Interviu cu domnul Șerban Țigănaș, Președintele Ordinului Arhitecților din România… Domnule Țigănaș, Stadionul Cluj Arena, unul dintre proiectele
dumneavoastră, a fost nominalizat la concursul european de arhitectură
modernă Mies van der Rohe Award 2013Interviu cu domnul Șerban Țigănaș, Președintele Ordinului Arhitecților din România… Domnule Țigănaș, Stadionul Cluj Arena, unul dintre proiectele
dumneavoastră, a fost nominalizat la concursul european de arhitectură
modernă Mies van der Rohe Award 2013
R.: Domnule Țigănaș, Stadionul Cluj Arena, unul dintre proiectele dumneavoastră, a fost nominalizat la concursul european de arhitectură modernă Mies van der Rohe Award 2013, dar și de cunoscutul website de arhitectură Archdaily, pentru Building of the year awards 2012. Ce semnificație au aceste evenimente pentru dumneavoastră personal, dar și pentru branșa arhitecților din România?
Ş.Ţ.: E o întrebare pentru intimitatea arhitectului, care, în cazul meu, are o față publică prin organizație, una profesională, prin firmă, și una inevitabil personală, unde se adună satisfacțiile și frustrările din toate celelalte. Cluj Arena, cum a fost botezat stadionul pe care l-am realizat și s-a inaugurat la finele lui 2011, a avut foarte multe ecouri în 2012. Pentru mine și colegii mei a fost „Anul Cluj Arena”, în care am văzut lucrarea publicată în reviste din Portugalia până în Coreea, pe site-uri din China până în America și în care am primit mai multe recunoașteri sub formă de premii șI nominalizări. Totuși, există și o latură tristă, contrastantă, care mă afectează și pe care o mărturisesc aici: după alegerile locale s-a schimbat culoarea dominantă la Consiliul Județean șI noua conducere nu a adoptat stadionul
ca pe un patrimoniu care trebuie pus în valoare, pentru că nu a fost legată de realizarea lui. Ura politică față de oponent afectează și în acest caz destinul construcțiilor, arena nu este gestionată performant, nu este folosită la potențialul ei, fiind chiar prost întreținută. E păcat, dar nesurprinzător într-o țară în care cei care o conduc par că nu știu ce să facă cu valorile, vechi sau noi. Iar pentru arhitecții români, cred că fiecare lucrare remarcată internațional este un prilej de confirmare a faptului că există și contează.
R.: Ce elemente au adus succesul acestui proiect?
Ş.Ţ.: Conceptul este atât complex, cât și clar, ușor de înțeles de către cel care îl privește. Definitorii sunt modul de amplasare în spațiul public, care dizolvă limitele dintre promenadele deschise din preajmă și incinta stadionului, transparența și permeabilitatea vizuală atât din exterior spre interior cât și invers, silueta fluidă a acoperișului continuat cu fațadele care sunt fie opace și reflexive, fie translucide când sunt luminate din interior… sunt multe de povestit și mi-e teamă că, dacă încep, nu mă mai opresc. Oricum, despre Cluj Arena scriu o carte.
R.: Sunteți un susținător activ al valorii arhitecturii în spațiul urban. Ce factori pot contribui la o calitate superioară a arhitecturii, dar și la respectarea muncii arhitectului?
