Povestea Constanței este deosebită datorită amalgamului de etnii care au
coexistat aici de-a lungul vremii: români, autohtoni sau veniţi din
celelalte provincii româneşti, aromâni, turci, tătari, germani,
lipoveni, bulgari, greci, evrei, italieni etc.. Motivele pentru care
aceștia au ajuns la Constanța au fost de asemenea diverse: comerțul
datorat portului, imigrarea din motive economice, persecuțiile
religioase sau etnice din alte zone ale Europei de Est (aici au găsit o
atmosferă de toleranță), schimbările la nivel administrativ.Povestea Constanței este deosebită datorită amalgamului de etnii care au
coexistat aici de-a lungul vremii: români, autohtoni sau veniţi din
celelalte provincii româneşti, aromâni, turci, tătari, germani,
lipoveni, bulgari, greci, evrei, italieni etc.. Motivele pentru care
aceștia au ajuns la Constanța au fost de asemenea diverse: comerțul
datorat portului, imigrarea din motive economice, persecuțiile
religioase sau etnice din alte zone ale Europei de Est (aici au găsit o
atmosferă de toleranță), schimbările la nivel administrativ.
Povestea Constanței este deosebită datorită amalgamului de etnii care au coexistat aici de-a lungul vremii: români, autohtoni sau veniţi din celelalte provincii româneşti, aromâni, turci, tătari, germani, lipoveni, bulgari, greci, evrei, italieni etc.. Motivele pentru care aceștia au ajuns la Constanța au fost de asemenea diverse: comerțul datorat portului, imigrarea din motive economice, persecuțiile religioase sau etnice din alte zone ale Europei de Est (aici au găsit o atmosferă de toleranță), schimbările la nivel administrativ. Caracterul multicultural al urbei se păstrează și azi, desigur mult atenuat în urma venirii masive a românilor, după alipirea Dobrogei la Regatul României și după industrializarea intensă din perioada comunismului. Arhitectura orașului respiră influențele tuturor celor care au trăit și au trecut, dar reperele importante ni se par cele din jurul anului 1900, când climatul economic a favorizat înfințarea de filiale ale marilor companii de comerț din Europa, iar administrația românească a investit consistent și rapid în infrastructură. O altă etapă importantă este apariția stațiunii Mamaia în nordul orașului; cu precădere de aceste două perioade ne vom ocupa în continuare.
Constanța a fost fondată, sub numele de Tomis, în urma colonizării grecești a bazinului Mării Negre de către milezieni în secolele VII-V î.Hr, care au găsit pe aceste locuri o așezare getică. Tomis a devenit parte a Imperiului Roman în anul 46 și a fost redenumit Constantiana în vremea și după numele împăratului Constantin cel Mare. În urma invaziilor gotice, scitice, hunice sau slave din primul mileniu al erei noastre, care i-au întrerupt dezvoltarea, în timpul Evului Mediu Constanța a fost una dintre piețele comerțului genovez în bazinul Mării Negre, negustorii și armatorii stabilindu-se în această peninsulă. Orașul a reintrat într-un con de umbră începând cu secolul al XV-lea, când Dobrogea a fost cucerită de Imperiul Otoman, iar importanța localității a scăzut din cauza ruperii relațiilor comerciale cu republicile maritime din Peninsula Italică. În 1855, când flota anglo-franceză, pornită spre Crimeea împotriva Rusiei, poposește aici pentru a se aproviziona cu apă și hrană, Constanța se înfățișa ca o așezare minoră, ocupând doar peninsula, înconjurată de stâne, mori, pășuni, vii și așezări pescărești. O cale ferată construită în 1865 de britanici între Cernavodă și Constanța, pentru exportul grânelor din Țările Române, a revitalizat un pic zona, dar evoluția spectaculoasă începe după Războiul Ruso-Turc din 1877-1878 și alipirea Dobrogei la România. Dacă la jumătatea secolului al XIX-lea tătarii și grecii formau două treimi din populație, la 1900 românii deveniseră deja majoritari și impuseseră un alt ritm de dezvoltare. Orașul, numit de regele Carol I „plămânul României”, a devenit principalul port al țării, mai ales după ce Anghel Saligny a construit Podul de la Cernavodă (1895). Portul a fost modernizat și extins între anii 1895 și 1909, au fost construite drumuri și căi ferate adiționale care au legat Constanța de Capitală și de restul țării. Din aceeași epocă datează majoritatea construcțiilor memorabile ale Constanței, realizate în stilurile epocii: Art Nouveau, Art Deco, neoclasic, eclectic, modernist și, desigur, neoromânesc, regăsit în numeroase clădiri administrative și chiar civile (dovadă de identitate culturală). Printre casele cu aspect rural din paiantă, lemn sau cel mult piatră, își fac loc construcțiile masive din cărămidă, similare ca mod de construcție oricărui oraș european, ba chiar experimentând materiale noi la acea dată, precum betonul. Acoperișurile din trestie și paie, clădite sau legate cu nuiele, ori din șindrilă, dispar treptat, pentru a fi adoptat oțelul zincat și alte aliaje metalice, alături de tradiționalul olan turcesc, compatibil în continuare cu unele construcții noi. O perioadă nefastă a fost cea a Primului Război Mondial, când multe clădiri cu valoare istorică au fost distruse de armatele germane și bulgare, dar orașul și-a revenit, astfel încât în perioada interbelică 70% din traficul maritim românesc s-a concentrat în portul de aici. Sub regimul comunist, Constanța și-a menținut statutul și s-a extins în continuare, atât ca port, cât și ca industrie, cu un aport mare de populație venit din celelalte regiuni ale țării.
