Cum ne recăpătăm solidaritatea de branșă?

Lipsa de solidaritate a noastră, a ro­mâ­nilor, este cumva proverbială – ne referim la cea constructivă, con­sim­țită pentru mai bine, cu scopul de a concretiza un proiect comun, care să fie de folos tuturor. În cazul de față, vom vorbi despre solidaritatea de branșă, care în orice societate civilizată funcționează de la sine, fiecare membru al comunității încercând să își apere interesele împreună cu ceilalți membri, fără ca vreunul să fie dezavantajat, sau ca unul dintre ei să aibă privilegii. Pentru aceasta este nevoie de o oarecare aplecare spre respect și practici echitabile, hai să le zicem democratice. În Europa, nu este nici pe departe un concept modern – există o tradiție care vine din Evul Mediu (sau chiar din unele practici ale Imperiului Roman), când ghildele sau breslele se organizau astfel încât tainele meseriei să fie transmise din generație în generație, conform cutumelor acelor vremuri. Dacă erai fiul unui tâmplar sau dulgher, era foarte probabil ca și tu să ai aceeași me­serie, preluând tehnicile de la predecesor și având responsabilitatea de a le transfera spre generația următoare, uneori cu maximă discreție, deoarece fiecare meserie avea secretele ei, care nu trebuiau împăr­tă­șite nimănui din afara comunității. Fiecare membru al ghildei era el însuși un profesionist în meseria respectivă, care putea avea calfe și ucenici, și nu putea accede la acel statut decât cu aprobarea celor aleși să reprezinte breasla. Un ucenic muncea mulți ani pentru a deveni calfă, iar apoi calfa trebuia să dovedească de-a lungul altor mulți ani că poate atinge perfecțiunea unui meșter adevărat – iar pentru aceasta, era nevoit să călătorească din oraș în oraș pentru a învăța diverse tehnici. Epoca de aur a ghildelor din Europa au fost secolul al XIV-lea și al XV-lea, iar dulgherii și constructorii aveau printre cele mai puternice organizații, atât de influente încât și azi se face o oarecare asociere între ele și anumite societăți secrete moderne…

Lucrurile s-au schimbat începând cu epoca industrială, dar anumite meserii și-au păstrat aceste tradiții – apartenența la o anumită branșă, la o organizație profe­sio­nală, având nu doar motive pragmatice, ci și o componentă onorifică, de identitate socială și de recunoaștere a priceperii unui meșter sau specialist. Vorbim, totuși, de o tradiție multiseculară, care nu putea să dispară dintr-o dată.

Există asociații locale care se unesc în asociații regionale și așa mai departe, construind organizații naționale puternice care au un cuvânt de spus în industrie, cu tot ceea ce presupune: tehnici de lucru, normative pentru materiale, activitatea comercială, reprezentare juridică în inte­riorul branșei, în raport cu alte organizații sau cu autoritățile. Membrii comunității se respectă între ei, își respectă competențele și nu se concurează neloial. Dincolo de discuții asupra unei piețe libere, este foarte posibil ca un membru al asociației să nu se angajeze într-o lucrare într-o localitate îndepărtată, dacă știe că acolo se află un „confrate” la fel de competent. Asociațiile urmăresc pregătirea profesională a mem­bri­lor lor, educația, stagiile de pregătire, emit diplome și autorizații care, în țările cu tradiție, valorează mai mult decât orice alt document, dacă persoana respectivă vrea să aibă o poziție corectă în piață – altfel, se mulțumește cu lucrări mici sau cu subcontractări. Asociațiile organizează concursuri, târguri și expoziții, sunt vectori economici extrem de puternici.

Producătorii de materiale sunt foarte atenți cu aceste organizații, încercând să le cunoască problemele tehnice cu care se confruntă, cum le pot ușura munca, ce trebuie să facă pentru a-i determina să folo­sească un anumit sistem sau produs. Arhi­tecții sunt, de asemenea, atenți la metodele de lucru specializate, pentru că astfel pot înțelege limitele pe care le au în a proiecta o construcție, un acoperiș sau o fațadă. Este o lume complexă, dar foarte bine pusă la punct, care nu are nicio legătură cu piața do-it-yourself, în care oricine are senzația că poate orice; vorbim de lucrări care au nevoie de un înalt grad de calificare, lucrări care presupun riscuri și responsabilități.

În acest context, am putea să ne gândim ce ar trebui să facem pentru a avea și noi niște asociații profesionale stabile. Există o tradiție a breslelor și în România – nu doar în Ardeal, unde a funcționat sute de ani sistemul german, în special în orașele săsești, ci și în restul țării; existau bresle negustorești sau meșteșugărești și la Curtea de Argeș, Târgoviște sau Craiova (olari, zidari, cărămidari, cizmari, tâmplari etc.), acestea ridicând biserici proprii și transformând efectiv micile târguri sau curți domnești în orașe adevărate. Din păcate, ne este foarte greu să ne mai aso­ciem, chiar și la nivelul de acum câteva sute de ani, când nu aveam atâtea canale de comunicare. Nu reușim să trecem peste orgolii și interese personale, pentru a coagula o organizație care să ne reprezinte interesele. Multe inițiative de asociere în interiorul branșelor, din variate domenii, au avut o viață scurtă și sterilă. Dar cele câteva care au funcționat au avut un succes neașteptat, chiar și pe termen scurt, ele reușind să demareze proiecte, să atragă atenția asupra unor probleme importante din societate, chiar să influențeze decizii la nivel legislativ și guvernamental. S-a de­monstrat că se poate, deci așteptăm o continuare.