Pe o stâncă din apropierea localității germane Hohenschwangau, aflată în Munții Bavariei, nu departe de granița cu Austria, se ridică un castel cu arhitectură neogotică, construit pe vechile fundații ale unui edificiu medieval de către regele Maximilian al II-lea între 1833 și 1855.
Pe o stâncă din apropierea localității germane Hohenschwangau, aflată în Munții Bavariei, nu departe de granița cu Austria, se ridică un castel cu arhitectură neogotică, construit pe vechile fundații ale unui edificiu medieval de către regele Maximilian al II-lea între 1833 și 1855.
Pe
o stâncă din apropierea localității germane Hohenschwangau,
aflată în Munții Bavariei, nu departe de granița cu Austria, se
ridică un castel cu arhitectură neogotică, construit pe vechile
fundații ale unui edificiu medieval de către regele Maximilian al
II-lea între 1833 și 1855. Nu atât de spectaculos ca faimosul
Neuschwanstein aflat în imediata apropiere, Hohenzollern de lângă
Stuttgart sau Schwerin de lângă Hamburg, acesta are totuși o
valoare arhitecturală și istorică deosebită pentru romantismul
primei jumătăți a secolului al XIX-lea, în care Bavaria își
afirma identitatea culturală, alături sau în opoziție față de
Prusia și Austria, spații germane cu tendințe imperiale,
însuflețite de atmosfera operelor lui Richard Wahner.
O
prefigurare pentru Neuschwanstein
Numele
micii localități germane Hohenschwangau este faimos în primul rând
datorită castelului Neuschwanstein, edificiu în stil romantic
ridicat în a doua parte a secolului al XIX-lea, sursă de inspirație
pentru literatura fantastică și cea de evocare a Evului Mediu,
regăsită în filme și desene animate cu povești. Totuși,
autenticitatea este de partea unui castel de dimensiuni mai modeste,
aflat la circa un kilometru depărtare: SchlossHohenschwangau.
Într-adevăr,
Neuschwanstein este un castel iconic pentru arhitectura medievală
revitalizată în cadrul curentului istorist din secolul al XIX-lea,
dar nu a fost locuit decât jumătate de an de către ctitorul său,
Ludovic al II-lea al Bavariei. Acesta a avut un destin special – a
fost numit și ”Regele nebun”, aducând în mari dificultăți
financiare casa regală de Wittelsbach din cauza proiectelor sale
costisitoare, unele fanteziste, multe neterminate. A reușit totuși
să finalizeze palatul Linderhof, Herrenchiemsee și, din fericire
pentru posteritate (dar spre disperarea familiei și a guvernanților
Bavariei), castelul Neuschwanstein. Dedicat compozitorului Richard
Wagner, acesta a ajuns într-o etapă avansată de execuție, astfel
încât după moartea lui Ludovic al II-lea (1886) s-au mai putut
face eforturi pentru a finaliza lucrările – ceea ce s-a întâmplat
totuși abia după câteva decenii, până către Primul Război
Mondial. Ceea ce trebuie să reținem din această digresiune este că
Ludovic al II-lea al Bavariei, înainte de a construi Neuschwanstein,
a locuit în castelul tatălui său din apropiere, care a preluat
numele localității de la poalele Alpilor Bavarezi, Hohenschwangau.
Aici a copilărit și s-a format viitorul rege, în atmosfera unui
castel cu aspect medieval care, spun unii istorici, alături de
povara unei istorii multiseculare a familiei, repovestite, a
contribuit la derapajele psihice ale ”Regelui nebun”.
Doar
despre Hohenschwangau
Un
castel în această localitate este menționat pentru prima dată în
documente din secolul al XII-lea, avându-i ca proprietari până în
secolul al XVI-lea pe nobilii Schwangau, iar în următoarele trei
secole a fost distrus și refăcut de câteva ori, în diferite
contexte – războaie sau extinderi, în momente de relativă
prosperitate. În secolul al XVI-lea ajunge în proprietatea familiei
princiare Wittelsbach, reprezentată de Maximilian I, Elector de
Bavaria, iar în 1832, sub coordonarea regelui Maximilian al II-lea,
tatăl vitorului rege Ludovic al II-lea, edificiul a fost ridicat din
ruine și reconstruit după planurile la sol inițiale. Maximilian
era îndrăgostit de aceste locuri, de perspectiva oferită asupra
munților și lacurilor dimprejur, și căuta permanent să găsească
unghiurile perfecte, amenajând puncte de observație pentru el și
familia lui.