Ş.Ţ.: Arhitectura are un rol important în calitatea vieții fiecăruia și a tuturor, aceasta fiind o afirmație axiomatică, dar are și dușmani cumpliți: incultura, lăcomia, avariția, megalomania, intoleranța și toate acele caracteristici pe care le numim „defecte ale oamenilor”. Se poate spune că, în general, oamenii au arhitectura pe care o merită, pe care și-o pot permite, de care sunt capabili să aibă grijă și să se bucure, atât la un moment dat, cât și cumulat, în timpi istorici. Dacă oamenii ar fi mai buni, ar avea arhitectură mai bună. Asta înseamnă că primul factor pe care vreau să îl subliniez ține de educație; cultura mediului construit ar trebui să fie întărită prin educația generală. În ierarhia importanței pe care o văd eu, ar urma cadrul în care se iau deciziile – legislație, administrație, consultare cu comunitatea. Despre calitatea arhitecturii nu se discută suficient și problema este lăsată pe seama mecanismelor legale care nu au în vedere obținerea calității, ci doar evitarea rebuturilor, ceea ce nu e același lucru. Arhitectul lucrează pentru client șI pentru comunitate în același timp, iar scopul său trebuie să fie de a oferi cele mai bune soluții care să răspundă intereselor clientului în așa fel încât acestea să nu intre în conflict cu interesele comunității și cu interesul public, care trebuie respectate deopotrivă. Acest lucru necesită un comportament etic elevat al arhitectului, care, deși este plătit de multe ori ca să obțină un randament al investiției cât mai ridicat, o poate face încălcând regulile, în folosul clientului, dar în detrimental interesului public, al celorlalți. Pentru a evita aceste situații, foarte frecvente la noi, e nevoie de un filtru, de un mecanism prin care avocatul publicului, al vecinilor, al comunității să se poată exprima
just. Sistemul nu funcționează satisfăcător cu legile, comportamentul administrativ și performanțele administrației românești actuale. Constructorii și producătorii de materiale și sisteme au un rol important în peisajul acesta, dar și ei sunt influențațI de înțelegerea și raportarea la calitate, care la români e altfel decât la germani, japonezi sau americani. Pe piața construcțiilor din România abundă produse sub standard, munca la negru și o serie de tehnici care subminează calitatea, fenomene care încep de la legislația achizițiilor publice și continuă până la felul în care se acordă garanții de calitate.
R.: Ce rol au în acest context antreprenorii și constructorii (montatorii)?
Ş.Ţ.: Trebuie să ne hotărâm dacă legile actuale sunt bune sau nu, iar dacă le considerăm acceptabile să le respectăm. Pentru a realiza construcții trebuie sau nu să ai anumite calificări? Există construcții pentru care trebuie anumite exigențe și construcții pe care le poate face oricine? Cred că ar trebui progresat în sensul acesta, lucru posibil numai discutând mai mult, mai înțelept, cu răbdare și pornind de la idei bune. Mai cred că este important ca meșteșugurile legate de construcții să renască și să se consolideze. Montatorii de acoperișuri ar trebui să fie mai vizibili, să fie „puși pe hartă” să îi găsești ușor în fiecare parte a țării. Ar trebui poate niște eforturi de promovare a acestor meserii în rândul tinerilor, care să opteze pentru ele în cunoștință de cauză, știind care sunt dificultățile, satisfacțiile și perspectivele de carieră. O țară dezvoltată e o țară în care poți trăi bine făcând orice meserie calificată. Nu în ultimul rând, ar trebui explicat în școli și facultăți care sunt problemele acoperișurilor de deasupra capetelor noastre, unde se greșește, unde sunt sensibilități, care sunt principiile și secretele meseriei.
R.: Unde credeți că se fac cele mai multe greșeli în realizarea unui acoperiș? În ce măsură este vina arhitectului, a constructorului sau beneficiarului?
Ş.Ţ.: Toți păcătuim. Arhitectul greșește când nu cunoaște suficient de bine principiile și detaliile corecte, nu le cuprinde în proiect și nu le urmărește execuția pe șantier. Uneori, nu contractează urmărirea pe șantier, nu încearcă să convingă clientul de necesitatea prezenței lui calificate, în interesul calității, reușitei proiectului, deci al clientului. Constructorul greșește când schimbă detalii sau improvizează din lipsa detaliilor, fără a recurge la arhitect. Uneori constructorii sunt foarte înclinați să repete ceea ce au mai făcut și să nu adopte alte formule, din comoditate sau, mai rău, din alte rațiuni. Clientul greșește când nu își dă seama că are dreptul să fie reprezentat de arhitect, când nu îl contractează și face economii nerecurgând la urmărirea execuției de către arhitect și mai ales când se implică dând soluții – aici e foarte probabil să îi scape ceva, de obicei esențialul.
R.: O mulțime de clădiri cu valoare arhitecturală sau istorică au nevoie urgent de o reabilitare, iar pentru o lucrare de calitate, care să respecte și arhitectura, sunt necesare bugete importante, de care proprietarii în general nu dispun. Cum credeți că se poate ieși din acest cerc vicios?
