Majoritatea orașelor mari din România au câte un centru istoric, zone construite pe care autoritățile locale și cele centrale urmăresc să le păstreze pentru a reconfirma identitatea culturală, istorică a locului respectiv. Dincolo de aspectele juridice ale problemei (cine finanțează reabilitările respective, care sunt instituțiile responsabile cu aprobarea, clasa de încadrare a imobilului, termenele de execuție etc.), există o serie de reglementări importante care trebuie respectate din perspectiva modului în care sunt realizate lucrările.
Majoritatea orașelor mari din România au câte un centru istoric, zone construite pe care autoritățile locale și cele centrale urmăresc să le păstreze pentru a reconfirma identitatea culturală, istorică a locului respectiv. Dincolo de aspectele juridice ale problemei (cine finanțează reabilitările respective, care sunt instituțiile responsabile cu aprobarea, clasa de încadrare a imobilului, termenele de execuție etc.), există o serie de reglementări importante care trebuie respectate din perspectiva modului în care sunt realizate lucrările.
Majoritatea
orașelor mari din România au câte un centru istoric, zone
construite pe care autoritățile locale și cele centrale urmăresc
să le păstreze pentru a reconfirma identitatea culturală, istorică
a locului respectiv. Dincolo de aspectele juridice ale problemei
(cine finanțează reabilitările respective, care sunt instituțiile
responsabile cu aprobarea, clasa de încadrare a imobilului,
termenele de execuție etc.), există o serie de reglementări
importante care trebuie respectate din perspectiva modului în care
sunt realizate lucrările. Acestea sunt emise în general de
autoritățile locale și au în vedere atât legile existente, cât
și specificul orașului – epoca în care au fost construite
clădirile sau în care acestea au căpătat forma de referință,
stilul arhitectonic, viziunea de ansamblu, mesajul pe care doresc să
îl transmită cetățenii, rolul în cadrul circuitului turistic și
așa mai departe. Vom selecta în continuare câteva asemenea
reglementări referitoare la renovarea acoperișurilor și fațadelor,
elementele de construcție cu miza cea mai importantă în acest
proces de păstrare și recuperare a reperelor culturale urbane din
țara noastră.
Trebuie
spus de la început că fondul construit al zonelor istorice este
rezultatul evoluţiei în timp, o decizie importantă fiind cea
referitoare la cât și ce se păstrează, evitându-se pe cât
posibil soluţiile radicale, deoarece de cele mai multe ori ele
presupun pierderi majore de substanţă originală, un lucru ce
provoacă transformări irecuperabile. De asemenea, reabilitarea
optimă a clădirilor istorice trebuie să ia în calcul, pe lângă
considerentele estetice, necesităţile determinate de starea
structurii de rezistenţă a clădirilor, de fizica construcţiilor
și de instalaţiile tehnice.
După reabilitare, monumentul istoric se utilizează numai în
scopuri compatibile cu destinaţia sa iniţială.
Care
sunt clădirile istorice
Zonele
istorice ale orașelor au în principiu clădiri din două grupe:
monumente istorice de valoare națională și universală (grupa A)
și monumente istorice reprezentative pentru patrimoniul cultural
local (grupa B). În plus, lucrurile sunt evaluate și dintr-o
perspectivă generală, fiind luate în calcul și clădirile aflate
în raza de protecție a unui monument aflat în grupa A sau B,
respectiv clădiri ce constituie ansambluri istorice protejate sau
rezervații de urbanism. Clădirile din grupa A se pot modifica doar
cu avizul Comisiei
Naționale de Protecție a Monumentelor,
iar renovările curente trebuie avizate de Direcția
pentru Cultură, Culte și Patrimoniudin județul respectiv. Instituția din urmă poate aproba de
asemenea intervențiile asupra clădirilor din grupa B, iar toate
proiectele sunt elaborate de arhitecți cu drept de semnătură,
atestați de Ministerul Culturii.
Cea
mai mare parte a fondului construit în România datează din
secolele XIX-XX, iar în orașele din Transilvania sunt chiar mai
vechi, începând cu epoca medievală. Aceste imobile, de regulă cu
subsol, parter și 1 – 4 etaje, rareori mai mult, au avut de-a
lungul timpului diverse destinații, fiind locuințe, instituții,
unități de alimentație publică, spații comerciale, birouri,
ateliere și spații industriale ș.a.m.d.. Astfel, putem întâlni
clădiri realizate în majoritatea stilurilor europene, chiar de
influență orientală sau balcanică și, desigur, autohtonă. Se
pot distinge clădiri eclectice în cea mai mare parte, datând de la
sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea,
în stil clasic, neorenascentist, neogotic, istorist, Art Nouveau,
secession, neoromânesc, Art Deco, industrial etc., rareori alăturate
după criterii stilistice, ci mai degrabă în funcție de
considerente de moment. În orice caz, ornamentația este destul de
bogată în majoritatea cazurilor, iar o renovare defectuoasă ar fi
o mare pierdere pentru urbanism.
