Mănăstirea Horezu, unul dintre cele mai cunoscute lăcașuri de cult din spațiul românesc, este inclusă pe lista patrimoniului UNESCO din anul 1993. Pe lângă valențele culturale, istorice și spirituale de necontestat, ansamblul impresionează prin valoarea sa arhitecturală, fiind considerat cea mai reprezentativă construcție în stil brâncovenesc autentic. Totodată, Mănăstirea Horezu este și cel mai mare ansamblu de arhitectură medievală (sau, să zicem, de dinainte de epoca fanariotă) din Țara Românească, iar istoricul bizantinolog de origine elvețiană Charles Diehl o considera în prima jumătate a secolului trecut cea mai frumoasă din România.
Gândită ca mănăstire ce urma să devină necropolă domnească pentru Constantin Brâncoveanu și urmașii săi, Horezu nu a reușit să poarte această nobilă funcție, din cauza vitregiilor istoriei. Știm cu toții care a fost destinul acestei familii. Totuși, în timp, începând cu sfârșitul secolului al XVII-lea, a ajuns să reprezinte un pol cultural de excepție, marcat de prezența unor străluciți oameni cu larg orizont politic și cărturari. Frumuseții arhitecturii și picturii i se adaugă dovezile unui puternic centru de cultură, care a adăpostit tiparnițe, un scriptoriu celebru, unde au fost făcute traduceri renumite, au fost tezaurizate manuscrise religioase, precum și o bogată bibliotecă umanistă, unică în Europa de Sud-Est la începutul secolului al XVIII-lea.
Construcții și reconstrucții
Complexul monahal este așezat în partea de nord a județului Vâlcea, lângă satul Românii de Jos, subordonat orașului Horezu. Este un loc împădurit, plin de farmec, a cărui liniște o tulbură doar cântecul păsărilor; din vremuri imemoriale, printre aceste păsări se află și huhurezii, de la care se trage probabil și numele locului. Potrivit legendei locale, din cauza turcilor, meșterii tocmiți de domnitorul Constantin Brâncoveanu erau nevoiți să lucreze mai mult noaptea, când se auzeau numai huhurezii.
În aceste locuri se decide domnitorul român, descendent în egală măsură al familiei Basarabilor și al împăraților bizantini, să creeze un ansamblu arhitectornic reprezentativ pentru epoca sa și pentru spațiul românesc, în contextul unor mari frământări politice – pe de o parte, avea relația de suzeranitate a otomanilor, pe de alta trebuia să fie atent la expansiunea în Balcani a Habsburgilor. Se pare că Brâncoveanu a citat chiar din Psalmul 131: ”Nu voi intra în sălașul casei mele, nu mă voi sui pe așternutul patului meu de odihnă, nu voi da somn ochilor mei și pleoapelor mele dormitoare și repaos tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului și sălaș Dumnezeului lui Iacob”.
Lucrările pentru ridicarea mănăstirii (inițial de călugări) au început în anul 1690, la nici doi ani de la suirea pe tron, și au fost date spre supraveghere marelui stolnic Pârvu Cantacuzino, vărul primar al domnitorului. După moartea acestuia în anul 1691, este numit ispravnic Cernica Știrbei, fost mare armaș. Definitivarea acestei prime serii de lucrări s-a petrecut în toamna anului 1697, biserica mare fiind terminată încă din 1693. Conform diverselor mărturii, bolțile bisericii erau ridicate în iunie 1692, după care a fost începută pictura murală. Ni s-au păstrat și numele meșterilor: Manea – vătaful zidarilor, Istrate lemnarul și Vucasin Caragea pietrarul, toți pictați pe perete, în pridvorul bisericii mari. Cei care au executat pictura, terminată în septembrie 1694, au fost Constantin Ioan, Andrei, Stan, Neagoe și Ichim. Aceștia imortalizează în pronaosul bisericii mari chipurile celor două mari familii voievodale, Brâncoveanu și Cantacuzino.
Complexul a fost extins în timp de diverși stareți: Dionisie Bălăcescu în anii 1734 – 1735, Hrisant și Ioanichie în secolul al XVIX-lea. Marele boier Grigore Brâncoveanu, strănepotul domnitorului, și-a adus și el contribuția în 1827 la extinderea mănăstirii și refacerea anumitor clădiri, date fiind pagubele produse de cutremurul din 1738, respectiv de două războaie care au trecut pe aici, unul ruso-turc și unul turco-austriac. Atunci a fost reparat și acoperișul, așa cum ne spun unele documente.
