Intrată într-un oarecare declin demografic în ultimele decenii, precum multe alte orașe din România, Turda rămâne un oraș important al României. Ea păstrează încă ceva din aura de centru politic, economic și cultural pe care a avut-o de-a lungul timpului. Putem să intuim, admirând unele clădiri seculare, nu toate într-o stare prea bună, că aici s-au defășurat evenimente importante, că au trăit oameni care au iubit acest oraș și l-au dorit mai prosper. Vedem din detaliile de arhitectură, din calitatea materialelor folosite, din balcoanele de fier forjat, unele cu adevărat spectaculoase, că oamenii acestor locuri chiar au știut ce să facă pentru a pune în valoare resursele naturale remarcabile.
Aici, pe malul râului Arieș, a fost principala tabără a Legiunii a V-a Macedonica, timp de mai bine de un secol, între 166 și 274, anul când administrația romană a părăsit zona. A fost una dintre cele mai glorioase și longevive legiuni romane, datorită căreia noii cuceritori au putut să își realizeze planurile pentru Dacia, atât colonizarea și exploatarea resurselor, cât și construirea de orașe sau transmiterea valorilor civilizației latine în rândul populației locale. În Antichitate, orașul și-a păstrat denumirea anterioară, probabil dacică, de Potaissa, a devenit municipium, apoi colonie, adică oraș important al imperiului, cu toate facilitățile vieții urbane și cu drepturi egale celor din Peninsula Italică. Ulterior, localitatea a fost cucerită succesiv de gepizi, huni, longobarzi, avari, bulgari și maghiari, iar în Evul Mediu a devenit Turda – nume probabil de origine slavă. Prima atestare cu acest nume datează din anul 1075. Orașul medieval a fost construit în principal de sași și maghiari, care au trecut peste vicisitudinile invaziei mongole din 1241 – 1242, apoi ale asalturilor cumane la 1288, uneori ascunzându-se în peșteri, pentru ca ulterior să dezvolte aici un centru urban autentic. În timpul domniei lui Matei Corvin, s-a ținut la Turda dieta Ungariei (1467), iar în secolul al XVI-lea a fost deseori sediul dietei Transilvaniei. Se pare că la 1355 a avut loc chiar o adunare generală a românilor, acceptată de regele maghiar (ulterior, a fost interzisă). Remarcabil mai este faptul că Turda a devenit locul în care a fost semnat Edictul de la Turda, un act de toleranță religioasă inedit pentru acea epocă a războaielor între confesiunile creștie. Catolicii, calvinii, luteranii și unitarienii puteau trăi în condiții pașnice; din păcate, nu și ordodocșii, dar aceasta este altă poveste…
Orașul, așa cum îl vedem azi, cu case frumoase, bogat decorate, este rezultatul dezvoltării din secolul al XIX-lea și mai ales al XX-lea. Pe lângă exploatarea sării, aici au apărut pe rând diverse fabrici – de bere, de gips, celuloză, de ciment, apoi de ciocolată, sodă caustică, mobilă, ceramică, asfalt, turnătorii, tăbăcării ș.am.d. În perioada interbelică, Turda era un adevărat centru industrial, cu bănci, instituții de învățământ liceal și presă scrisă. Pe lângă clădiri în stil neoclasic, baroc sau eclectic, vedem și reușite de avangardă ale secolului trecut – imobile Art Nouveau și chiar Art Deco, ceea ce arată deschiderea acestor oameni către influențele europene ale momentului, precum și o componență etnică destul de variată: români, maghiari, sași, evrei, armeni, greci etc. Ceea ce este într-un fel fascinant, dacă nu ar fi și trist (probabil arheologii sunt de-a dreptul revoltați), unele clădiri de secol XVIII și XIX au fost construite cu materiale din castrul roman, aflat la circa un kilometru de centrul orașului. Era o practică nu foarte blamată în epocă, deși arheologia începea să se bucure de tot mai multă faimă. Să vedem în continuare câteva edificii de referință pentru Turda.
