea favorabil lemnului, cu precipitații abundente și în apropierea Oltului, care dezvoltă aici un microclimat umed. Iar acoperișul este extrem de important, mai ales că pe turla principală a bisericii, de 8 metri înălțime, se află crucea originală, din vremea primului ctitor, Mircea cel Bătrân. Crucea voievodală cu trei brațe are în capete globuri de aur, iar postamentul acesteia este constituit dintr-un bloc de piatră sub formă de turban turcesc, ca o prefigurare a victoriei creștinilor asupra păgânilor care invadaseră Europa.

Străbătând în grabă drumul de pe Valea Oltului dintre Râmnicu Vâlcea și Sibiu, rareori ne oprim, măcar pentru câteva minute, la una dintre cele mai vechi mo­nu­mente de arhitectură din Țara Ro­mânească, Mănăstirea Cozia, ctitorie a lui Mircea cel Bătrân realizată între 1387 și 1391, unde domnitorul a fost de altfel și înmormântat. Puțini știu că acest drum trece prin curtea mănăstirii, unde odinioară exista una dintre cele mai înfloritoare și cuviincioase co­munități creștine din zonă, trezind admirația străinilor care o vizitau.

Un cărturar grec din secolul al XVI-lea, Gavriil Protul, lăuda așezarea monahală pen­tru moralitatea, modul de viață și hărnicia călugărilor, pentru bunăstarea adu­să de livezi, vii și alte binecuvântări ale locului, drept pentru care a numit-o “pă­mânt al făgă­duinţei”. Una dintre mărturiile lui Paul de Alep din 1657 ne descrie Cozia ca pe “o clădire întărită și măreață”, încon­jurată de piscuri înalte și păduri de ne­pătruns, la care se ajungea pe drumuri ce îns­păimântau prin îngustime și apropierea de prăpastie.

O mănăstire privilegiată

Mănăstirea Cozia a fost întemeiată de către domnitorul Mircea cel Bătrân la îndem­nul Sfântului Cuvios Nicodim de la Tismana, “sfetnicul lui Mircea întru cele dumnezeiești” și întemeietor al multor ase­menea lăcașuri în Oltenia (Vodița, Tis­ma­na, Vișina). Biserica mare, închinată Sfintei Treimi, a fost sfințită pe 18 mai 1388, aceasta fiind construită după planurile unui arhitect sârb, de la curtea marelui cneaz Lazăr.

Deși redusă ca dimensiuni, era consi­de­rată în epocă cea mai frumoasă biserică din Țara Românească. Astfel, se poate observa ase­mănarea cu o serie de biserici medievale sârbești, precum Lazarița din Kruševac sau biserica din Kalenić. Epoca de început a așezării monahale era una destul de tulbure: turcii cucereau tot mai mult din Balcani, catolicismul se străduia să-i îndepărteze pe români de ortodoxia conectată la un Cons­tan­tinopol tot mai slăbit, iar cnejii sârbi și țarii bulgari erau tot mai solicitați de războaie și dezbinați. Viziunea Sfântului Nico­dim a fost una destul de realistă, aici punându-se bazele, în acel moment cheie, unuia dintre bas­tioanele ortodoxiei bal­ca­nice. Ceea ce s-a și întâmplat, Cozia deve­nind un centru spiritual și cultural de referință, așa cum se poate vedea în muzeul deschis aici.

Pentru întreținerea comunității, mănăsti­rea avea la dispoziție mai multe sate și moșii, drept de exploatare a salinelor de la Ocnele Mari, respectiv a nisipului aurifer de pe Olt și Lotru, pentru care erau folosiți și robi țigani.

Ca o fortăreață

S-a construit astfel o biserică în formă de cruce ale cărei ziduri, de 1,3 m grosime, sunt o alernanță de blocuri de piatră de falie (care se pot prelucra mai ușor) și cărămizi arse, rămase aparent, cu multe ornamente din pia­tră și rozete în partea superioară a zidurilor. Aceste rozete traforate în piatră, oarecum asemănătoare rozaselor gotice, aveau rol de răsuflători (pentru aerisire) și, din cauza fumului de lumânări care iese din biserică, au căpătat o culoare închisă.

La un moment dat, ornamentele originale au fost acoperite cu tencuială, însă au fost redescoperite, nu fără surprindere, în 1927, când au fost din nou aduse la lumină. Vulturul bicefal bizantin este frecvent întâlnit, semnificând puterea teo­cratică și pe cea lumească, a dom­ni­torului. În plus, unii dintre domnitorii care au făcut danii își revendicau originea din împărații bizantini Cantacuzini. Un alt ele­ment important, pe care îl regăsim la arhi­­tectura brâncovenească și la cea neo­ro­mânească este brâul din cărămidă dispusă în zimți de ferăstrău. Datând tot din secolul al XIV-lea, o serie de motive figurează flori, plante, păsări și, foarte frecvent, șerpi, tri­mițând la textele biblice și simbolistica orien­­tală. Pasărea care strivește șarpele sem­nifică, desigur, triumful binelui asupra răului. În mod oarecum surprinzător, sculpturile originale, de secol XIV, sunt mai bine executate decât cele din secolul al XVIII-lea.

