Fortificații normande din sudul Angliei

Când vorbim despre fortificațiile medievale din insulele britanice, probabil cele mai reprezentative sunt castelele și cetățile normande, construite începând cu 1066, anul în care conducătorii anglo-saxoni au pierdut controlul asupra acestor teritorii. Normanzii invadatori au venit aici cu o concepție bine stabilită, fiind conștienți că puterea se păstrează doar prin afișarea ei permanentă, în fața unui popor nu totdeauna docil. Așadar, au construit temeinic, cu multă piatră, deciși să rămână și să administreze, la un nivel superior predecesorilor lor, chiar și romanilor care au stat pe aici 350 de ani. Au rămas până în zilele noastre câteva zeci de castele, fortificații și mănăstiri întărite care spun povestea nașterii unei națiuni care, în câteva secole, a devenit prima superputere a lumii. Și totul a început cu niște maluri de pământ, pe structuri de lemn, care apoi au fost înlocuite cu ziduri masive din piatră. Am ales să vă prezentăm câteva asemenea fortificații, pentru a înțelege cum și de ce construiau normanzii, dar și ce au făcut urmașii lor pentru a le păstra și perfecționa.  

Despre normanzi și cetățile lor

O mică incursiune istorică este necesară, pentru a înțelege contextul în care au apărut aceste fortificații. Normanzii continentali, urmași ai vikingilor stabiliți înce­pând cu a doua jumătate a secolului al IX-lea în zona de nord-vest a Franței, precum și ai altor popoare din zonă, în principal francii germanici și mai vechii galo-romani, au creat aici un ducat puternic, influent în regiune pe plan militar, economic, dar și cultural. Răz­boinici renumiți, comercianți abili, dar și catolici zeloși, ei s-au implicat în politica din Franța, sudul Italiei (mai ales Sicilia), Imperiul Bizantin, Spania și Portugalia (unde au luptat pentru alungarea musulmanilor), participând de asemenea la cruciade și la expediții militare din nordul Africii până în Trebizonda și Armenia. Iar în secolul al XI-lea, alături de bretoni, flamanzi și alți locuitori de pe malul sudic al Canalului Mânecii, au invadat Anglia, pe atunci condusă de ”verii” lor anglo-saxoni, și ei niște invadatori de secol V, germanici scandinavi la origine, având un rege înrudit dealtfel cu familia ducilor normanzi. Drept pentru care, în septembrie 1066, William Cu­ce­ritorul, Duce de Nor­mandia, trece canalul și își revendică dreptul la succesiune pentru tronul Angliei, pe care îl câștigă în urma faimoasei bătălii de la Hastings. William ocupă Londra și se încoronează, iar aristocrația normandă im­pune o nouă administrație, dar și civilizația conti­nentală, influențând decisiv limba anglo-saxonă care împrumută astfel o mulțime de cuvinte din franceză. Noua conducere a avut însă o puternică opoziție din partea localnicilor, care s-a întins pe câteva secole; Robin Hood, personajul literar extras din folclorul britanic, încă se lupta cu abuzurile normanzilor un secol mai târziu.

Prin urmare, noua aristocrație avea nevoie de castele for­­tificate și cetăți care să impună respect și să des­curajeze revoltele. Au apărut zeci de asemenea construcții, de la Canalul Mânecii (Dover sau Restormel, spre exemplu), până în Scoția și Irlanda; la început, erau simple fortificații de pământ și lemn, care s-au trans­format treptat în adevărate citadele de piatră, simboluri ale puterii și invincibilității.