Pentru
a ajunge la forma originală, eliminând intervențiile ulterioare
parazitare, se folosesc orice surse aflate la dispoziție, de la
planuri originale și fotografii de epocă, la mărturii scrise,
istorice sau literare, în cazuri excepționale. În lipsa unor
dovezi referitoare la clădirea în cauză, se folosesc mărturii
despre alte clădiri din zonă, cu un înalt grad de specificitate.
Orice modificare, necesară conform destinației prezente sau
standardelor actuale de confort, orice recompartimentare interioară
se va face doar cu proiecte, expertize tehnice, avize și autorizaţii
din partea instituțiilor abilitate.
Materiale
originale, culori pale
Cele
mai multe fațade sunt realizate din tencuială, stuc sau cărămidă
aparentă, cu ornamente din stucatură de ipsos, tencuială cu
adaosuri, mozaic, sticlă colorată sau lemn (pentru ancadramente,
frize decorative, coloane, pilaştri, statui, arcade, bosaje,
cornișe), iar la socluri sunt folosite carămida sau placajul din
piatră, marmura, cimentul buciardat, tencuiala, diferite materiale
compozite pe bază de ciment, var și piatră. În
general, în trecut erau folosite materiale
de proveniență locală sau regională,
corespunzătoare gradului de dezvoltare a acestui domeniu, iar regula
este că la renovare trebuie folosite materiale
similare(ca structură, imagine, textură, luciu) și compatibilecu
cele întrebuințate la edificarea clădirii,
pentru a păstra imaginea urbană originală. Sunt excluse din listă
betonul aparent, materialele artificiale, piatra artificială, gresia
ceramică și, în general, materialele nespecifice zonei sau epocii.
În
cazul în care este posibil ca, sub straturile adăugate ulterior, să
existe un strat cu valoare deosebită (au fost cazuri de mozaicuri,
picturi murale, marmură) este foarte util un studiu
de parament,
adică o identificare a materialelor folosite pentru finisare în
diverse epoci, dar și a umidității sau cantității sărurilor,
importante pentru a stabili gradul de intervenție necesar asupra
fațadei.
Zugrăvirea
faţadelor, indiferent dacă acest lucru se face în cadrul unei
lucrări de reabilitare generală sau pentru o simplă renovare,
trebuie realizată cu aplicarea
unei cromatici definite printr-un proiect unitar,
nu pe secţiuni ale diverșilor proprietari, iar gama de culori din
care se poate alege este
stabilită de autoritățile locale(există paletare special concepute în acest scop, corespunzătoare
fiecărui stil arhitectornic, zone sau epoci). De regulă, culorile
alese trebuie să fie nestridente,
apropiate
de nuanțele care se regăsesc frecvent în natură. În trecut,
pigmenții folosiți se bazau pe combinații de oxizi, iar prin
amestecarea cu var se obțineau nuanțe pale, care pot fi obținute
și azi pentru vopselele în dispersie silicatică, pe bază de var.
În general, ornamentația avea o culoare mai deschisă decât câmpul
de culoare al fațadei, cu mici excepții (când decorațiile erau
din piatră naturală, sau când studiul de parament dovedește
contrariul). Sunt evitate acele finisaje cunoscute sub numele de
”tencuieli decorative”, specifice doar epocii actuale, în cadrul
lucrărilor de reabilitare termică.
Practica
ne arată că aceste reguli nu sunt respectate prea des și au apărut
numeroase acoperiri neconforme, unele adevărate kitsch-uri
(zugrăveli în culori țipătoare, cu distrugerea ornamentelor,
tencuieli cu strop de ciment, acoperirea decorațiunilor sau ale unor
însemne importante, identitare, placarea cu materiale inoportune –
gresie, piatră, materiale compozite, chiar plastic). De asemenea, nu
orice material tradițional poate fi aplicat oricum. De exemplu,
tenciala cu mică este specifică doar clădirilor interbelice, și
nu celor mai vechi; nu se apelează la altfel de piatră decât cea
similară cu originalul și în niciun caz la imitație de piatră.
În cadrul reabilitărilor, orice
recuperare și recondiționare a vechilor materiale este binevenită.
Socluri,
cabluri, jaluzele
Soclurile,
cu rol decorativ, dar mai ales de protecție a clădirii, fiind vorba
de zona de contact cu pământul, au și ele un rol foarte important.