Practic,
în 1829, când prințul Maximilian, viitor rege, a descoperit situl
istoric, aici nu rămăseseră decât niște ziduri fără o formă
definită, ceea ce a permis creativitatea arhitectului Italian
Domenico Quaglio, care a reproiectat castelul în stil neogotic. La
lucrări au mai contribuit doi arhitecți bavarezi, Joseph
Daniel Ohlmüller
și Georg
Friedrich Ziebland,
ambii cu studii la Munchen, implicați în proiect după moartea
arhitectului italian. Conferindu-i-se un aspect și o funcționalitate
legate de tendințele momentului, locația a devenit reședința de
vară și de vânătoare a familiei regale bavareze, inclusiv după
ce Maximilian s-a căsătorit cu Maria a Prusiei (1842) și a devenit
rege al Bavariei (1848).
Aici
s-au purtat probabil discuții importante care au dus la restabilirea
păcii în regat în contextul revoluțiilor de la 1848, când
Maximilian tocmai și-a început domnia. Aici a copilărit și își
petrecea câteva săptămâni pe an și viitorul rege Ludovic al
II-lea. După moartea lui Maximilian în 1864, regina Maria a
continuat să locuiască în castel, iar regele Ludovic venea pentru
a supraveghea lucrările la proiectul său de suflet, castelul
Neuschwanstein. Tot aici era găzduit frecvent Richard Wagner, pentru
care Ludovic avea o afecțiune deosebită, unii spun chiar
bolnăvicioasă – în toate proiectele sale, avea tendința de a
include spații inspirate de operele compozitorului german, în
special grote reconstituite.
Arhitectura
și romantismul
Arhitectura
este așadar una neogotică și romantică, având turnuri cilindrice
și creneluri la nivelul aticului, chiar dacă acoperișul este unul
cu șarpantă în cele mai multe cazuri. Ferestrele, poligonale sau
în arcadă superioară, sunt marcate de forme ogivale obținute prin
intermediul tâmplăriei, iar balcoanele din piatră sculptată au
motive specifice – trifoiul, floarea, scutul. Contraforții sunt
prezenți, din motive estetice dar și de rezistență, iar fațadele
au o oarecare profilare, inclusiv pentru ancadramentele ferestrelor.
Învelitorile sunt din țiglă tip biberschwanz,
montată la pantă abruptă, iar din loc în loc sunt amplasate
lucarne. Țigla este folosită abundent, inclusiv pe parapeții
căilor de acces, deosebit de spectaculoase, dat fiind terenul
accidentat. La
intrare și pe unul din turnuri sunt vizibile blazoanele Casei de
Wittelsbach: leii, scutul în romburi alb-albastre, coroana, crucea
ca simbol al catolicismului. Ceea ce iese în evidență este totuși
pictura murală exterioară realizată la unul dintre balcoane,
inspirată de asemenea din imagistica Evului Mediu. Nu doar Ludovic
al II-lea, ci și tatăl său a fost atras de Lohengrin, misteriosul
cavaler din mitologia germană, drept pentru care adoptă lebăda
(prezență importantă în poveste) ca element al heraldicii
proprii. Nu întâmplător, deci, acoperișul celui mai înalt corp
de clădire are în vârf o lebădă cu aripile deschise, vizibilă
de la mare distanță.
Ceea
ce seamănă a fortificații exterioare sunt doar construcții cu rol
estetic și de acces, intrarea făcându-se după a adevărată
scenografie, pentru care romanticii aveau o apetență rară. Din loc
în loc, zidurile își lasă la vedere piatra din care sunt
construite, în rest fiind acoperite cu tencuială și o vopsea de
var colorată în ocru – nuanță curentă acum două secole.