Putem admira încă edificiile acelor ani, cu rol de castel nobiliar sau sedii ale unor ordine religioase, evident transformate în urma a numeroase completări și restilizări – înclusiv la Londra (renumitul Tower of London), Windsor (locul revendicat ca reședință de actuala dinastie britanică) sau Hastings, locul unde s-a decis supremația normandă. Acestea au o arhitectură aparte, pe care merită să o descriem. În literatura de specialitate, se vorbește despre o arhitectură tipic normandă, de inspirație romanică, ce ar sta la baza stilului gotic medieval. Goticul a fost denumit astfel în perioada Renașterii, pentru a sugera viziunea lipsită de echilibru și rafinament a barbarilor care au cucerit teritoriile Impe­riu­lui Roman și au înlocuit superbele con­­strucții clasice cu acestea noi, de ne­înțeles. Normanzii au preluat acest stil din nordul Franței, unde s-a născut efectiv, și l-au implementat în teritoriile britanice cucerite. Astfel, majoritatea clădirilor ridi­cate de ei au aceste atribute ale unui gotic timpuriu, destul de sobru, dar trainic; este și motivul pentru care încă mai stau în picioare, după aproape un mileniu. Construite din piatră, se păstrează intacte, în ciuda nu­meroaselor asedii, incendii și adaptări la noile func­ționalități datorate schimbărilor din societatea britanică.

Windsor, reședința monarhilor britanici

Castelul Windsor, situat pe Tamisa, la circa 30 km de centrul Londrei, este considerat cel mai vechi și mai mare castel locuit continuu din lume. Din secolul al XI-lea, de când a fost ridicat la dorința lui William Cuceritorul, a fost folosit de nu mai puțin de 39 de monarhi, inclusiv Regina Elisabeta a II-a, care își petrece în prezent deseori sfârșitul de săptămână aici. Con­strucția a durat timp de 15 ani, începând cu 1070, William dorind să aibă o fortăreață care să apere capitala dinspre vest. Ur­mătorii regi au beneficiat de locație și în alt mod: ca terem de vânătoare, fiind vorba de o zonă cu păduri întinse și câteva lacuri.

Construcțiile inițiale din lemn au fost înlo­cuite treptat cu ziduri masive de piatră, iar incinta cetății a căpătat diverse funcți­uni, de la apartamente regale și cazărmi pentru soldați la clădiri pentru o mănăstire. O trans­for­mare importantă a avut loc pe la 1350, când Regele Eduard al II-lea a investit o sumă uriașă pentru a transforma cetatea într-un castel gotic. Dinastia Tudorilor a mers pe aceeași manieră stilistică, dar în secolul al XVII-lea a venit rândul mo­difi­cărilor în stil baroc, sub coroana lui Charles al II-lea, iar arhitectul lui George al III-lea a propus o abordare neoclasică, conform trendului de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Și lucrurile nu s-au oprit aici: urcat pe tron la 1820, Regele George al IV-lea a decis ca reședința coroanei să aibă un exterior mai impunător, așa că a făcut o serie de extinderi, a ridicat nivelul turnului central, a dublat exteriorul cu un nou rând de piatră și a adăugat ansamblul de turnuri și creneluri care pot fi admirate azi, conferind complexului un nou aspect, de inspirație neogotică. Reședința a căpătat asemenea dimensiuni, încât urmașii la tron au avut foarte puține de făcut; Regina Victoria a dorit totuși să aibă aici o capelă și o școală de călărie, iar Marea Scară să fie re­construită. Din păcate, au fost necesare lucrări recente de restaurare din cauza unui incendiu care a distrus în 1992 capela Victoriei, o serie de acoperișuri și pla­foanele unor săli, printre care sala principală de recepție și Sala St. George, considerată de unii specialiști cea mai valoroasă lucrare a goti­cului per­pen­dicular, stil specific englezesc.

Trebuie spus că se fac modificări și în momentul de față, de­oa­rece com­plexul este deschis publicului și are nevoie de crearea de noi trasee de vizitare și de noi facilități. Desigur, vizitarea este permisă doar când locatarii cu sânge albastru nu sunt acolo. De toate acestea, inclusiv de gestionarea colecțiilor palatului, se ocupă o organizație despre care am mai vorbit, Royal Colection Trust, care are în grijă mai multe reședințe și colecții regale.

Una dintre siluetele remarcabile ale complexului este The Round Tower, ridicat la începutul secolului al XIX-lea pe o structură mai veche, de la anul 1200, și reproiectat recent pentru a găzdui arhivele regale. Acesta se înalță până la 15 metri, cu 6 metri mai mult decât originalul, și nu este chiar cilindric, el urmând conformația movilei pe care a fost construit. Iar ma­terialul folosit pentru turn și fortificațiile conexe este calcarul extras chiar din acel loc stâncos. Clădirile de secol XIX, care găzduiesc în prezent principalele func­țio­nalități, sunt construite cu piatră din ținutul Bagshot Heath, căptușită pe interior cu cărămidă pentru un pic de confort termic.