În timp, au fost efectuate reparații care au contribuit la păstrarea corpurilor de clădire reprezentative – în 1872, 1882, în anii 1907 – 1912, la inițiativa Comisiunii Monumentelor Istorice, și mai târziu în 1957 – 1974. O restaurare amplă a picturii a fost efectuată începând cu anul 1995.
Între Athos, Curtea de Argeș și un nou stil
Cel mai vast ansamblu de arhitectură medievală păstrat în Țara Românească se întinde pe mai mult de trei hectare, cuprinzând mănăstirea propriu-zisă, biserica, bolnița cu o altă biserică, Schitul Sfinților Apostoli și Schitul Sfântul Ștefan. Acestora li se poate adăuga și Biserica Sfinții Îngeri, ctitorită de unul dintre stareți, aflată puțin mai la sud de incinta mănăstirii. În linii mari, se respectă principiile monahismului athonit, care presupune amplasarea schiturilor după liniile unei cruci, iar incinta interioară reprezintă o interpretare mai simplificată a reședinței episcopale de la Curtea de Argeș. Complexul este structurat ca având două incinte una în interiorul celeilalte. Există un zid exterior din cărămidă, în care se integrează prima poartă și o clădire cu etaj în dreapta. A doua incintă are formă dreptunghiulară, închisă pe trei laturi cu clădiri, având parter și etaj. Latura de răsărit se încheie cu un zid înalt, sprijinit de câțiva contraforți. Așa cum era firesc, proiectul inițial cuprindea și un mic palat domnesc, în partea de sud. Camerele sunt boltite cu calote sferice pe arcade lungi și sprijinite pe coloane de piatră cu capiteluri și baze – aici se află acum colecția de obiecte și icoane bisericești a mănăstirii. Restul incintelor includ foișorul numit ”al lui Dionisie”, stăreția, biblioteca, clopotnița, trapeza și paraclisul.
Biserica are plan treflat și împărțire clasică – altar, naos, pronaos și pridvor. Turla cu douăsprezece laturi poziționată deasupra naosului este sprijinită în interior pe arce masive de zidărie, cele dinspre apus adâncite cu câte o nișă înaltă. Turla octogonală așezată peste pronaos este sprijinită în interior pe zidul ce-l desparte de naos și pe două puternice coloane în mijlocul încăperii. Decorațiile exterioare sunt compuse dintr-un panouri dreptunghiulare la registrul inferior și firide arcuite la registrul superior, toate decorate cu câte un cerc din stucatură în timpan. Acestea sunt despărțite printr-un brâu format de un tor cu ornamente din stucatură cuprins între două rânduri de zimți.
Paraclisul, situat la mijlocul laturii de apus a incintei, ridicat în 1697, e unul din cele mai interesante monumente din această epocă. Planul lui constă dintr-un naos pătrat, dominat de turla octogonală admirabil proporționată, cu opt ferestre, acum singurul izvor de lumină al zilei din altarul semicircular. Sub paraclis, la parter, se află trapeza, sala de mese a mănăstirii, frumos boltită printr-o calotă sferică, sprijinită pe arcuri joase și puternice. Pictura în frescă de aici, executată între anii 1705-1706, se păstrează în condiții excelente.
Turnul clopotniței adăpostește patru clopote mari. În dreapta și stânga, sunt chiliile rânduite pe două nivele, suprapuse, în fața cărora se găsește câte o galerie cu arcade în semicerc, susținută de stâlpi de piatră.
Un element cu totul special este foișorul bibliotecii, decorat cu piatră sculptată în secolul al XVIII-lea prin contribuția boierului Dionisie Bălăceanu, element pe care îl admiră inclusiv istoricul Nicolae Iorga atunci când descrie acest lăcaș. Împreună cu ancadramentele ferestrelor, și ele din piatră sculptată (un calcar care este obținut în mod tradițional din carierele aflate în proximitate), formează un tot unitar sugestiv pentru stilul brâncovenesc foarte apropiat aici de Renascentism. Balustradele, coloanele și arcul sculptat de la intrare expun motive florale cu simbolistică monarhică (crinul), națională (stemele Valahiei și Moldovei amplasate pe un colț), dar și stema cu vulturul bicefal, simbol al Cantacuzinilor, descendenți din Basarabi și împărați bizantini.