Cu toate schimbările petrecute în ultimii 150 de ani, în Constanța mai întâlnim totuși case cu origine balcanică sau otomană, acoperite cu olane, ori lipovenească (cu fronton decorat cu motive traforate). Majoritatea au suferit însă modificări cu materiale moderne, care le-au șters identitatea etnică și culturală. Mai trebuie spus că scopul acestui articol este nu doar de a scoate în evidență anumite clădiri și stiluri arhitecturale, ci și de a atrage atenția asupra pericolului ce le pândește (pe ele sau pe celelalte de valoare), Constanța trecând recent printr-o serie de transformări ale căror victime sunt chiar aceste clădiri. Sunt lăsate în ruină imobile cu valoare istorică și de arhitectură, iar în paralel ni se propun prea multe construcții funcționale, dar fără identitate.
Cazinoul din Constanța, simbol inconfundabil al orașului, a fost construit în perioada 1904 – 1909 pe locul unei foste clădiri din lemn și paiantă care atrăgea turiștii cu spectacole de teatru, baluri și alte evenimente mondene; municipalitatea a decis la sfârșitul secolului al XIX-lea demolarea ei, deoarece trebuia reparată după fiecare furtună mai serioasă. Povestea magnificei clădiri din prezent nu este lipsită de aventuri: începută sub proiectul lui Petre Antonescu, arhitect care îi prevăzuse un stil neoromânesc, promovat intens de el, a fost continuată din 1908 în manieră Art Nouveau, ca multe dintre clădirile de gen ale epocii, sub îndrumarea arhitectului româno-elvețian Daniel Renard (cel care a semnat și prima variantă, din 1912, a hotelului Athénée Palace, sau proiectul unui alt hotel important din Constanța – Pallas, în prezent ”Palace”). Deși pare ornamentat excesiv, cazinoul a fost conceput astfel încât să cuprindă cât mai multe funcționalități (sală de teatru, restaurant cu bucătărie, terasă, sală de bal etc.), în special datorită recomandărilor unor profesioniști cu influență în epocă: Ion Mincu, Dimitrie Maimarolu, Elie Radu. Întrucât renovările au fost puține (una în 1937 și alta în 1987), anii au lăsat urme destul de neplăcute asupra edificiului. Din fericire, se pare că lucrurile se vor schimba cu ajutorul fondurilor europene, iar până în 2017 Cazinoul va fi salvat. Acoperișul existent din tablă de zinc și oțel zincat și-a făcut datoria cu brio, dar va trebui refăcut, fiind prevăzută înlocuirea învelitorii cu titan zinc și restaurarea ornamentelor, lucrare de o complexitate destul de mare, mai ales că edificiul este considerat monument istoric.
Inaugurată în 1913, după 3 ani de lucrări, Marea Moschee din Constanța este un reper pentru constructori datorită cupolei și minaretului realizate din beton armat, fiind unul dintre primele edificii din România la care s-a folosit acest material. La începutul secolului trecut, betonul armat era încă o noutate, care nu trezise prea multă încredere în Europa din cauza unor eșecuri – cel mai răsunător fusese cel de la Expoziția Universală de la Paris din 1900, când ”Globul Celest” din beton armat, amplasat lângă Turnul Eiffel, a cedat făcând numeroase victime, dintre care 5 morți… Totuși, inginerul român Gogu Constantinescu era un susținător al materialului și l-a folosit aici, în ciuda îndoielilor multora, chiar a marelui său profesor Anghel Saligny. Arhitect a fost Victor Ștefănescu, un alt nume remarcabil, de care se leagă edificii ca Arcul de Triumf din București, Cazinoul din Mamaia, Muzeul Național de Geologie, Palatul Cercului Militar din București și multe altele.
