V-ați dori cu siguranță să vedeți un acoperiș cu învelitoarea realizată integral din marmură de cea mai bună calitate, din plăci imense așezate ca niște țigle, după un proiect de secol XVII. El aparține unui edificiu iconic pentru arhitectura europeană și mondială: Domul din Milano, la construcția căruia nu s-a vorbit niciodată de materiale prea scumpe, de arhitecți prea puțin curajoși, de simplitate, chiar de finalizarea completă.
V-ați dori cu siguranță să vedeți un acoperiș cu învelitoarea realizată integral din marmură de cea mai bună calitate, din plăci imense așezate ca niște țigle, după un proiect de secol XVII. El aparține unui edificiu iconic pentru arhitectura europeană și mondială: Domul din Milano, la construcția căruia nu s-a vorbit niciodată de materiale prea scumpe, de arhitecți prea puțin curajoși, de simplitate, chiar de finalizarea completă.
V-ați
dori cu siguranță să vedeți un acoperiș cu învelitoarea realizată integral din
marmură de cea mai bună calitate, din plăci imense așezate ca niște țigle, după
un proiect de secol XVII. El aparține unui edificiu iconic pentru arhitectura
europeană și mondială: Domul din Milano, la construcția căruia nu s-a vorbit
niciodată de materiale prea scumpe, de arhitecți prea puțin curajoși, de
simplitate, chiar de finalizarea completă. Se lucrează la această catedrală de
cel puțin șase secole și nimeni nu poate spune că are în față versiunea finală
– permanent este ceva de finisat, de completat, de ridicat la un nou nivel de
rafinament.
O
imagine emblematică
Construcția catredralei romano-catolice din Milano, Duomo
di Santa Maria Nascente, s-a întins pe durata a câtorva secole.
Începută în 1386 din ordinul Episcopului Antonio da Saluzzo (pe un teren
care servise ca loc de cult încă din secolul al III-lea, când un templu roman
al zeiței Minerva fusese ridicat aici) și sfințită în 1418, catedrala a rămas
neterminată pentru mai multe secole, fiind încheiată relativ abia în 1892.
Politica, mărimea proiectului, lipsa banilor și alte cauze au dus la întârzieri
continue, dar într-un final, la începutul secolului al XIX-lea, fațada a fost
terminată din ordinul lui Napoleon Bonaparte, care a decis finalizarea construcției
Domului chiar înainte de a se încorona Rege al Italiei aici în 1805.
Domul este chiar în centrul orașului Milano, inima
acestuia încă de la fondarea sa. Străzile radiază de la catredrală sau se desfășoară
în jurul ei. Cu o suprafață de aproape 12.000 mp (lungime de 158 m și lățime
maximă de 92 m), ceea ce permite o capacitate de până la 40.000 de locuri, catedrala
milaneză este una dintre imaginile emblematice ale Italiei și ale Europei, fiind
cel de-al doilea edificiu bisericesc romano-catolic ca mărime din Italia, și
al cincilea din lume. Ca dimensiuni, este depășită doar de Basilica Sf. Petru
din Roma, Basilica Aparecida din Brazilia, Catedrala St. John the Divine din
New York și Marea Catedrală din Sevilla, dar trebuie notat că este cea mai
veche dintre toate acestea. Totodată, deși este una dintre cele mai reușite
catedrale ale arhitecturii gotice târzii, Domul din Milano este mai curând o
excepție pentru Italia, care abundă în bazilici romanice sau baroce, goticul
fiind un stil nu foarte des întâlnit aici.
”Adoptarea”
garguielor
Construcția a fost deci finalizată (în linii mari) abia
la începutul secolului al XIX-lea, din ordinul Împăratului Napoleon I, care a
fost atât de determinat să se încoroneze aici ca Rege al Italiei încât a dat
garanții că toate cheltuielile de construcție vor reveni tezaurului francez. Ca
formă de gratitudine, o statuie a marelui cuceritor a fost amplasată în vârful
unei coloane. În anii care au urmat au fost definitivate lucrările la arcele
lipsă, au fost completate turnurile și s-au finalizat și statuile de pe
peretele de sud. Ultimele detalii s-au pus la punct abia în secolul trecut –
pe 6 ianuarie 1965 a fost inaugurată
ultima poartă monumentală de acces. Totuși, și în zilele noastre se pot vedea câteva
blocuri brute de marmură din care se vor sculpta statui, din când în când
schele pentru renovări, optimizări, adaosuri, consolidări etc. În timpul celui
de al Doilea Război Mondial bombardamentele aliate au atins și Domul, dar într-o
măsură mai mică decât alte edificii milaneze, precum teatrul Scala. Ultima
renovare a avut loc între 2003 și 2009, când fațada a fost curățată complet, dezvăluind
în toată splendoarea culoarea nobilă a marmurei de Candoglia.
