Aflat la nord de Londra, la circa 30 de kilometri, St Albans este un oraș nu foarte mare – populația nu depășește cu mult cifra de 80.000 de locuitori. Totuși, este frecvent vizitat de turiști în special pentru câteva obiective istorice: rămășițele vechiului oraș roman Verulamium, respectiv catedrala din St Albans, una dintre cele mai impozante din Anglia. De locul acesta pitoresc, cu împrejurimile lui, sunt legate biografiile multor personalități, care au locuit aici pentru o perioadă: filosoful, savantul și omul de stat Francis Bacon (1561 – 1626), compozitorul renascentist Robert Fairfax – îngropat în 1521 chiar în complexul monahal al catedralei, faimosul actor Benny Hill sau nu mai puțin cunoscutul fizician Stephen Hawking, care a urmat cursurile școlii de aici.
La zidurile vechiului Verulamium
La marginea orașului din zilele noastre a fost amenajat un parc amplu, pe circa 40 de hectare. Este vorba de Verulamium Park, un sit arheologic conservat, în care au fost puse în valoare o serie de vestigii din epoca romană a orașului, fondat în anul 43 d.Hr. Spațiul a început a fi amenajat în timpul crizei economice din perioada interbelică, pentru a da de lucru numeroșilor șomeri – atunci a fost deschis și șantierul arheologic, care a scos la iveală zidul de apărare al vechiului oraș roman (reedificat pe cât a fost posibil), fundațiile unor locuințe, porțiuni de construcții decorate cu picturi sau mozaicuri, un teatru și mai multe obiecte cu rol casnic, religios sau artistic. Verulamium era un oraș foarte important în timpul stăpânirii romane, întrecându-se în dimensiuni și prosperitate doar cu fostul Londinium, actuala capitală a Marii Britanii, și Corinium (Cirencester), fondate în aceeași epocă. Peste doar câțiva ani de la stabilirea primei garnizoane, era ridicat la rang de ”municipium”, ceea ce dădea locuitorilor lui drepturi similare unui cetățean roman, și a rămas important timp de încă 400 de ani, până la retragerea administrației imperiale. Zidurile împrejmuitoare de 3,4 km lungime, ale căror rămășițe mai pot fi văzute, datează din anii 270 d. Hr. și aveau o grosime de 3m (2 m înălțime peste nivelul solului). Aici a propovăduit pentru prima dată creștinismul Sfântul Alban, care a și fost martirizat ceva mai târziu (tot la Verulamium, în anul 308), din ordinul împăratului Dioclețian.
De la acest sfânt martir provine și numele orașului, așa cum ne putem da seama. Aceasta se întâmpla cu peste 200 de ani înaintea venirii Sfântului Augustin de Canterbury, cel care avea să devină simbolul convertirii (sau mai corect reconvertirii) britanicilor la credința în Isus Hristos.
Vom menționa ca reper arheologic al vechiului oraș roman mozaicul descoperit în anii 1930, în timpul unor excavaţii ample derulate aici.
Mozaicul constituia pardoseala unei locuințe citadine generoase, construite în jurul anului 180 e.n., și acoperea un hipocaust, cunoscutul sistem de încălzire a clădirilor romane, prin circulația aerului cald pe sub pardoseală. Mozaicul realizat din circa 200.000 de ”tesserae” (sau ”abaciscus” – cuburi mici de piatră sau gresie tăiată, conform tradiției romane) se poate vedea în spațiul originar, atent conservat.
Un trecut glorios
Aflată în apropiere de fostul Verulamium, Catedrala St Albans este amplasată așadar pe cel mai vechi loc de rugăciune al creştinismului britanic, fiind construită, conform tradiției, pe locul în care a fost îngropat Sfântul Alban, primul martir local. Catedrala deţine câteva recorduri: cu 85 de metri, este lăcașul de cult având cea mai lungă navă din Anglia (și a doua ca lungime totală din Regatul Unit, după cea din Winchester); are un clopot masiv de secol XI, singurul de acest fel păstrat până acum, iar pe pereţii interiori pot fi văzute picturi din secolele XIII – XIV, de o importanţă cu totul deosebită deoarece majoritatea picturilor similare au fost îndepărtate sub influențele Reformei și ale reacțiilor puritanilor sau altor curente religioase apărute ulterior în insulele britanice. Extraordinara varietate arhitecturală a clădirii stă mărturie pentru secolele pe care le-a traversat, întâi ca abaţie monastică, apoi ca lăcaș de cult catolic și anglican (statutul din zilele noastre).
Construcţia edificiului în forma actuală a început în 1077, folosindu-se mai cu seamă cărămizi și pietre din cetatea ruinată Verulamium, pe locul unei bazilici și mănăstiri benedictine din secolul al VIII-lea, dar și al unui mic monument care apăruse imediat după martiriul Sfântului Alban. De altfel, se pare că materialele orașului roman, constând în cărămidă, calcar și marmură, au fost scoase și folosite până în secolul al XVIII-lea pentru toate construcțiile ansamblului arhitectural.