Zidăria moscheii a fost realizată din cărămidă și piatră, iar pentru anumite elemente (coloane) s-a folosit marmura de Câmpulung. Cupola din beton armat servește ca acoperiș peste sala de rugăciuni. La interior aceasta este decorată cu motive florale și astrale, conform uzanțelor (simboluri legate de Paradis și de cerul înstelat), iar la exterior este parțial acoperită cu tablă și ornamente din cupru. Minaretul maur de 47 de metri, în care se poate urca pe o scară cu 140 de trepte, este acoperit cu o învelitoare tradițională din olane (peste locul muezinului, sub formă de foișor), iar în punctul cel mai înalt are un acoperiș de beton, pur și simplu. Lăcașul de cult a fost inaugurat în prezența familiei regale, fiind chiar denumit inițial ”Moscheea Carol I”; o dovadă a respectului față de primul rege al României este și faptul că moscheea încă este identificată azi ca ”Geamia Regelui”, deși oficial poartă numele sultanului otoman Mahmud al II-lea.
”Casa cu lei”, despre care unii specialiști susțin că a fost proiectată de alt arhitect celebru, Ion Berindei (lucrări de referință: Palatul Cantacuzino din București, Palatul Culturii din Iași etc.), a aparținut unui armean bogat, care a dat-o spre închiriere pentru a deveni galerie de artă, bancă sau locuință pentru diverși chiriași. Naționalizată de comuniști, construcția în stil neorenascentist a fost renovată, pentru a se amenaja aici în anii 1970 un restaurant care a devenit celebru. Imobilul este interesant și din perspectiva mansardei cu lucarne bogat ornamentate, mai ales că la acest nivel se află, de fapt, leii din piatră care i-au dat numele. Este una dintre clădirile de referință ale Constanței, a cărei salvare de la ruină ar fi de dorit pentru recâștigarea identității acestei zone a orașului, destul de agresate și prea puțin valorizate în ultimele decenii.
Biserica ”Sfântul Anton de Padova” poate părea stranie în Constanța zilelor noastre, dar ea a fost construită în 1935 -1936 pentru o comunitate romano-catolică destul de numeroasă, formată în principiu din germani și italieni; oricum, fiind vorba de un port, cu tranzit permanent, era o necesitate acest tip de lăcaș de cult, la această dimensiune. Ctitorul, parohul Emnoil Kreis, era etnic german. Schițele construcției au fost întocmite de arhitectul Romano de Simon din București, care a conceput o biserică masivă, de inspirație romanică, placată integral cu cărămidă aparentă, apropiată ca aspect de lăcașurile de cult din nordul Italiei. Învelitorile navei, cupolei hexagonale (cu interior circular, de diametru 7 m) și campanilei, care se ridică la 32 m înălțime, au fost inițial din olane turcești, iar acum sunt din țiglă, după o refacere din 2012. Tot atunci se înlocuiește crucea din vârful campanilei și se instalează un paratrăsnet. Pot fi observate și alte elemente de arhitectură specifice: rozasa (5 m diametru), ferestrele mici, cu partea superioară în arc de cerc. Distrugerile suferite de biserică în timpul Celui de-al Doilea Razboi Mondial, când a fost folosită de trupele de ocupație sovietice ca depozit de muniție, cu turnul ca punct de observație, au fost cu greu remediate, comunitatea germană fiind repatriată sau trimisă în lagăre de muncă. Dat fiind și faptul că slujbele au fost interzise în anumite perioade ale regimului comunist, numărul credincioșilor romano-catolici a scăzut dramatic.
Actualul Muzeu de Istorie Națională și Arheologie are drept sediu o clădire monumentală în stil neoromânesc a cărui piatră de temelie a fost așezată în 1912 de către moștenitorul tronului, Principele Ferdinand. Cu întreruperi din cauza războiului, construcția este finalizată în 1921, sub îndrumarea arhitectului Victor Ștefănescu, devenind ”Palatul Comunal”. Spectaculozitatea clădirii este dată nu doar de aspectul masiv, ci și de loggia cu coloane bogat decorate și arcade semicirculare, benzile decorative și ancadramentele din piatră, brâul masiv de piatră brută și, nu în ultimul rând de un acoperiș complex cu învelitoare din țiglă, peste nivelul căruia se ridică un turn poligonal cu foișor. Clădirea funcționează ca muzeu din 1957.
Catedrala Episcopală a Tomisului este primul lăcaș de cult ortodox românesc ridicat aici după independența față de Imperiul Otoman, fiind închinată Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Construită în stil neobizantin între 1883 și 1895 de către statul român, după planurile arhitectului Ion Mincu, a funcționat inițial ca biserică parohială, apoi din 1925 drept biserică episcopală (cu dificultăți din cauza distrugerilor importante suferite la un bombardament sovietic în 1941, urmate de o reabilitare). Turlele se ridică până la 35 de metri în cel mai înalt punct, învelitorile de origine recentă fiind din solzi de tablă de cupru, cu jgheaburi din același material și burlane din zinc. În apropiere se află Palatul Arhiepiscopiei Tomisului, construit în perioada 1928 – 1932, de asemenea în stil neobizantin.