Ludwig Mies van der Rohe spunea că arhitectura este voința unei epoci traduse în spațiu, acest lucru reflectându-se şi în Romania, unde clădirile au rămas tributare epocii în care au fost construite. E de ajuns o privire la câteva regiuni istorice diferite pentru a observa clădiri ce au fost martorele unor perioade de deschidere, de restriște, de abundență sau de criză.
Istoria acoperișurilor nu este foarte mult teoretizată în general, spre deosebire de cea a faţadelor. Ea începe de la banalele paie, ajungând până la ţigla metalică şi ţinteşte mai departe către noi materiale inovative, cu care arhitecţii experimentează în aceste vremuri. Arhitectura face parte la rându-i dintre acele domenii unde influențele la care a fost supus poporul român și-au spus cuvântul și au lăsat urme vizibile în plastica ei.
Primele acoperișuri din paie și bordeiele îngropate în pământ
De pe vremea dacilor nu s-au păstrat evidențe clare ale modalităților de construcție a acoperișurilor locuințelor acestora, însă vechi artefacte dacice ilustrează grafic cum lemnul era materialul folosit cu precădere pentru realizarea primelor învelitori. Motivul dispariției acestora ține pe de o parte de neglijența arătată de-a lungul timpului, iar pe de alta de obiceiul celor ce au urmat de a ”recupera” din ruinele civilizațiilor anterioare materiale care să fie folosite la realizarea noilor construcţii. Cu cât vremurile au devenit mai ostile, cu atât și arhitectura a trebuit să se readapteze. Astfel că popoarele migratoare care au măturat de-a lungul timpului aceste teritorii au adus cu ele și un nou fel de arhitectură, acela al bordeielor îngropate în pământ. Pentru acoperirea lor se foloseau paiele, în straturi succesive, spoite cu lut adesea pentru a trece neobservate. Arhitectura capătă astfel puterea de a trece neobservată în fața popoarelor barbare, locuințele din lut și paie reușind să-i pună la adăpost pe cei încercați în acele vremuri.
În unele regiuni, însă, trecerea timpului nu face decât să conserve și mai bine exemple extraordinare de acoperișuri durabile realizate din lemn. Este cazul Maramureșului, acolo unde pantele mari ale caselor și bisericilor arhicunoscute le ajută să înfrunte capriciile ploilor și zăpezilor specifice zonei. Materialele cel mai des folosite sunt șița și paiele, reușind print-o tehnică remarcabilă să se distingă ca unele dintre cele mai durabile acoperișuri. Turlele bisericilor maramureșene dețin un record vechi de secole, fiind cele mai înalte biserici de lemn din lume.
Este cazul Bisericii Surdeşti, care a deținut recordul de cel mai înalt acoperiș de lemn din lume până în anul 2003 (este vorba de o înălțime totală de 72 de metri, dintre care 54 m îi măsoară doar turla). Acesta a fost doborât de o altă biserică, tot din Maramureș, finalizată spre sfârșitul anului 2003, și anume biserica de lemn din Săpânța-Peri. Acestă biserică are 78 de metri, iar lungimea turlei este aproximativ egală cu cea a bisericii din Surdești.
Ajungând mai departe în Dobrogea, putem observa și aici un anumit specific când vine vorba de acoperișuri. Clima se rezumă la ierni mai domoale și veri mai răcoroase, arhitectura caselor și a acoperișurilor adaptându-se și ea noilor nevoi. Pantele sunt mai mici, în acord cu condițiile meteo, iar elemente împrumutate din tradiția arhitecturală a Turciei sau Greciei sunt ușor recognoscibile (de exemplu, olanele așezate simplu pe suport). Aici mai întâlnim acoperișul de stuf, un material foarte interesant prin prisma proprietăților pe care le are. Un acoperiș din stuf nu are nevoie de izolație termică, stuful funcționând el însuși că izolator. Stuful este și un foarte bun izolator fonic. Structura lui face ca zgomotul ploii sau al grindinei să se piardă, iar traiul sub un astfel de acoperiș să fie liniștit și plăcut.
Aceste exemple de mai sus ilustrează în linii mari o istorie arhitecturală foarte bogată și în același timp o varietate estetică și mai bogată.
Expresii arhitecturale ale vremurilor moderne
Țigla ceramică a apărut în peisaj odată cu primele cetăți medievale. Este interesant de remarcat faptul că tot atunci s-a produs și o mare schimbare la nivel de percepție colectivă: țigla s-a transformat dintr-un simplu material care oferă protecție într-un mijloc de expresie arhitecturală și de îmbunătățire la nivel de estetică generală a exteriorului caselor. Chiar dacă este un material costisitor, acesta are o longevitate crescută și este un bun izolator atat termic, cât și fonic.
Odată cu secolul al XIX-lea, apar primele învelitori metalice și primele acoperișuri durabile: țiglă metalică, tablă ondulată sau cutată, tablă fălțuită, solzi metalici, toate în forme și culori diverse, ce conferă clădirilor o nouă plastică la exterior. Ulterior, au început să fie îmbunătățite și tehnologiile de montaj, iar apoi, pe măsură ce clădirile de pe teritoriul țării noastre au început să se înalțe pe verticală, au apărut și învelitorile-terasă, ca manifestare a curentului modernist în arhitectură.
În zilele noastre, arhitectura își îndreaptă privirea către acoperișurile verzi, ca expresie a sustenabilității unei clădiri, căutând noi mijloace inovative prin care acoperișul să devină mai mult decât ”capacul” unei case. Toate tipurile de mai sus coexistă astăzi într-o formă sau alta pe teritoriul țării, definind o gamă largă de posibile rezolvări ale unui acoperiș, rezolvări care la timpul respectiv s-au dovedit a fi cele mai potrivite pentru arhitectura unei clădiri. Evoluția materialelor, tehnologiilor și modalităților de punere în operă au determinat apariția unei istorii a acoperișurilor în România care se întinde din cele mai vechi timpuri până în prezent.