Ş.Ţ.: Ați uitat din cercul vicios ignoranța, necunoașterea, nepriceperea care duce la lipsă de calitate, faptul că, din varii motive, românii recurg mult mai puțin la cei competenți, iar cei competenți sunt concurați neloial de cei incompetenți, cu practici de dumping, cu prețuri prea mici, incorecte. Nu sunt de acord că în România lucrurile ies mai prost pentru că nu sunt bani. Sunt bani, dar aceștia trebuie gestionați mult mai înțelept. Trebuie să construiești atât cât poți construi bine, corect. Statul are un rol fundamental în setarea standardelor de calitate, dar din păcate acum, cu practicile existente, este o excepție când investițiile publice ies foarte bine, în general fiind realizate cel mult mediocru. Rolul de model al construcțiilor publice e foarte important, dar încă nu și l-a propus nimeni, din cei care gestionează domeniul, din partea guvernanților.
R.: În cadrul reabilitării termice a blocurilor de locuințe se abordează și terasele peste ultimul etaj (sau ar trebui, cel puțin). Cum ar deveni realizabil un proiect de transformare a acestora în spații utile?
Ş.Ţ.: Am fost în multe locuri din lume și am constatat cât de mult sunt speculate terasele superioare, cu plăcerile perspectivei la distanță, ale luminii și grădinilor. Cele mai atractive locuințe din marile orașe sunt cele de la ultimele etaje, și prețurile cresc pe măsură ce ajungi mai sus. La noi e invers, cu cât urci, lucrurile stau mai prost – nu merge liftul, nu ajunge apa, plouă prin acoperiș, pierzi căldura… Cred că terasele clădirilor existente trebuie regândite, iar cele ale clădirilor noi trebuie făcute astfel încât oamenii să se bucure de spațiile astfel create, în principal pentru recuperarea spațiilor verzi, a celor în aer liber, pentru locuri inedite. Nu putem vorbi de un proiect pentru că fiecare clădire e un caz particular, chiar în domeniul clădirilor tip. Sunt multe idei – eu aș sugera stimulente fiscale, scutiri de impozite, împrumuturi similare celor pentru reabilitarea termică și alte instrumente care să catalizeze dorința de a face reabilitări la acoperișuri. Ține de o cultură a locuirii care poate să crească în ritmul în care societatea românească poate să evolueze… Eu cred că impozitele pe clădiri și terenuri pot fi tratate mult mai subtil, ca la autoturisme de exemplu: o mașină veche poluează mai mult, prezintă un risc mai mare de accidente, se percep deci un impozit și o primă de asigurare mai mari. Transpuneți ideea pentru construcții și vedeți că sunt multe variante de stimulare, dar cineva trebuie să dorească și să acționeze.
R.: Între arhitect și montator/executant există uneori probleme de comunicare, de înțelegere a rolului fiecăruia. Care sunt cauzele?
Ş.Ţ.: În general între români sunt probleme de comunicare: fie nu comunicăm destul, fie o facem neadecvat, conflictual, neconstructiv. Cred că avem o obsesie a vinovăției, ne disculpăm pentru orice, nu suntem de vină de nimic și dăm vina pe celălalt când nu e cazul. Mergând spre arhitecți șI constructori, de multe ori primii nu sunt plătiți pentru urmărirea execuției, mai ales din zgârcenia clientului, dar șI din lipsa lor de abilitate în a convinge de necesitatea prestației, cum am mai spus. Când nu ești plătit, scade apetitul de a te implica. Constructorii nu vor de multe ori să aibă un ochi vigilent, care depistează erorile și îi prinde cu „cioara vopsită”, evitând comunicarea. Totul are legătură cu oamenii, cu caracterul, cultura, comportamentul, mentalitățile lor. O societate nedezvoltată înseamnă lipsa nu a banilor și infrastructurii, ci a culturii, comportamentelor, mecanismelor avansate de funcționare.
R.: Materialele de construcție au evoluat enorm în ultimele decenii, dar există o anumită reticență la noi în a le folosi – și nu doar din motive financiare. Sunt arhitecții mai deschiși la acest subiect?