Curtea interioară, la vreme de primejdie, se închidea cu o poartă mare de lemn ferecată cu fier, existentă și astăzi în forma originală. Amenajarea aleilor și a sistemului pluvial din curtea complexului este și ea demnă de atenție, clima submontană, cu precipitații peste medie, impunând o abordare specială a drenajului apei. Piatra a fost folosită și pentru realizarea de parapete de întărire a pământului, pentru a evita alunecările de teren sau micile deplasări ale solului în perioadele ploioase.
Interesantă este o mică porțiune de fațadă din apropierea intrării cu clopotniță, vizibilă din exterior, care are o arhitectură cu totul diferită, de inspirație europeană. Realitatea este că, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, a existat o tendință de a construi după moda vestică, inclusiv în cadrul lăcașurilor de cult. Existase o asemenea modă și în perioada ocupației habsburgice din perioada 1718 – 1739, când austriecii au intervenit în câteva locuri asupra arhitecturii mănăstirilor oltenești. Astfel la Horezu apar câteva clădiri noi în stil neoclasic: turnul-clopotniţă, unele foișoare, extinderea caselor domnești, o clădire cu rol de spital. Între timp, așezământul devenise mănăstire de maici. Renovarea din 1907-1912 a rezolvat această situație disonantă. Arhitecții Nicolae Ghika-Budești și Ioan Traianescu au decis înlăturarea elementelor neoclasice, modificând stăreția, casele egumenești și sala de mese, desființând pur și simplu un foișor care se ridica simetric cu foișorul lui Dionisie.
Iconografia este reprezentată într-un mod artistic impresionant, devenind o adevărată școală de pictură religioasă în Balcani. Sunt prezenți în picturile murale ale mănăstirii o mulțime de sfinți, dintre care nu lipsesc Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena, patronii spirituali ai mănăstirii, scene religioase din Vechiul și Noul Testament, scene de la sinoade ecumenice, despărțite prin ornamentații florale, desenate în culori vii.
În pronaosul bisericii se află o veritabilă galerie de portrete de mare valoare artistică, înfățișând pe Constantin Brâncoveanu cu familia sa, în care se distinge chipul doamnei Maria, de asemenea pe înaintașii săi direcți și rudele din neamul Basarabilor și Cantacuzinilor. În interiorul bisericii, pe lângă inestimabilul iconostas, se află și un bogat policandru, de asemenea din vremea ctitorului.
Mormântul din marmură cu o placă sculptată artistic, pregătit pentru ctitorul voievod, este mărturia cea mai grăitoare că aici trebuia să fie o necropolă domnească.
Un monument în vremea noastră
Acoperișurile complexului sunt abordate diferit în prezent. Pe de o parte, avem o tendință spre învelitori din șindrilă de lemn (clopotniță, unele anexe); probabil aceasta a fost învelitoarea tradițională a mănăstirii.
Pe de alta, din motive simplu de înțeles (pentru etanșeitate, dar și pentru rezistență la umezeală), s-a folosit din plin tablă metalică fălțuită – cupru pentru biserică, respectiv oțel galvanizat pentru restul construcțiilor care delimitează incinta interioară.
La un moment dat, tabla a început să capete coroziuni vizibile, așadar a fost acoperită cu un strat de protecție. Probabil la un moment dat va fi nevoie de o soluție mai rezistentă și mai estetică, dar trebuie văzut în ce stadiu se află astereala, care nu pare foarte nouă și nici prea aptă pentru alte provocări.
Ultimele renovări arată tipurile de degradări pe care le suferă construcțiile în acest tip de climă. Excesul de umiditate duce la degradarea tencuielilor, a finisajelor (aici protejarea picturii este o mare responsabilitate), iar după o vreme încep să apară fisuri în ziduri. Lemnul, de asemenea, are un ritm mai rapid de degradare în acest climat, sub acțiunea factorilor biologici. O sursă de probleme este și turismul de pelerinaj desfășurat aici, care înseamnă flux mare de vehicule, trafic și uneori acte de distrugere, care, oricât ar fi de mici, se adună în timp și solicită restaurări periodice.