Incendiul din 1992, deși distructiv, a avut și câteva urmări pozitive. Pe lângă faptul că au fost descoperite prin metode arheo­logice structurile originale ale palatului, refacerea a fost un teren propice pentru a reinterpreta goticul interior în ma­nieră modernă, sub conceptul arhi­tectului Giles Downes, și folosindu-se materiale noi. Astfel, a fost realizată cea mai mare struc­tură de acoperiș în sistem „green-oak”, din Evul Mediu până acum.

„Green-oak” defi­nește un procedeu de utilizare a stejarului pentru tâmplărie sau dulgherie fără a-l usca, în primele 3 – 18 luni de la tăiere, cu o umiditate de până la 80%. Este mai riscant, pentru că lemnul se contractă în următorii ani și pot apărea modificări dimensionale, dar este ecologic, pentru că nu necesită tratamente și nici uscare forțată, iar prelucrarea este mai facilă. Tot după incendiu au fost reconstituite vechiul lanternou care se dechidea deasupra bucătăriei principale și coșurile de fum în stil gotic. În acest nou cadru a avut loc și nunta Prințului Harry, cu recepția în St. George’s Hall. Unele intervenții de secol XIX au fost criticate cu pedanterie de specialiștii în istorie și arhitectură, considerând că palatul a devenit mai de­grabă o scenografie exa­ge­rată, fără a respecta proporțiile firești ori­ginale. Inclusiv Prințul Charles, moș­te­ni­to­rul actual al tronului, a apreciat că in­ter­venția de la 1820 a lui Jeffry Wyatville, arhitectul Regelui George al IV-lea, a fost o barbarie, com­pa­rând cu ceea ce propusese un alt arhitect, Hugh May, care lucrase pentru Regele Charles al II-lea.

De la distanță, crenelurile turnurilor complexului nu permit vizitatorilor să vadă cum sunt protejate clădirile în partea su­pe­rioară. Totuși, vă putem spune că au fost alese învelitori din tablă fălțuită, de zinc sau cupru, iar sistemele pluviale, din aceleași materiale, sunt în mare parte lăsate aparent pe fațadă și au un rol ornamental, trasând liniile verticale ale acestor clădiri care par uneori destul de sobre și greoaie.

Battle Abbey, locul unde au câștigat normanzii

Normanzii nu au construit doar cetăți, ci și mănăstiri, mergând însă pe același stil sobru, masiv, ca și cum lăcașurile de cult erau tot construcții cu rol defensiv; ceea ce era de fapt adevărat, întrucât vechea aristocrație anglo-saxonă își pierdea controlul în noua societate, inclusiv în cadrul Bisericii Catolice. Revoltele nu au fost puține și nici lipsite de violențe. Cel puțin în partea sudică a Angliei, normanzii au preluat tot: pământ, titluri nobiliare, biserici, instituții. Mulți anglo-saxoni s-au retras în regiunile nordice al insulelor britanice și chiar în Scandinavia, unde aveau rude cu care ținuseră legături strânse.

În 1070, Papa Alexandru al II-lea le cere normanzilor să facă penitență pentru uciderea atâtor oameni în războiul de cucerire a Angliei, iar normanzii se con­for­mează, construind pe locul bătăliei de la Hastings o mănăstire. Altarul bisericii acestui complex religios a fost proiectat chiar pe locul unde a căzut în luptă, pe 14 octombrie 1066, Harold al II-lea, ultimul rege anglo-saxon. William Cuceritorul nu a trăit suficient decât să demareze lucrările, dar urmașii lui au venit cu noi și noi contribuții, construind aici un spital și o casă de oaspeți pentru pelerini, așa cum era de fapt obiceiul în epocă.

