Şerban ŢIGĂNAŞ – Preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România
Aşa
cum siluetele oamenilor sunt încununate de diademe sau nimburi şi ale
copacilor de coroane, casele se întâlnesc cu cerul prin acoperişuri. În
fapt, acoperişul este unul din arhetipurile cele mai puternice ale
civilizaţiei, protecţia fundamentală, cel ce, avut deasupra capului, îţi
dă origine şi siguranţă.Şerban ŢIGĂNAŞ – Preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România
Aşa
cum siluetele oamenilor sunt încununate de diademe sau nimburi şi ale
copacilor de coroane, casele se întâlnesc cu cerul prin acoperişuri. În
fapt, acoperişul este unul din arhetipurile cele mai puternice ale
civilizaţiei, protecţia fundamentală, cel ce, avut deasupra capului, îţi
dă origine şi siguranţă.Şerban ŢIGĂNAŞ – Preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România
Aşa cum siluetele oamenilor sunt încununate de diademe sau nimburi şi ale copacilor de coroane, casele se întâlnesc cu cerul prin acoperişuri. În fapt, acoperişul este unul din arhetipurile cele mai puternice ale civilizaţiei, protecţia fundamentală, cel ce, avut deasupra capului, îţi dă origine şi siguranţă. Acoperişul este a cincea faţadă sau faţada spre Cel de Sus, dar şi notă distinctivă a culturilor construite, care închid arhitectura consecvent cu aceleaşi pante, line, abrupte sau în terase, cu lespezi, şindrilă, ţigle din ceramică sau foi de tablă fălţuită, cu forme simple, ample, îmbogăţite cu ornamente sau privind prin lucarne meşteşugite.
Vorbind despre acoperişuri şi mansarde, de această inevitabilă încununare a oricărei construcţii într-o revistă dedicată, nu trebuie să uităm de întregul arhitecturii şi el inevitabil. Valoarea arhitecturii este dată de armonia ansamblului, de combinaţia tuturor părţilor care o constituie, nimic neputând fi decisiv sau mai important în sine. Măiestria arhitectului însemnă această abordare holistică, această orchestrare a întregului din părţi, în care fiecare contribuţie se adaugă, se combină şi se judecă în final numai împreună cu celelalte. Când vorbim despre acoperişuri, fie că sunt locuite, folosite sau nu, este fundamental să vorbim de adecvarea lor în ansamblul arhitecturii, văzut chiar mai larg decât construcţia însăşi, prin contextul ei cultural. Distincţia între pante ale acoperişurilor şi terase, streşini ample sau atice, jgheaburi, garguie şi burlane sau ape disipate de poala acoperişului, ne trimite imediat la un mod de a face lucrurile bine stabilit şi exersat într-un anume loc, o anume cultură. Iată de ce este extrem de riscant să te joci cu acoperişurile neprivind în jur. Iată de ce o decizie trebuie adânc cumpătată pentru că altfel apare confuzia între tradiţie şi modernitate, între aderent locului, timpului şi străin, dar neasimilabil.
Spaţiul de sub acoperiş e privit de multe ori ca o rezervă de dezvoltare sau ca o cucerire permisă de regulamente printr-un etaj în plus, fiind de multe ori cel mai neconvenţional, ludic şi particular loc din casă. Acolo poate fi locul unde surprizele, geometriile structurii, modul de introducere al luminii dar şi priveliştile de deasupra fac bucuria arhitecturii. Regulamentele de urbanism vorbesc de retrageri, de înălţimi de cornişe impuse şi de acceptarea mansardelor ca nivel opţional, punând la încercare abilitatea arhitectului de a găsi adecvarea în condiţiile complexităţilor particulare. Totuşi acoperişul este locul în care se greşeşte ireversibil, se ratează grotesc şi se ruinează calitatea arhitecturii. Aici de prea multe ori arhitectul superficial nu îşi duce studiul în profunzime pentru a detalia toate problemele care se adună la un acoperiş, tot aici meşteri de tot felul o iau pe cont propriu şi schimbă soluţii pentru a face ceea ce au mai făcut, pentru a repeta detalii cunoscute, îndepărtându-se astfel de la coerenţa proiectului sau spiritul creator al clientului inovează pe ultima sută de metri, privind de aproape şi pierzând vederea de ansamblu. Greşeala de acoperiş este cumplită. Dincolo de problemele apei şi ale aerului, infiltraţii, scurgeri sau etanşeitate, a repara un acoperiş sau a face un acoperiş nou este de regulă un eşec de proporţii în construcţiile româneşti din ultima vreme, în pofida prezenţei materialelor şi sistemelor constructive din toată lumea pe piaţa locală. O întreagă Ţară a Moţilor este sufocată de azbociment ondulat, Bucovina de tablă în loc de şindrilă şi Mărginimea Sibiului de imitaţii de ţiglă făcute din oţel, culmea, de firme cu renume, al căror efect este de-a dreptul mutant în cultura locală. Să nu mai pomenesc şiţa din Maramureşul istoric sau olanele din Dobrogea, pe cale de dispariţie pentru că nu mai e cine să le facă sau pună pe casă, pentru că nu se găsesc la supermarket-ul de materiale de construcţii şi pentru că e nevoie de o minimă întreţinere pe care orice gospodar a făcut-o sute de ani, dar acum nu mai e dispus la aşa ceva.
Prezentul nu e fericit, după cum am spus, dar să vorbim totuşi puţin şi despre viitor. E notoriu că următorii 30 – 40 de ani în construcţii vor fi dedicaţi reabilitării fondului construit existent, astfel încât din cel mai mare consumator de energie de pe planetă, construcţiile, să devină cel mai important furnizor, prin casele active. Acoperişurile vor fi cele care vor cantona echipamente, instalaţii şi peste toate vor da posibilitatea de a dezvolta grădini suplimentare şi locuri înverzite cu privelişti şi însorire deosebite. Toate împreună, deci extrem de solicitant pentru cei care vor regândi acoperişurile viitorului. Energia viitorului va veni de sus, dinspre cer şi nu de jos, din pământ, ca până acum. Iată de ce acoperişul va căpăta o şi mai mare importanţă, dar va fi şi mai dificil de realizat. O concluzie? Să nu mai cântăm fără partitură, fără dirijor, pentru că simfonia nu poate fi auzită decât de la orchestră.