Întreținerea unui asemenea edificiu costă bineînțeles
enorm, și deseori se desfășoară campanii de strângere de fonduri. Cea mai inedită
a fost lansată în noiembrie 2012 și privește ”adoptarea” de către sponsorii
generoși a garguielor edificiului. Astfel, s-au oferit spre îngrijire 135 de garguie
donatorilor care oferă 100.000 euro, numele lor fiind gravat sub una dintre
aceste figuri gotice de sub acoperișul domului, care au și rolul de a drena apa
de ploaie.
Marmura
de Candoglia
Domul a fost inițial ridicat din cărămidă, peste care a
fost aplicată marmură din carierele de la Condoglia, din zona Lacului Maggiore,
arhitecții înțelegând grandoarea proiectului. Este o marmură albă, cu vinișoare
roz și gri, provenită în principal din carierele de la Val d’Ossola, acum o
zonă turistică foarte populară. Alegerea acestei surse a fost, în afară de
calitatea materialului, posibilitatea transportului pe apă, începând cu lacul,
apoi râul Ticino și, înspre Milano, pe canalele speciale numite ”navigli”, deschise
pentru irigație și navigare, care se pot vedea și acum în sudul orașului. Gian
Galeazzo Visconti, ducele de Milano care a susținut cu toate puterile ridicarea
catedralei la sfârșitul secolului al XIV-lea, a încurajat proiectul prin
scutirea completă de taxe a materialelor de construcții folosite pentru dom.
Bărcile de transport erau inscripționate cu inițialele AUD (Ad usum fabricae),
de unde a apărut și o expresie în lombardă: a călători ”ad ufo” înseamnă a
călători gratis. Încă din 1927 a fost dată o lege prin care pentru renovarea și
completarea catedralei se folosește doar marmură din cariera de Candoglia.
Echilibrul
stilurilor
În construcția propriu-zisă au fost implicați mii de artiști,
sculptori și lucrători specializați din toată Europa, arhitecții vremii fiind
invitați oficial să se alăture acestui efort – sunt documentate cel puțin 78 de
nume diferite de arhitecți, dar aceștia probabil au fost mult mai mulți. Toate
controversele despre cele mai bune metode de a duce la bun sfârșit acest
proiect enorm au dus la o îmbinare extraordinară de stiluri. Dacă inițial s-a
construit după conceptele gotice, de la 1567 s-a continuat în stil baroc, lucru
evident la fațada principală, care a fost terminată în 1805. O machetă expusă
în catedrală ne dezvăluie cum trebuia să arate catedrala la începutul
construcției, cu elemente specifice în stil gotic, inclusiv o rozasă imensă
amplasată deasupra intrării principale. Un total de 3.500 de statui, 135 de
garguie și 700 de figurine decorează domul, două treimi dintre acestea fiind în
exterior. Edificiul milanez este cel care adăpostește cele mai multe statui
gotice din lume, majoritatea lor realizate între anii 1386 și 1447, altele
fiind adăugate între secolele XV – XVIII. Cea mai faimoasă este Madonnina, o
statuie din cupru a Sfintei Fecioare, acoperită cu 3.900 de piese de aur. A
fost realizată în 1774 de bijutierul Giuseppe Bini și sculptorul Giuseppe
Perego și măsoară peste 4 metri. Amplasată pe cel mai înalt vârf al acoperișului,
ea a constituit secole în șir și cel mai înalt punct din oraș – 108,5 metri, detronată abia în 1959 de un
centru de afaceri.
Deși are o siluetă gotică inconfundabilă, catedrala are o
fațadă în stil baroc (cu influențe neoclasice) până la primul rând de ferestre.
Deasupra, se poate observa reorientarea spre gotic (neogotic), unele
intervenții datând din secolul trecut, când s-a urmărit revenirea spre
stilistica originală. Fiecare dintre cele 5 uși de bronz ale domului au fost
sculptate de artiști diferiți, între anii 1840 și 1965, având teme diferite.