Biserica Romano-Catolică, cu hramul Nașterea Maicii Domnului (în Evul Mediu erau patroni spirituali Sfinții Nicolae și Martin) datează din 1475 – 1504, ani între care a fost construită pe spațiul unui lăcaș mai vechi. Studiile arheologice au dezvăluit faptul că la edificarea ei au fost folosite materiale (blocuri și lespezi de piatră, cărămidă) atât din structura anterioară, cât și din castrul roman antic. Chiar au fost identificate cheile de boltă ale bisericii vechi, una dintre ele purtând însemnul cheilor Sf. Petru. Mortarul a fost realizat din nisip, var și particule ceramice. Lăcașul de cult a fost inițial catolic, fiind edificat în stil gotic, apoi unitarian (aici a fost înființată de fapt Biserica Unitariană, la 1568, an în care a fost emis și Edictul de la Turda), iar după 1721 a revenit la catolicism, sub influența Austriei care a cucerit Ardealul de la otomani. Din această perioadă datează și modificările realizate în stil baroc; după un incendiu de la începutul secolului al XIX-lea, bolțile s-au prăbușit și au fost refăcute în stil neobaroc, așa cum pot fi văzute și azi, inclusiv după renovările din 1903, 1945 și 1961. Al Doilea Război Mondial a fost traumatizant pentru oraș, aici dându-se bătălii dure între germani/maghiari și români/sovietici (septembrie-octombrie 1944).
Biserica Reformată a fost construită începând cu 1331 la inițiativa Regelui Ungariei Carol Robert de Anjou, apoi reconstruită de Sigismund de Luxemburg la începutul secolului al XV-lea, fiind cel mai vechi lăcaș de cult din oraș. A aparținut unei mănăstiri augustiniene și a avut hramul Sf. Maria, iar ulterior a devenit reformată de rit calvin (începând cu 1564). Are 16 metri înălțime și și-a păstrat de-a lungul secolelor stilul gotic original. În secolul al XVII-lea avea un turn cu clopot, care însă a cedat la 1862; actualul turn cu ceas, de 60 m înălțime, a fost construit în anii 1904 – 1906. În Evul Mediu, edificiul era înconjurat de fortificații care includeau patru bastioane, din care nu s-au mai păstrat decât restul unuia dintre ele. De-a lungul timpului, ansamblul a suferit distrugeri precum cele din timpul lui Gheorghe Basta, aflat în război cu otomanii, sau în disputa dintre curuți și lobonți.
Catedrala Ortodoxă din Turda, cu hramul Sf Arhangheli Mihail și Gavril, a fost construită în anii 1926 – 1935, după planurile arhitectului Ioan Traianescu, cunoscut și pentru alte lăcașuri de cult ortodoxe, precum Catedrala Mitropolitană din Timișoara, Biserica Sf. Gheorghe din Tecuci sau Mănăstirea Govora. Lucrările au fost realizate de antrepriza inginerului Tiberiu Eremia, iar fondurile au fost asigurate de diverși agenți economici și persoane private. Ca stilistică, se îmbină influențe din mai multe moduri de abordare a arhitecturii sacre, specifice tuturor provinciilor românești. Clopotnița aflată deasupra pronaosului este asemănătoare unei cule oltenești, precum la Catedrala Ortodoxă din Alba Iulia, ceea ce ne duce cu gândul la o perspectivă neoromânească. În timpul scurs până acum, a necesitat restaurări interioare și exterioare, în special pentru a reda culoare picturilor și a scoate la iveală unele imagini ascunse, precum cea a Regelui carol al II-lea, aflată în stânga intrării în edificiu. Recent, au fost realizate lucrări de reparație și la acoperiș, turnul clopotniței beneficiind de o nouă învelitoare, din cupru (cea anterioară a fost din zinc).
Palatul Primăriei este o clădire în stil neorenascentist construită în 1884 – 1886, sub administrație austro-ungară, pentru a deveni prefectură a Comitatului Turda-Arieș. După unirea Transilvaniei cu România, a devenit sediul primăriei orașului, funcțiune păstrată și azi. Arhitectul care a conceput edificiul, Halmai Andor, este și autorul Teatrului din Arad, de asemenea în stil neorenascentist.
Casa Rațiu este un imobil din centrul orașului în care a locuit, din 1927 până în 1948, cunoscuta familie Rațiu, din care au făcut parte protopopul greco-catolic Nicolae Rațiu, fiul său, avocatul Augustin Rațiu (care a fost și primar la un moment dat), respectiv Ion Rațiu, om de afaceri și politician care a candidat la alegerile prezidențiale din 1990.