Cele originale denotă școala de sculptură a Moraviei sârbești, care a creat adevărate capodopere în perioada medievală, așa cum pot fi văzute în vechile biserici din centrul Serbiei.

Inițial, biserica avea doar naos, pronaos şi altar, dar în 1707 Constantin Brâncoveanu i-a adăugat pridvorul, în stilul său incon­fundabil: deschis, sprijinit pe 6 coloane ornamentate (4 în față și 2 în spate). Tot Brâncoveanu a donat cele două policandre din interior, a refăcut o parte din pictura interioară, a reparat chiliile și a construit cuhnia din imediata vecinătate a bisericii, cu o interesantă boltă conică, vatră largă și coș de fum cilindric.

Alături de frescele de la începutul secolului al XVIII-lea, și azi putem vedea în pronaos scene din pictura de la 1393, care este considerată to­tuși cea mai valoroasă.

Împrejurul bisericii au fost construite chilii încă de la început, având spre exterior rol de apărare, cu ziduri groase și creneluri. Apele Oltului ieșeau uneori din matcă, astfel că zi­du­rile aveau uneori și rolul de a le opri, ca niște baraje. Spre interior, cu timpul au apărut balcoane și cerdacuri din lemn, au fost ame­najate camere pentru domnitori. În 1717, au fost construite niște ziduri fortificate mai puternice de către administrația austriacă, la acel moment Oltenia făcând parte, pentru o scurtă perioadă, din Imperiul Habsburgic. Din acea perioadă datează și primul releveu al lăcașului de cult, extrem de util în renovările ulterioare.

Distrugeri și refaceri

În general, mănăstirea a avut o existență relativ liniștită, fiind protejată de munți și bine fortificată; totuși, a avut parte și de distrugeri, probabil cea mai importantă fiind cea din 1821.

După moartea lui Tudor Vladimirescu, eteriștii conduși de Alexandru Ipsilanti s-au refugiat la Cozia, iar turcii au asediat mă­năs­tirea, pe care au cucerit-o, au jefuit-o și au incendiat-o, profanând și mormintele. Trei decenii mai târziu, cele mai multe chilii, unele aflate în paragină, au fost demolate, cărămida și piatra rezultată fiind folosită pentru consolidarea terenului și noi construcții. La sfârșitul secolului al XIX-lea, mănăstirea a fost transformată în închisoare, aici fiind “găzduiți” până la 200 de con­dam­nați. Mihai Eminescu a protestat în 1880 pentru această decizie, dar se pare că nu a avut succes. În 1917, în timpul Primului Război Mondial, a fost lagăr pentru pri­zonieri și spital, fiind ocupată de trupele austriece și germane.

Mai rău de atât, biserica a devenit grajd pentru cai, iar mormântul lui Mircea a suferit daune importante (actuala piatră funerară datează din 1938). Alături de mormântul lui Mircea cel Bătrân se află și cel al Teofanei, mama lui Mihai Viteazul, care a îmbrăcat straiele monahale în ultima parte a vieții.

Puțin cunoscută este bi­serica bolniţei mănăstirii, aflată peste drum, ridicată de Radu Paisie (1535-1545), o construcție în același stil sârbo-bizantin, monument de patrimoniu istoric și arhitectural.

Ansamblul arhitectural este așadar compus din biserica mare, două paraclise, trapeza (unde se pre­gă­tește și se servește masa călugărilor), bolnița și alte câteva corpuri de clădire, unele dintre ele înscrise pe lista monumentelor istorice. În timpul lui Neagoe Basarab s-au construit probabil și fân­tâ­nile, renovate ulterior. Aceste fântâni mânăstirești consti­tuie o tradiție, ele fiind folo­site de Bobotează și la Izvorul Tămăduirii pen­tru sfințirea apelor; fântâna din zona chilii­lor, și ea orna­mentată, era de folos călugărilor în viața de zi cu zi. Lucrări importante de reno­vare s-au efectuat deci în vremea lui Neagoe Basarab, a lui Constan­tin Brâncoveanu (cu banii Cantacuzinilor, care erau de fapt rude cu domnitorul), în perioada 1848 – 1856 (sub domnitorii Bibe­scu și Știrbei), anii 1920 – 1930 (de către Co­misiu­nea Monumentelor Istorice), res­pectiv în anii 1958 – 1962 și anii 1970, când așezământul monahal de la Cozia a fost restaurat în întregime, consolidându-se toate chiliile și cele două paraclise vechi.

Ultima restaurare importantă a picturilor datează din 1983 – 1985, dar documentele arată că la fiecare renovare importantă se refăcea și pictura. Biserica și celelalte clădiri beneficiază și de încălzire centralizată, care a fost instalată în anii 1970 și refăcută în 2000.

Dincolo de detalii practice sau istorice, Mănăstirea Cozia este importantă prin arta și spiritualitatea sa, confirmând faptul că edi­ficiul de cult este un microcosmos care con­ţine şi reprezintă imaginea universului. Apreciind ceea ce s-a creat aici încă de la început, românii de la nord de Dunăre vor dezvolta în secolele următoare elemente din arta și arhitectura de la Cozia, conturând o nouă stilistică, cu propria personalitate.