Înălțimea pe mai multe niveluri are rolul de a valorifica locul
relativ strâmt, dar și de a prinde mai bine perspectiva asupra
împrejurimilor, peste vegetația din imediata apropiere. Fapt demn
de menționat, pe fațade se pot observa câteva burlane de cupru,
destul de bine integrate. Sunt puține, ceea ce ne sugerează faptul
că există și alte căi de evacuare a apei pluviale, mascate în
zidărie. Toate elementele construcției, chiar dacă este evident că
s-au făcut renovări, sunt din materiale tradiționale, așa cum
este firesc și desigur prevăzut în normele de recondiționare a
clădirilor de patrimoniu. Sunt păstrate funcționale și protejate
inclusiv coșurile de fum, deși încălzirea nu se mai face în
prezent cu lemne. Ce-i drept, se pot observa niște parasolare pentru
ferestre care fac notă discordantă cu cromatica fațadei, dar se
poate găsi o scuză prin faptul că respectă culorile casei regale
bavareze.
Marea
familie Wittelsbach
Pentru
a înțelege importanța acestui castel trebuie să spunem câteva
cuvinte suplimentare despre ctitorii ei. Casa regală de Wittelsbach
a fost una dintre cele mai importante familii nobiliare din Europa,
începând cu Evul Mediu timpuriu și până în modernitate. Aceasta
a dat duci ai Bavariei începând cu secolul al XII-lea, deveniți
prinți electori prin Maximilian I la 1623, apoi regi ai acestei
regiuni, conți Palatini ai Rinului, Margrafi de Brenderburg, conți
de Olanda, doi împărați ai Sfântului Imperiu Roman, regi ai
Suediei, Ungariei, Danemarcei și Norvegiei, chiar primul rege al
Greciei moderne, prin Otto (1832 – 1862). Bavaria, sub această
dinastie, trece în prima parte a secolului al XIX-lea prin intense
transformări, în contextul unei puternice concurențe cu Prusia și
Imperiul Habsburgic. Romantismul, cu o serioasă componentă
națională în rândul germanilor, era potențat de raportarea la
istoriile medievale, iar goticul era considerat un curent modern prin
revitalizare, deși el dispăruse practic de secole, sub influența
clasicismului de sorginte greacă. În același timp, sălbăticia
peisajului, așa cum poate fi găsit în jurul castelelor de care
vorbim, solitudinea și revolta împotriva demiurgului întregesc
viziunea intelectualilor din acea perioadă. Clasa nobiliară
bavareză, după Iluminism, Revoluția Franceză și relația (uneori
duplicitară) cu împăratul francez Napoleon I, nu era deloc
indiferentă la acest curent manifestat inclusiv în arhitectură,
iar acest lucru se vede în castelele romantice răsărite peste tot
în spațiul german și în întreaga Europă. Maximilian însuși a
fost un rege relativ liberal, constituțional, care a încercat să
se opună puterii papale, să sporească unitatea principatelor
germane și să găsească un echilibru în relațiile cu celelalte
puteri din zonă. Să luăm în calcul că el a studiat la Munchen
chiar cu Schelling, filosof preocupat de teoretizarea romantismului,
cel puțin în prima parte a vieții, și de filosofia identității,
respectiv filosofia pozitivă.
În
încheiere, trebuie spus că, din 1928, castelul aparține unui fond
patrimonial de compensare care se ocupă de conservarea și expunerea
către public a valorilor Casei de Wittelsbach (un număr mai mare de
proprietăți), consiliul de administrație fiind compus din
reprezentanți ai familiei, dar și ai guvernului. Este o excelentă
formulă prin care construcții cu valoare patrimonială precum
castelele și palatele fostei familii regale, amplasate în mai multe
locuri din Germania, rămân în proprietatea acestora, beneficiind
de pe urma deschiderii spre vizitare pentru turiști, iar statul se
asigură că edificiile își păstrează arhitectura și valoarea
lor este apreciată de publicul larg. Este o metodă care ar putea fi
folosită și în anumite cazuri din România, unde proprietatea și
interesul general sunt uneori în conflict.