În trecut, străzile erau pavate, interstițiile permițând
evacuarea apei din sol prin evaporare. În prezent, asfaltarea
împiedică acest proces, iar umiditatea trece prin capilaritate în
fundații, iar o placare a soclurilor cu materiale impermeabile duce
la degradarea rapidă a construcțiilor. O regulă oportună este ca,
atunci când nu se poate realiza o hidroizolație a bazei clădirii,materialul
de acoprire a soclului să nu aibă o permeabilitate la umiditate mai
mică decât zidăria suport.
Prin urmare, în anumite cazuri placarea cu piatră, chiar dacă
respectă istoricul clădirii, poate afecta integritatea acesteia,
iar alegerea unui alt material poate fi o soluție salvatoare,
desigur discutând cu factorii de decizie din cadrul primăriei. De
asemenea, se poate apela la o placare distanțată față de soclu,
lăsând un spațiu
de ventilare.
De
aspectul fațadelor țin și măsurile de mascare sau îndepărtare a
firelor de telefonie, curent, televiziune prin cablu. Cutiile şi
panourile electrice, de gaz, telefonie sunt amplasate în locuri
aprobate prin proiect, în locuri care afectează cât mai puțin
faţada, eventual în ganguri, casa scării, curte interioară,
coridoare etc. De asemenea, elementele de umbrire (jaluzele,
parasolare, umbrele, inclusiv cele fixe pentru terasele exterioare)
sunt concepute astfel încât prin formă, culoare sau material să
nu afecteze aspectul clădirii monument, cu avizul direcției pentru
cultură județene. Același lucru este valabil în cazul aparatelor
de climatizare, al panourilor publicitare de mari dimensiuni și al
firmelor luminoase de formă sau cromatică neadecvate.
Problema
tâmplăriei
În
perioadele istorice amintite, tâmplăriile pentru ferestre, vitrine,
porți pentru ganguri și uși erau
confecționate în totalitate din lemn,
cu elemente metalice, iar uneori avea obloane din același material.
Rolul lor în compoziția fațadei era nu doar practic, ci și
decorativ. În ultimele două decenii, s-a intervenit necontrolat
prin schimbarea tâmplăriei vechi cu cea nouă, termoizolantă (din
PVC sau aluminiu), de forme diferite de cele originale, schimbând în
mod nefericit aspectul construcțiilor și atmosfera străzii, de
aceea se insistă pe revenirea la vechile materiale. În prezent,
este acceptată doar tâmplăria din lemn, cu păstrarea registrelor
și a decorațiunilor vechi, ținând cont totuși de anumite aspecte
legate de termotehnica imobilului. Dată fiind clima României,
ferestrele erau prevăzute cu două rânduri de canaturi (cu
deschidere spre exterior și interior). Ramele erau relativ subțiri
(maxim 5 cm), susținute suplimentar prin cercevele. Se dorește ca
tâmplăria nouă să păstreze desenul inițial, grosimea ramelor și
profilatura, folosindu-se ca argumentație fotografii de epocă ce
ilustrează tâmplăria specifică acelei zone urbane. Gradul de
izolarea termică poate fi îmbunătățit prin montarea de foi din
sticlă termoizolante, iar etanșeitatea părților mobile poate fi
îmbunătățită cu garnituri. Desigur, acolo unde este posibil, se
recomandă recondiționarea, cu acele intervenții necesare creșterii
gradului de confort a interiorului. Sunt interzise modificările
dimensiunilor golurilor (inclusiv zidirea lor), schimbarea
materialului (chiar dacă aparent aspectul este asemănător, de
exemplu la ferestrele vopsite în alb), aplicarea unor jaluzele cu
aspect modern, nespecifice.
Porțile
gangurilor, frecvente și ele în cadrul clădirilor istorice (uneori
adevărate opere de artă), pot fi cu tâmplărie din lemn, opace sau
uneori cu ochiuri din sticlă, protejate cu confecții metalice din
fier forjat (uneori din fier forjat în întregime). Acestea merită
recondiționate cu cea mai mare responsabilitate, replici ale lor
fiind deosebit de laborioase și costisitoare. Se procedează prin
curățarea straturilor de vopsea veche utilizând un aparat cu aer
cald, se remediază zonele degradate folosind lemn de același tip și
se acoperă cu straturi de protecție ecologice, care să redea
aspectul inițial. Din păcate, sunt puțini meseriași care să
poată furniza astfel de servicii. În niciun caz nu se înlocuiesc
cu tâmplărie din PVC sau alt material, iar ochiurile se înlocuiesc
cu sticlă, și nu cu alte materiale precum panorile din
policarbonat, așa cum se mai poate observa uneori.
Vitrinele
din lemn sau metal, specifice clădirilor cu rol comercial, trebuie
să ofere, prin transparență, o imagine asupra produselor sau
serviciilor oferite, deci nu se recomandă acoperirea lor sau
supraîncărcarea cu reclame.
Va
urma