La inițiativa starețului mănăstirii, Paul de Caen, și după planurile unui anume Robert the Mason, normand de origine, a fost ridicată o biserică mare ce dovedea asemănări cu alte clădiri similare ale vremii, în special din nordul breton și normand al Franței (Cluny, Bernay, Caen, Saint-Étienne). Se pare însă că Robert the Mason nu a avut la dispoziție aceleași materiale de bună calitate precum în Franța și s-a adaptat mai degrabă posibilităților locale, adoptând tehnici de lucru romane și folosind vechile ruine drept ”carieră”. Din fericire, a putut construi niște fundații foarte solide, continue, din cărămidă și piatră, care au ajuns până la stratul de rocă din subsol – la aproape 4 metri adâncime! Astfel a putut ridica pe această temelie un turn impresionant, de 5.000 de tone și aproape 44 de metri pe patru niveluri, singurul din secolul al XI-lea care a mai rămas în picioare până azi. Acoperișul actual este tip terasă, dar probabil atunci avea o formă piramidală, conform uzanțelor stilului normand. Clădirile abației fuseseră terminate încă din 1089, iar consacrarea bisericii a avut loc abia în 1115, de Ziua Sfinților Inocenți, la eveniment luând parte inclusiv Regele Henric I.
Biserica a fost concepută deci inițial stil normand, o variantă simplificată a stilului romanic târziu, specifică spațiului britanic – originară din nordul Franței, dar combinată cu elemente locale saxone. Nu existau sculpturi interioare, ci doar picturi și basoreliefuri din ipsos, respectiv tapițerii care veneau cu un plus de culoare. Abia după 1170, când goticul s-a făcut simțit în Anglia, au apărut statui și decorațiuni mai ample, iar arcadele normande au început a fi refăcute în stil gotic, ogival. Se pot vedea uneori, pe același corp de clădire, atât arcade romanice, cât și ogive. Influența gotică este puternică și în ceea ce privește mobilierul interior, realizat în totalitate ulterior, în cadrul lucrărilor de restaurare din secolele XIX – XX. Remarcabile sunt de asemenea tavanele în stil Tudor, în special plafonul turnului, care a fost realizat în 1950 după modelele originale din secolul al XV-lea și pe care se pot observa trandafirul roșu al Casei de Lancaster și cel alb al Casei de York.
Salvări de la dispariție
Modificările suferite în timp au apărut, de altfel, în urma unor seisme sau devastări. Un eveniment important a fost jaful din timpul desființării mănăstirilor catolice, rezultat al ieșirii unei părți a creștinilor englezi de sub autoritatea papalității – între 1536 și 1541, în timpul Regelui Henric al VIII-lea. Atunci abația a fost jefuită de obiectele de preț, statuile au fost distruse iar mormintele din interior au fost deschise și incendiate. Azi mai pot fi observate câteva plăci de morminte care nu sunt doar ale unor abați sau stareți, ci și ale unor duci sau baroni care au fost aduși aici, chiar dacă abația nu avea la momentul respectiv statut de catedrală.
În 1550, au fost chiar dezmembrate unele părți ale clădirii pentru a extinde o mănăstire la Sopwell, astfel încât edificiul din St Albans devenise treptat o ruină în următoarele două secole, mai ales că între timp a mai avut loc un război civil, vreo două furtuni devastatoare care au distrus acoperișul și ferestrele, iar puritanii i-au adus noi daune. În 1770 se discuta chiar demolarea ei totală. Culmea ironiei, abația de la Sopwell este în acest moment o ruină, iar Catedrala din St Albans este complet renovată și funcțională – iar aceasta datorită unor reparații începute în secolul al XIX-lea.
Sub coordonarea lui Lewis Nockalls Cottingham și cu sprijinul altor arhitecți și constructori renumiți în epocă, în 1820 – 1830 au început refacerea acoperișului, renovarea turnului și a ferestrelor, ridicarea de noi contraforturi și așa mai departe, banii fiind asigurați în cea mai mare parte în urma unei subscripții publice. Lucrările au continuat și după 1856, sub îndrumarea arhitectului George Gilbert Scott, până la moartea sa din 1878. În anii 1872 – 1877 au fost restaurate o serie de finisaje interioare, iar acolo unde elementele lipseau sau erau deteriorate iremediabil, au fost înlocuite cu materiale similare – un concept nu tocmai luat în seamă la vremea aceea, dar care astăzi este obligatoriu pentru monumentele istorice. Scott a înțeles importanța fundației, pe care a consolidat-o, dar după ce a realizat un sistem de drenare a apei – lucrare pentru care a excavat peste 2.000 de metri cubi de pământ, conform calculelor contemporanilor lui.