Ş.Ţ.: Arhitecții sunt prin natura lor dornici de nou, de încercări, de inovații și calitate. Evident că trebuie resurse pentru asta. Dar… știați că arhitecții din România, după studii statistice recente, sunt cel mai prost plătiți din Europa? Aceasta înseamnă că societatea noastră nu recurge suficient la arhitecți, nu îi răsplătește corect, iar ei nu pot livra o calitate rezonabilă de cele mai multe ori. Iată un adevărat cerc vicios! De ce nu vedem prea mulți arhitecți străini în România, deșI îi putem găsi peste tot în lume unde se construiește, fiind vorba de o profesie foarte mobilă? Pentru că nu merită!
R.: Se poate vorbi la noi, în acești ani, despre tendințe în realizarea acoperișurilor? Ca stil, materiale, aspecte economice, ca racordare la piața externă…
Ş.Ţ.: Există o cultură a acoperișurilor care diferă în mod tradițional pe zone. În vestul țării, unde componenta Secession (Art Nouveau, 1900) e foarte bine reprezentată, acoperișurile cu învelitori din tablă, zinc, oțel, plumb sau cupru, cu ornamente tipice și accesorii în stil, conturează o cultură specifică. Transilvania, mai ales sudul ei, oferă un patrimoniu săsesc sau de influență imperială unde învelitorile din țiglă sunt consacrate. Zonele alpine din Apuseni sau Bucovina, dar și Subcarpații Meridionali au dezvoltat șita și șindrila, deci învelitorile din lemn, dar care au pierdut teren și au fost înlocuite de câteva zeci de ani cu azbociment ondulat sau, mai recent, cu soluții rupte de tradiții sau chiar mutante… Arhitectura dobrogeană și cea de pe litoral, deși are în spate case tradiționale foarte frumoase și inspirante, respectiv realizări modern interbelice excelente, acum este într-o confuzie stilistică de proporții. Au fost mai multe etape cu tendințele lor, dar ceea ce cred că începe să intereseze pe cineva care vrea să anticipeze, ține de utilizarea suprafețelor și spațiilor, adică: acoperișuri verzi, acoperișuri utile, circulabile și mansarde de calitate. În același timp, cred că în cursa pentru sustenabilitate vor fi amplasate pe acoperiș tot mai multe echipamente (pentru energia furnizată de soare, temperarea clădirilor, pentru calitatea aerului). În Japonia, acoperișurile au atât stratul de instalații și echipamente, cât și cel verde, deasupra, mai ales la clădirile înalte din zonele dens construite. În cultura românească, încă domină dorința de a avea o „casă de piatră”, durabilă, de lăsat moștenire, un bun de preț. Asta spre deosebire de americani, la care o familie din clasa medie își schimbă locuința de 5- 6 ori într-o viață. Casa este și mai puțin durabilă, fiind reconstruită după un număr de ani. Din păcate, la români doar casa este durabilă, nu și finisajele, instalațiile, iar spațiile sunt de cele mai multe ori lipsite de flexibilitatea reclamată de modurile de viață contemporane. Cei care construiesc acum gândesc în termenii bugetelor de tip „prima casă”, pornind de la ce se poate face de suma X, cât se știe că își permit cei mai mulți potențiali cumpărători. E corect să gândești și așa, dar asta conduce la tumbe investiționale care presupun sacrificii la multe capitole, cam peste tot unde se poate șI nu se vede. Acoperișul se și vede, se șI simte, deci ar trebui să scape de presiunea aceasta, dar din păcate nu el „vinde” casa, fiind cel mult un bonus. Cine face acoperișuri știe că prețul accesoriilor este semnificativ, raportat la prețul metrului pătrat de învelitoare, și de prea multe ori se iau în calcul bugete greșit calculate sau decizii pentru soluții care vin din aprecierea doar a suprafețelor, și nu a întregului acoperiș. Revenind la tendințe, cred că exemplele se propagă destul de rapid, de la cazuri vizibile care devin repere locale. Totul inspiră, se propagă, se imită, dar mai ales aberațiile, din păcate. Chiar acum privesc pe fereastră spre o zonă nou dezvoltată din Cluj și mă întreb: printre atâtea case anonime, urâte chiar, devenite căminele multor familii care și-au pus toată speranța într-o viață mai bună în ele, ce șanse sunt să găsești pe cineva care să construiască altfel?