Nevoia de exprimare liberă a omului datează încă din epoca preistorică, așa cum ne arată picturile rupestre descoperite de-a lungul vremii. Ea s-a întins pe parcursul a mii de ani, iar acest arc imens de la hieroglifele egiptene până la ceea ce cunoaștem astăzi drept graffiti demostrează faptul că transmiterea unui mesaj nu e doar verbală, ci și grafică.
Pentru a defini mai clar acest termen de graffiti trebuie să știm că e unul general ce face referire la inscripții caligrafiate, imagini pictate pe pereți sau alte suprafețe publice ori private care nu erau destinate inițial scopului cunoscut îndeobște astăzi. Plaja de suprafețe pe care acest fenomen se manifestă este una extrem de largă, de la fațade de clădiri, troturare, parapete, scări, până la suprafețe ale obiectelor aflate în mișcare (metrouri, tramvaie, trenuri etc.).
Privind în istorie, acest fenomen de comunicare a unui mesaj social sau politic se manifestă încă din antichitate (Grecia, Egipt sau spațiul fostului Imperiu Roman), arheologii dovedind cum pereții clădirilor istorice erau inscriptionați cu desene executate prin zgâriere, desene ce exprimau în general mesaje politice sau sociale (și nu numai). În acest sens, sensul etimologic al cuvântului „graffiti” provine din grecescul γραφειν („graphein”), care înseamnă „a scrie”, transformat în graffito, termen consacrat în italiană, cel mai probabil de la „graffiato”, participiul trecut al verbului „graffiare” (a zgâria).
Deși e greu de trasat o graniță fermă între artă și vandalism, fiind cazuri când exemple de graffiti reușesc să aducă un plus valoare unui perete inexpresiv (ca de exemplu un calcan – zid al clădirii care nu are ferestre și care de cele mai multe ori este amplasat pe limita de proprietate), inscripțiile realizate fără acordul unui proprietar ar trebui să atragă după sine sancțiuni pentru autorii în cauză. Din păcate, Bucureștiul este un oraș care se confruntă în mod real cu acest fenomen, ceea ce, din punct de vedere arhitectural și vizual, poate reprezenta o mare problemă. Consecințele scăpării de sub control a acestor manifestări țin de o poluare estetică a peisajului urban, precum și distrugerea unor monumente istorice survenită în urma vopsirii sau chiar a încercărilor prea invazive de îndepărtare a vopselelor permanente.
Din punctul meu de vedere, patrimoniul arhitectural al Bucureștiului nu înseamnă doar clădirile clasate drept monument istoric, care beneficiază legal de măsuri menite să țină astfel de manifestări la distanță, ci și obiectele de arhitectură din zonele protejate. Pentru cine este proprietarul unei case vandalizate de graffiti, probabil că soluția cea mai intuitivă ar fi acoperirea cu vopsea. Însă nu întotdeauna prima soluție venită e neapărat și cea mai bună, dezavantajele existând atât din punct de vedere estetic, cât și financiar. Pentru a exista o unitate și o coerență a fațadei, este recomandat să fie revopsită integral, nu doar zona afectată, iar acest lucru nu garantează oricum protecția împotriva unor acte similare în viitor. Așadar, poate că primul gest ar fi acela de a încerca îndepărtarea vopselei, prin diverse soluții.
Peliculele antigraffiti ar fi una dintre ele, care sunt aplicate pe suprafață și ușurează considerabil îndepărtarea acestuia în caz că e necesară. Ele au însă un caracter semi-permanent, ceea ce înseamnă că trebuiesc aplicate la intervale regulate de timp.
Soluțiile chimice, care dizolvă vopselurile permanente sau semi-permanente sunt destul de accesibile, și variate din punct de vedere al formei (lichid sau spray pentru diverse suprafețe – piatră beton, ceramică, lemn). Totuși e necesară o cercetare prealabilă atentă înainte de aplicarea lor pe o fațadă, deoarece pot avea un efect nociv asupra stratului suport, făcând mai mult rău decât graffiti-ul în sine.
Sablarea abrazivă reprezintă o altă metodă de îndepărtare a inscripțiilor, prin intermediul stropirii fațadei la o presiune foarte mare cu un amestec de nisip și apă sau particule de sticlă și apă ori oxid de aluminiu și apă. Evident că măsurile de protecție pe care executantul acestui procedeu ar trebui să și le ia sunt unele ridicate, pentru a nu inhala particulele abrazive. Echipamentul executantului trebuie așadar să îi protejeze căile respiratorii, dar și ochii sau mânile – ochelari, mănuși, chiar măști care să acopere tot capul sau corpul. Ca dotare tehnică, se folosesc aparate speciale compuse în principiu dintr-un compresor la care se conectează un furtun cu duze de diferite dimensiuni, în funcție de granulația nisipului. Astfel, operațiunea se poate realiza eficient și ușor.
Curățarea doar cu apă la presiune mare este și ea posibilă dacă s-a cercetat înainte că nu există riscul ca umiditatea să dăuneze stratului suport sau zonei aferente. În general, suprafețele acoperite de beton, piatră sau metal fac față cu brio unor astfel de procedee de sablare. La fel ca în cazul vopsirii, este recomandabil ca acea curățare să se facă pe întreaga fațadă, deoarece aplicată doar pe o anumită parte va aduce diferențe de nuanță sesizabile.
Sablarea cu gheață carbonică reprezintă unul dintre cele mai recente procedee, în urma căreia nu rezultă deșeuri, ci doar dioxid de carbon. Echipamentul, care este încărcat cu dioxid de carbon lichid și adus la presiuni și mai mari, până la solidificare, propulsează mici fulgi de gheață carbonică la viteze de circa 150 m/s. Gheața, cu temperatura de circa – 80ºC, acționează pe de o parte prin impact, dar mai ales prin faptul că aduce vopseaua (și orice altă acoperire) la temperatura de îngheț, făcând-o să crape și să fie mai ușor de îndepărtat.
Sunt conștient că astăzi graffiti-ul a atins o diversitate extrem de mare în ceea ce privește forma sau conținutul, iar ca metodă de expresie folosită este de mute ori trecută cu vederea. Chiar recent am colaborat cu artiști din această zonă, într-un proiect de amenajare a unui gang, și am înțeles că aceștia și-au dezvoltat un stil tot mai personal, de cele mai multe ori în legătură cu propriile pasiuni, fără constrângeri. Se folosesc astăzi diferite tehnici şi materiale, de la cele tradiţionale, precum vopseaua şi aerograful, la tehnici eliberate de restricţii, precum poster, stencil, cretă cerată sau sculpturi ce sunt integrate în lucrare. Acestea devin importante accente în peisaj şi adevărate repere în spaţiul public urban. Totuși, este important ca aceste demersuri artistice să fie supuse procesului de aprobare din partea autorităților și să poarte și un mesaj pe care să îl expună în spațiul public. Un exemplu în acest sens este primul graffiti realizat legal în România, pe calcanul unei case din strada Pictor Arthur Verona, eveniment ce a făcut parte din proiectul „Art Delivery” organizat de Ordinul Arhitecţilor din România, precum şi cel realizat în timpul workshop-ului de la Librăria Cărtureşti, pe tema “Graffiti între artă şi controversă”, unde s-a organizat şi o dezbatere despre acest fenomen. Aceste manifestări sunt totuși infinit mai puține decât graffiti-urile spontane, apărute peste noapte, lipsite de sens și conținut, problematice atunci când orașul și clădirile sunt asaltate de aceste tatuaje nedorite.