Mănăstirea, a cărei biserică a fost ter­minată în 1094, era la același nivel cu Arhiepiscopia de Canterbury, nefiind su­bor­donată niciunei alte structuri ecle­ziastice. Viața monahală a fost orga­ni­zată de câțiva călugări veniți de la mă­năstirea franceză din Marmoutier, care au adus aici obiceiurile benedictine, iar ca patron spritual a fost ales Sf. Martin de Tours, un sfânt francez (cum altfel?). Arhitectura imprimată la începutul mile­niului trecut era una romanică nor­mandă, cu anumite modificări în stil gotic la sfârșitul secolului al XIII-lea. Foarte in­teresant, cercetătorii au determinat vechimea unor clădiri sau renovări de secol XV studiind compoziția și inelele grinzilor și scândurilor de lemn folosite la con­strucția dor­mi­toarelor monahale și a altor anexe (în mă­sura în care ele erau cele originale).

Lemnul de stejar folosit aici a fost adus probabil din pădurea Wealden, unde se dăduse bătălia de la Hastings, între cei 14.000 de soldați implicați în cele două tabere. Sub Henric al VII-lea, când au fost desființate mănăstirile la 1538, călugării au fost scoși din complex, ce-i drept cu niște pensii rezo­nabile, iar clădirile au fost transformate în incinte ale unei proprietăți civile, cu rol de „country house” pentru unul dintre prietenii regelui. De atunci fosta mănăstire a trecut în proprietatea mai multor familii nobiliare, pentru ca în 1976 să fie vândută guvernului, fiind considerată parte a patrimoniului britanic, deși din biserică nu au mai rămas decât fundația și câteva ziduri. În ciuda demolărilor, o bună parte din clădirile abației au rămas în picioare, așa cum au fost ridicate în secolele XIII-XVI; întrucât în timpul celui de Al Doilea Război Mondial funcționase acolo o școală de fete, și în prezent a fost men­ținut statutul de unitate de învățământ, căruia îi sunt destinate aceste spații.

A ră­mas de asemenea turnul principal al intrării în mănăstire, așa cum a fost con­struit la 1338, cu creneluri și ferestre înguste de unde puteau fi lansate săgeți.

Clădirea afișează o abordare militară, pur defensivă, dar unii specialiști consideră că mai degrabă este o arhitectură cu rol ceremonial, de statut și cu oarecare trimirere alegorică la Porțile Ierusalimului Ceresc, pentru că valoarea lor pragmatică, în caz de asediu, ar fi minoră. În spatele porților, au mai putut fi identificate vechile ateliere și depozite, zona destinată oas­pe­ților, chilii ale mo­nahilor și un tribunal de secol XVI. Re­marcabilele incinte cu bolți și ogive gotice oferă o imagine mai clară asupra impor­tanței acestui complex și faimei de care s-a bucurat în Evul Mediu.

Unele anexe, de pe vremea când a func­ționat drept conac, sunt puse și ele în evi­dență, dar nu suscită o atracție deo­sebită asupra publicului vizitator, care vine în număr destul de mare pentru a vedea unul dintre locurile legendare ale civilizației britanice.

Turnul Londrei, o siluetă icon

Cine nu a auzit de Turnul Londrei, cine nu este familiarizat cu silueta acestui edificiu emblematic pentru capitala bri­tanică? Mai corect ar fi totuși să spunem „Turnul Alb” – White Tower, pentru că așa a intrat în conștiința localnicilor, Turnul Londrei fiind de fapt un ansamblu de clădiri extins, parte a numeroaselor fortificații ale orașului. În anii 1220 – 1230, Regele Henry al II-lea a ordonat aici o sumă de lucrări de consolidare și extindere, și ulterior, în 1240, a lansat tradiția vopsirii în alb a turnului, atât la exterior, cât și la interior. Roca folosită la ridicarea turnului fusese extrasă din cariere apropiate: Kentish ragstone (un calcar local de culoare gri, care în timp capătă nuanțe brune, foarte folosit în construcțiile publice încă din Antichitate) și un tip de rocă sedimentară scoasă din subsolul Londrei, numită „mudstone”. Pentru detalii, a fost adusă din Franța o piatră cu aspect mai elegant, „Pierre de Caen”, un calcar galben crem cu granulație fină, folosită deseori la sculptură. Aceasta mai poate fi întâlnită la Catedrala Canterbury sau Westminster Abbey; plăcile de pe White Tower au rămas în număr redus, ele fiind înlocuite la renovările din secolele XVII – XVII cu piatră Portland. Reîntorcându-ne la epoca lui Henry al II-lea, trebuie să spunem că albul era o culoare la modă pentru clădirile reprezentative, iar în cazul con­strucțiilor din Londra acelei epoci se folosea pur și simplu… varul. Câteva luni mai târziu după albire, regele își exprima dezamăgirea către șeful pazei: din cauza burlanului de plumb montat pe fațadă (aveau sisteme pluviale la vremea aceea!), albul se păta inestetic. Prin urmare, era necesară (ordin de la rege!) o retușare a zonelor pătate, iar burlanele trebuiau montate distanțat de perete, dar astfel încât să nu devină un pericol pentru trecători!