Panourile sculptate pe ușile monumentale înfățișează episoade din viața Sfintei
Fecioare, a Sfântului Ambroggio (patronul orașului Milano) și a Sfântului
Borromeo, dar și scene din viața istorică a orașului și din timpul construcției
catedralei.
Atracții
interioare
Interiorul nu foarte luminat este contrastant cu
exteriorul strălucitor al Catedralei, dar nu este cu nimic mai puțin
impresionant. Cele 52 de coloane și vitraliile naosului, care în majoritate
datează din secolele XV – XVI, sunt cele mai mari din lume și lasă o impresie
puternică asupra vizitatorilor. Cinci nave gigantice, separate de stâlpi de
piatră artistic sculptați, sunt încadrate de ferestre cu vitralii executate cu
mare măiestrie. Absida, partea cea mai veche a catedralei, include trei
ferestre în formă de roză, realizate de Filippino de Modena, într-un mod ce
dezvăluie complexitatea sculpturii din secolul al XIV-lea. Fereastra mijlocie
este una dintre cele mai mari ferestre de absidă din lume. Neobișnuită și
extrem de vizitată este statuia Sf. Bartolomeu (jupuit de viu), sculptată de
Marco D’Agrate în 1562. De asemenea, spectaculoasă este orga, una dintre cele
mai mari din lume.
În apropierea intrării principale, pe pardoseală se poate
vedea un disc solar, pe care coboară razele soarelui printr-un orificiu
practicat în peretele opus. Deși vechi, fiind amplasat în Dom în 1768 de
astronomii de la Accademia din Brera, ceasul solar este extrem de precis, fiind
folosit și azi de localnici și turiști ca reper al timpului. Pavimentul
interior este el însuși o operă de artă, cu modelele florale compuse din piese
de marmură din diferite locații: cea albă este din candoglia, cea neagră din
Varenna, iar cea roșie din Arzo. Dincolo de renovările și completările făcute
de-a lungul secolelor, se știe că pardoseala a fost proiectată de un anume
Pellegrino Tibaldi, iar execuția inițială a fost făcută la 1540 (ultimele
intervenții în 1940). Catedrala are și un muzeu propriu, deschis în 1953, unde
sunt expuse statui valoroase, tapiserii, decorațiuni din teracotă, vitralii și
imagini ale edificiului din diverse epoci, ceea ce poate fi deosebit de
instructiv pentru a înțelege de unde s-a pornit și unde s-a ajuns.
Acoperișul
– tot marmură
Acoperișul domului, cu o suprafață de circa 8.000 mp,
este el însuși obiectiv turistic, la care se poate ajunge fie cu liftul, fie
urcând câteva minute bune pe scările de piatră. Ajuns aici, vizitatorul este înconjurat
de 135 de turle (cea mai înaltă ajungând la 108 m), alte sute de statui și
dantele în piatră și nu mai puțin de 4.000 de figurine având o superbă panoramă
asupra orașului, iar în zilele senine chiar asupra crestelor Alpilor.
Acoperișul navei, finalizat abia la 1682, este realizat în întregime cu același
material nobil: plăci imense de marmură, așezate precum țigla. Ornamentația turlelor
și parapetelor de 5 metri înălțime nu ține cont de orientare, fiecare element
este sculptat cu aceeași grijă pentru detaliu, pentru a fi perfect atât din stradă,
cât și de pe acoperiș.
Domul din Milano este impresionant prin multe:
dimensiuni, strălucire, sculpturi, mistica ce învăluie acest spațiu. Mark Twain
spunea ceva de genul: ”Se spune că această catedrală este a doua după Sf. Petru
de la Roma. Nu pot înțelege cum poate fi a doua după orice făcut de mâna
omului”. Aceasta nu înseamnă că trebuie să placă tuturor; unii intelectuali și
critici de artă au fost mai puțin laudativi: marele critic de artă John Ruskin
spunea că nu are niciun pic de inventivitate, iar scriitorul Oscar Wilde o
considera un eșec, din cauza complexității exagerate, a supra-aglomerării din
partea de sus, care nici nu permite vederea statuilor. Oricum ar fi, este un
obiectiv turistic ce merită vizitat, interesant mai ales pentru cei care vor să
observe cum s-a construit de-a lungul timpului cu cele mai exclusiviste
materiale.