Mansarda definește un spațiu arhitectural cu originea în Franța, ce reprezintă o elaborare a vechilor acoperișuri medievale cu caracter gotic (care aveau învelitori foarte înclinate). Ea fost popularizată de către arhitectul fracez François Mansart, un arhitect prolific în vremea lui Henric al IV-lea al Franței. Deși nu a fost el inventatorul, acest tip de acoperiș (fr. „mansarde”) îi poartă numele deoarece a fost folosit în mod ingenios în proiectele sale.
Popularitatea mansardei a crescut vertiginos după anul 1850, odată cu planurile de renovare ale lui Haussmann pentru capitala Franței, într-un curent arhitectural numit „Stilul Al Doilea Imperiu”. Acest stil s-a extins pe tot mapamondul, fiind adeseori adoptat pentru clădiri reprezentative și administrative, precum sedii de guvern, primării, hale, hoteluri și gări. În Statele Unite și în Canada (îndeosebi în Noua Anglie) acel stil a fost adoptat și pentru locuințele private, cu adăugiri de anumite elemente preluate din alte stiluri precum Renaștere, gotic etc.
Planul urbanistic adoptat de New York la începutul secolului al XX-lea a favorizat încă o dată construirea mansardelor, făcându-le și mai cunoscute. Din moment ce pentru clădirile înalte exista restricția ca ultimele etaje să fie prevăzute cu fațadele retrase, față de cele ale etajelor inferioare, mansarda a devenit o soluție adoptată de către foarte mulți proiectanți.
Condiționări tehnice
Astăzi putem descrie mansarda drept una sau mai multe încăperi așezate imediat sub acoperiș, fiind practic ultimul nivel locuibil al unei construcții. Accentul este pus tocmai pe noțiunea de locuibil, fiind tocmai factorul care diferențiază mansarda față de podul unui imobil. Prin definiție, podul reprezintă un spațiu neîncălzit, circulabil sau nu, cuprins între învelitoare și ultimul planșeu al clădirii.
O altă condiție, pe lângă cea a existenței posibilității de locuire într-o mansardă, este prezența unor elemente definitorii pentru acest spațiu și anume: pereți înclinați în pante diferite, existența posibilității de iluminare prin ferestre verticale specifice, numite lucarne. Prin urmare, nu orice pod cu o înălțime suficient de mare cât să devină circulabil, luminat și aerisibil prin ferestre tip Velux poate fi numit mansardă, denumirea corectă fiind mai degrabă cea de “pod mansardat”. Multe dintre imobilele bucureștene, în special construcțiile interbelice, abundă de spații ce pot fi mansardate și exploatate la adevărata lor valoare. Este nevoie însă de o vedere în perspectivă prin care beneficiarul să înțeleagă că podul nu trebuie folosit întotdeauna strict pentru depozitare și că poate avea funcțiuni foarte diverse, de la spațiu de locuit până la spațiu de lucru (birou) și nu numai.
Unul dintre cei mai importanți factori de care trebuie să se țină cont în masardarea unui pod îl reprezintă înălțimea liberă. Normativele de specialitate stabilesc foarte clar anumiți parametri în care acest tip de spațiu trebuie să se încadreze pentru a putea fi funcțional. Acestea prevăd obligativitatea asigurării unei înălțimi minime libere în mijloc de 2,55 m, iar în lateral între 1,00 – 1,50 m, în funcție de înclinația pantei. Cotele prezentate se referă la cote finite, după montarea straturilor termo și hidroizolante și a finisajelor interioare aferente tavanelor și pardoselilor. Înălțimea liberă, minimă pentru fluxurile de circulații trebuie să permită accesul și circulația liberă fără a genera probleme sau accidente, astfel pentru circulații este prevăzută o înălțime minimă de H = 1,90 m. Dacă aceste dimensiuni nu pot fi îndeplinite, respectivul spațiu nu poate fi considerat a fi locuibil.
O altă caracteristică vitală pentru un pod mansardat o reprezintă izolarea și consumul eficient din punct de vedere energetic. O reabilitare termică proiectată cu atenție pentru detalii și care preîntâmpină anumite probleme poate diminua foarte mult pierderile de căldură prin acoperiș, ce se traduc prin facturi mai mici la încălzire pe timpul iernii și un confort termic optim în perioada verii.
Funcționalități și oportunități
Trecând peste aspectele tehnice, ce țin de normative și siguranță în exploatare, spațiile mansardate pot deveni niște spații extrem de versatile, în ciuda aparentelor limitări date de înclinația pantelor, înălțimea acoperișului ș.a.m.d. Din punct de vedere funcțional, aceste spații pot deveni extensii ale unei locuințe deja existente, acoperind niște nevoi ce pot apărea cu timpul în cadrul evoluției unei familii. De exemplu, prin mansardare se poate realiza un spațiu de lucru pentru părinți, poate fi extins un birou, amenajat un loc de joacă pentru copii sau chiar dormitoare. În aceste situații se poate realiza o comasare între ultimul etaj al locuinței împreună cu podul mansardat, rezultând soluții de tip duplex sau triplex. La fel de bine un spațiu mansardat poate deveni un spațiu de locuit în sine pentru un cuplu al cărui stil de viață diferă poate ceva mai mult de unul tradițional, exploatând posibilitatea amenajării unui apartament pe unul sau chiar două niveluri (cu supantă) și mizând pe o configurare spațială de tip open-space.
Dintre intervențiile ce nu ar trebui să lipsească în cazul mansardarii unui pod ar trebui amintite:
- realizarea pereților de compartimentare (recomandabil pereți cu structură ușoară, gips-carton, care să permită o anumită flexibilitate din punct de vedere al spațiului);
- o atenție sporită planșeului (folosirea unei alcătuiri constructive pentru podea care să fie compatibilă cu structura planșeului);
- izolarea termică și etanșeitatea la aer (pentru o izolație bună, se recomandă izolarea termică a planșeului cu celuloză și pentru acoperiș folosirea de vată bazaltică în straturi de minim 25 cm);
- asigurarea rezistenței la incendiu (pentru o mansardare pe structură lemnoasă este recomandată folosirea lemnului tratat cu soluții antifoc, ignifugat);
- ventilație optimă.
În același timp însă, spațiile mansardate sunt niște spații “vânate” şi de către arhitecți, fiind foarte pretabile în amenajarea unor birouri de arhitectură. În primul rând, particularitatea spațiului determină o particularitate a amenajării, iar adesea elementele de structură răspândite prin spațiile de acest fel (grinzi masive din lemn, stâlpi, diferențe de nivel), care pot părea impedimente la prima vedere, pentru arhitecții abili devin elemente generatoare de dinamism și creativitate. Din câte cunosc, foarte multe birouri de arhitectură și-au găsit locul în case restaurate și remodelate, reușind să se adapteze ingenios la contemporan și să ofere angajaților un mediu propice din punct de vedere profesional.