Construit la inițiativa aceluiași William Cuceritorul, începând cu 1066 (sau ceva mai târziu, dacă evităm legendele), Turnul Londrei a avut o destinație polivalentă, fiind în primul rând locul în care locuia regele. Donjonul era în arhitectura normandă simbol al puterii și cel mai apărat edificiu din cadrul unui sistem de fortificații.

Pe la 1100, însă, a început o tradiție nu tocmai fericită: aici erau închiși cei pe care regele nu prea îi aprecia; primul a fost Ranulf Flambart, un episcop învinuit de niște afaceri necurate (a fost exilat ulterior).

Au mai fost închiși aici Regele Richard al II-lea, regele francez Ioan al II-lea, Charles – Duce de Orleans etc. Nu toți au avut șansa să scape cu viață – după o cazare în condiții mai mult sau mai puțin confortabile, peste 400 de oameni și-au găsit sfârșitul aici prin decapitare, dintre care unii erau perso­nali­tăți de prim rang: baronul William Hastings, Anne Boleyn (a doua soție a Regelui Henric al VII-lea), Catherine Howard (a cincea soție a aceluiași rege), Lady Jane Grey (regină pentru 9 zile), contele Robert Devereux (fa­vo­ritul Reginei Elisabeta I, căzut în dizgrație). Turnul Londrei a fost scena unor crime pen­tru putere: Regele Henry al VI-lea, prinții Eduard al V-lea și fratele său Richard, Duce de York ș.a.m.d. Trecând de la stadiul de for­tificație oarecum provizorie din lemn și pământ, la cel din piatră, sub primii regi normanzi, Turnul Londrei a fost consolidat strategic sub dinastia Tudorilor, care au dorit trans­formarea lui într-o citadelă mai pu­ter­nică, în contextul apariției artileriei cu praf de pușcă.

Totuși, ei nu au adus modificări conform cu știința militară a momentului (bastioane cu unghiuri de deviere), ci s-au mulțumit să întărească acoperișul de piatră al turnului astfel încât să poată susține greutatea tunurilor. Aco­perișul și planșeele au fost o preo­cupare continuă a celor care au întreținut turnul, începând cu perioada apariției armelor de foc, inclusiv în secolul al XIX-lea, când acestea au fost consolidate cu grinzi de fier.

De la un moment, regii nu prea au mai dorit să locuiască totuși acolo, așa că și-au stabilit reședința în alte diverse locuri, iar Turnul Londrei a devenit arsenal. Răz­boiul Civil a trecut și pe aici, cu noi transformări ale construcției, de această dată sub controlul Parlamentului, nu al regelui.

În timp, acest loc a suscitat o atrac­ție con­tinuă pentru oameni, care au dorit să îl viziteze începând cu secolul al XVI-lea. Și azi poate fi vizitat, mai ales că se poate vedea aici o importantă colecție de arme și armuri, unele aparținând mo­narhilor bri­tanici. Oricum, Turnul Londrei este im­portant prin însăși istoria sa; el se află în grija unei organizații puternice, Historic Royal Palaces, și în 1988 a fost adăugat pe lista UNESCO.