Cheltuielile imense pe atunci de circa 20.000 de lire au fost folosite și pentru stabilizarea unor ziduri care nu mai erau verticale de mult timp; drept urmare, acest arhitect a fost considerat salvatorul bisericii, cel care avea să încline balanța în mod clar spre păstrarea construcției și valorificarea ei.
Date fiind noile reparații și lucrări decorative, în 1877 a fost înscăunat aici primul episcop de St Albans, biserica devenind în sfârșit catedrală, așa cum merita de altfel.
Restaurări continue
Dar restaurările nu s-au oprit aici, ele continuând în deceniile următoare, după planurile lui Scott și a altor arhitecți, care au reușit să strângă și să aloce alte zeci și zeci de mii de lire. Unele lucrări nu au fost chiar reușite, de pildă unele betonări ale baronului Grimthorpe (betonul era încă un material cu multe necunoscute) sau folosirea elementelor de fier, a cărui coroziune a afectat placările cu piatră aplicate deasupra. În orice caz, la moartea controversatului Grimthorpe, constructorul (mai degrabă amator) care aplicase soluțiile menționate, lăsase încă drept moștenire continuarea lucrărilor de restaurare… Mai trebuie spus că existaseră ceva discuții între urmașul lui George Gilbert Scott și Grimthorpe în legătură cu stilul care trebuie urmat în cadrul renovărilor: urmașul lui Scott credea că este potrivit goticul, pe când Grimthorpe era de o neglijență estetică completă – așa cum au apreciat ulterior specialiștii, evaluând fațada vestică. În orice caz, posteritatea i-a fost recunoscătoare și celui din urmă, el fiind înmormântat chiar în curtea catedralei.
Așa cum este firesc pentru o clădire de asemenea dimensiuni, Catedrala St Albans are nevoie de renovări aproape permanente, iar acoperișul a adus cele mai mari provocări. În 1930, la o inspecție de rutină în turnul edificiului, s-au constatat daunele enorme făcute de o specie de insectă (un car de lemn, numit local ”deathwatch beetle” – insecta ceasului morții, din cauza sunetului de ceas scos de acesta atunci când se află în perioada de împerechere). Au fost scoase 4 tone de resturi de lemn și, iarăși un lucru de excepție pentru acea vreme, a fost utilizată dezinsecția pe scară largă la toată șarpanta pentru a preveni deteriorarea lemnului. De asemenea, în anii 1950 au fost descoperite daunele majore provocate de cimentul lui Grimthorpe asupra cărămizilor romane, prelevate și de către acesta din ruinele orașului vechi și incluse în renovarea turnului. A fost necesar ca vechile materiale ceramice să fie scoase bucată cu bucată și rezidite cu ajutorul unui mortar mai puțin coroziv. În anii 1970, în cadrul unei inspecții generale, s-au decoperit noi daune la acoperiș și zona superioară a construcției, astfel că s-a făcut un plan de restaurare pe mai mulți ani (finalizat în 1984), care a însemnat cheltuieli de 1,75 milioane de lire sterline. Tot atunci au fost înlocuite ramele din fier ale ferestrelor din zona superioară cu unele din bronz, care nu corodau. Renovările și anexele construite în ultimele decenii au fost realizate folosind doar materiale de bună calitate, iar în cazul cărămizilor romane degradate, au fost recreate replici identice. Nu în ultimul rând, se pot remarca pe fațade și sub streșini, perfect integrate, burlanele și jgheaburile din zinc. Sistemmul pluvial este, în general, extrem de complex, prevăzând ca fiecare picătură de ploaie să curgă spre canalizare fără să afecteze clădirea.
Varietatea materialelor folosite este cu totul specială, așa cum ați observat. Acestea provin din toate epocile parcurse din Evul Mediu până acum și, uneori, când sunt lăsate aparente, parcă formează pereți din mozaic. În diverse amplasamente pot fi observate blocuri sau plăci de dimensiuni mari din calcar, gresie sau marmură, ceramică medievală sau din epoca industrială, cu modele sau simple, ori porțiuni care au fost umplute pur și simplu cu ciment pentru o completare ulterioară. Acoperișul este și el extrem de eterogen: tablă de zinc sau cupru, montată cu falțuri (din ultimele decenii), țiglă ceramică din secolul trecut, beton și mortar din secolul al XIX-lea, dale de piatră din epoci imemoriale. De aceea, pentru cineva care este preocupat de istoria arhitecturii medievale englezești, o vizită la St Albans poate fi deosebit de instructivă, pentru că aici se regăsesc, pe o suprafață de numai câteva hectare, elemente fundamentale ale istoriei și arhitecturii engleze din ultimele două mii de ani.