Palatul Finanțelor este o clădire monumentală reprezentativă din centrul orașului, construită în anii 1901 – 1902, pe locul unor vechi fortificații. Stilul construcției este unul eclectic, cu o amprentă neo-barocă și chiar cu câteva elemente Seccesion. Inițial a fost destinată finanțelor și poștei, apoi, în perioada interbelică, a devenit primăria orașului, pentru ca în anii comunismului să găzduiască diverse alte instituții. Construcția este deosebit de valoroasă prin proporții și detalii, fiind declarată monument istoric din 2015.
Judecătoria veche din Turda a fost construită între 1796 și 1806, cu ajutorul unor pietre fasonate din castrul Potaissa. În pereți au fost inserate porțiuni sculptate din monumente antice, iar pe unele cărămizi din pardoseală mai puteau fi identificate în secolul trecut inscripții cu numele Legiunii a V-a Macedonica (LVM). Planurile de arhitectură au aparținut unui autodidact, János Kövesi, iar destinația inițială a clădirii a fost de ”palat al orașului”. În turnul clădirii se afla un ceas din care se auzea o melodie, menuetul lui Luigi Boccherini, anunțând adunarea generală a orașului. Din a doua parte a secolului al XIX-lea au funcționat aici diverse instanțe judecătorești, iar din 2008 clădirea fost dezafectată, fiind în pericol de prăbușire.
Teatrul Municipal a fost construit în anii 1902 – 1904 în stil eclectic, cu elemente Secession, neobaroc și neorococo. Gândită ca un spațiu multifuncțional pentru entertainment și manifestări artistice, a găzduit un cinematograf, spații pentru conferințe și expoziții, o bibliotecă și, în prezent, Teatrul de Stat devenit Național.
Salina Turda, unul dintre cele mai spectaculoase obiective turistice din România, aflată în nordul orașului, este declarată monument istoric și poate fi vizitată de publicul larg, începând cu 1992. Amenajarea actuală, concepută pentru a primi cât mai mulți turiști, în condiții de siguranță, datează din 2009, când s-au efectuat ample lucrări din fonduri europene. Parcul subteran este fascinant inclusiv pentru constructori, care pot vedea cum era realizată o salină de mari dimensiuni – începând cu săparea puțurilor, continuând cu armarea zidurilor și a galeriilor, apoi exploatarea efectivă avansând în adâncime în formă conică sau ogivală (ori clopot), încercându-se să se păstreze o secțiune cât mai apropiată de cerc, pentru a asigura o stabilitate bună a pereților rezultați. Galeriile au fost realizate pentru a ușura transportul către suprafață, transport destul de anevoios când se făcea prin puțuri verticale. Armăturile puțurilor și galeriilor sunt constituite din stâlpi și grinzi solide de lemn – de circa 30 cm grosime. Sarea s-a depus pe calea aerului pe aceste structuri, conservându-le. Salina este compusă practic din mai multe mine (Iosif, Rudolf, Ghizela, Terezia), deschise în diferite perioade în locații apropiate, beneficiind de resursele importante ale zonei. În fond, dezvoltarea orașului Turda se datorează în bună măsură bogăției în sare a împrejurimilor, care era exploatată încă din vremurile cuceririi romane și chiar anterior. Puritatea mineralului era destul de mare, iar minele se puteau deschide inclusiv la suprafață, săpând câțiva metri de pământ. În general, Tranilvania se află pe un strat de sare de circa 400 m grosime, iar în unele zone de până la 1.200 m, așa cum există la Turda, conform studiilor de specialitate. Castrul Potaissa, ridicat de romani imediat după câștigarea războiului cu dacii, avea ca principal rol protejarea exploatărilor de sare. Regatul maghiar, Principatul Transilvaniei, apoi Imperiul Habsburgic și cel Austro-Ungar au pus preț, la rândul lor, pe aceste resurse, care au fost exploatate sub regim de monopol. De la Turda, sarea era dusă până la râul Mureș, iar apoi, cu ajutorul luntrașilor sau ambarcațiunilor, continuând pe Dunăre, în toată această parte a Europei, din Dalmația până în Europa Centrală.
Un reper arhitectural al salinei este însăși intrarea, concepută ca o modernă cupolă de sticlă pe structură metalică.